Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României

Citiţi prezentarea acestei cărţi.


Un copil ciudat

Născută în ziua de 12 octombrie 1894, la Sinaia, Principesa Elisabeta a României a fost al doilea copil al cuplului regal Ferdinand şi Maria, şi cea mai mare dintre fiicele acestora.

Elisabeta a fost botezată înainte de a împlini două luni, fiind numită după Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol I, dar în familie i se spunea Lisabeta. Copilăria şi-a petrecut-o alături de familie, la Sinaia, într-o locuinţă idilică, de care se ataşaseră toţi foarte tare, cu "mici balcoane joase, de-a lungul faţadei, şi uşi ce se deschideau direct în pădure".

Principesa Elisabeta era un copil cu o fire curioasă, fiind destul de tăcută, rece şi distantă. Principesa Maria scria despre fiica sa, care avea abia 3 ani, că "rar dădea pe faţă ce simţea sau ce dorea, iar mişcările ei erau hotărâte şi precise. Faţa ei era foarte rotundă, trăsăturile mici, regulate, şi de un clasicism cât se poate de pur, iar privirea ei era pătrunzătoare, uneori foarte severă, guriţa mică şi strâns închisă. De fapt era o ciudată bucăţică de om, însă foarte atrăgătoare în felul ei copilăresc." Mica Principesă a fost un copil cât se poate de frumos şi, cu toate că era tăcută, avea o fire plină de fantezie şi de imaginaţie. "Când era cuprinsă de însufleţire, ochii ei se aprindeau, însă rareori rostea în cuvinte ceea ce gândea. Privirea ei ţintea drept pe oricine, fiind aproape sfidătoare sub sprâncenele bine desenate."

Regina Maria, la acea dată purtând încă titlul de Principesă, amintea în povestea vieţii sale despre micuţa Elisabeta care, într-una din zile, l-a urmărit peste tot pe bunicul său, Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, venit în vizită în România pentru a-şi vedea fiica şi nepoţii. Încântător îmbrăcată într-un costum popular şi cu o basma portocalie legată sub bărbie, micuţa păşea tăcută după duce, trăgând un scaun minuscul după ea. După ce bătrânul s-a aşezat pe un fotoliu pentru a citi jurnalul, Elisabeta s-a aşezat şi ea pe scăunelul ei, lângă el, fără ca vreunul dintre ei să spună vreun cuvânt. Cât timp bunicul ei a citit jurnalul, micuţa a stat liniştită şi mulţumită lângă el, ca apoi să plece din nou cu scaunul după ea, atunci când bunicul s-a ridicat. Cei din casă au făcut mare haz, deoarece Elisabeta rar se ataşa de cineva.

Regina Elisabeta, fire boemă şi considerată de unii puţin excentrică, a avut o mare influenţă în dezvoltarea tinerei sale nepoate. Ea a fost şi cea care i-a transmis pasiunea pentru artă.

Deseori maestrul George Enescu era invitat la castelul Peleş din Sinaia de către Regina Elisabeta, pentru a susţine concerte şi recitaluri de vioară, iar când mica Principesă Elisabeta a împlinit vârsta de 5 ani, a luat lecţii de pian şi de vioară chiar de la maestru. A studiat şi pictura şi a învăţat la vârsta adolescenţei patru limbi străine. A fost singurul copil al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria care a studiat doar particular şi nu a urmat nicio şcoală oficială. Toată viaţa a fost o mare melomană şi o pasionată pianistă. De asemenea, avea şi o voce frumoasă şi era o încântare să fie ascultată, atunci când dorea să cânte.

Cu toate acestea, mama sa a privit-o mereu ca pe un copil ciudat, care nu dăruia nici dragoste, nici timp şi nici atenţie, iar mai târziu ca pe o tânără ce se voia neînţeleasă şi de multe ori reuşea asta.

Sfârşitul anului 1914 a venit cu mari schimbări în viaţa Principesei Elisabeta. Moartea Regelui Carol I şi urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, au dus la mutarea întregii familii de la Sinaia la Bucureşti, în palatul de la Cotroceni. Elisabeta s-a acomodat repede în Capitală, chiar dacă păstra încă nostalgia vieţii de la Pelişor. Nevoită să facă faţă obligaţiilor oficiale care s-au tot înmulţit, Elisabeta a luat parte împreună cu părinţii săi la diferite evenimente, fiind implicată şi în diverse acţiuni filantropice, de care s-a achitat cu bine, dar fără prea mult entuziasm.

Intrarea României în Primul Război Mondial şi evenimentele ce au urmat au determinat noi prefaceri în existenţa Elisabetei. În vara anul 1916 şi-a însoţit familia, care se retrăgea din faţa ocupaţiei germane, în Moldova, la Iaşi, apoi la Bicaz.

Planuri de căsătorie

Începutul Primului Război Mondial, în august 1914, a înlăturat pentru moment aranjarea unei viitoare căsătorii pentru Principesa Elisabeta. Odată cu sfârşitul conflictului şi după ce lucrurile s-au liniştit în ţară, Regina Maria s-a gândit că este timpul să găsească un soţ pentru ea. Dar nu era chiar o sarcină uşoară, având în vedere firea fiicei sale.

Pe când avea 16 ani, în 1911, Principesa Elisabeta l-a cunoscut pe tânărul Prinţ moştenitor George, fiul cel mare al Regelui Constantin I al Greciei. Trei ani mai târziu, acesta a cerut-o de soţie. Cererea însă nu a fost pe placul Reginei Elisabeta, care a considerat că Lisabetei i s-ar putea aranja o partidă mai bună decât cea cu un prinţ moştenitor în exil. Principesa a acceptat punctul de vedere al Reginei, mai ales că George nu lăsase asupra ei o prea mare impresie.

Când Elisabeta a împlinit 18 ani, împăratul Wilhelm al II-lea s-a gândit să o căsătorească cu unul dintre fiii săi. Principele Adalbert, pe care împăratul îl viza, a întâlnit-o pe Elisabeta la München şi nu a fost deloc de acord cu planul părinţilor.

Caracterul Elisabetei şi relaţiile cu ceilalţi

Firea Elisabetei, în general retrasă şi tristă, avea şi neajunsul de a fi destul de capricioasă. Nemulţumirile ei tensionau adeseori relaţiile cu membrii familiei, relaţii care se dovedeau a fi extrem de sinuoase. Proasta dispoziţie permanentă şi indiferenţa faţă de cei apropiaţi o necăjeau adesea pe Regina Maria, care spera ca Elisabeta să-şi găsească totuşi fericirea, pentru că de ani de zile, spunea ea, nu era fericită. Referitor la caracterul fiicei sale, ea considera că de fapt tot el genera şi stările ei atât de dificile. "Cred că secretul ei stă în egoismul ei total şi absolut, nu dăruieşte niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenţie. Trăieşte numai pentru ea, şi totuşi se ascunde în ea un fond foarte bun, atât că se amăgeşte în permanenţă. Trăieşte ruptă de realitate şi aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată şi compătimită ca o neînţeleasă. Are la dispoziţie tot ce şi-ar putea dori şi nicăieri nu se simte bine. Nu putem înţelege ce vrea cu adevărat sau, mai degrabă, nu putem să-i dăm ceea ce doreşte ea cu adevărat: o libertate totală de acţiune. [...] Nu este posibil să o laşi să se îndepărteze de familie şi să facă ce vrea, ar fi un dezastru; să o ţii acasă nemăritată ar fi o stare de tensiune şi pentru ea şi pentru noi, pentru că ar însemna constrângeri şi ea ne-a arătat clar că nu le suportă. Cei care au grijă de ea, care sunt răspunzători de comportamentul ei, sfârşesc prin a obosi. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubeşte în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă niciun fel de bucurie şi nouă foarte puţină, pentru că nu se manifestă niciodată. Cred că doar viaţa însăşi o poate vindeca, ea trebuie să fie încercată de viaţă, să se izbească de realitate, să înţeleagă că trăieşte într-o lume falsă, pe care şi-a ţesut-o în jurul ei şi care nu poate dura."

Pe fraţii săi - cu excepţia lui Carol, cu care se înţelegea mai bine - nu îi prea simpatiza. Mama sa nota în jurnal: "Sub faţa ei frumoasă se ascund o oarecare nemulţumire, resentiment, invidie. Ea nu se poate bucura de norocul cuiva. [...] Găseşte cuvinte dure cu care să spună lucruri neplăcute, care-i ating pe ceilalţi în cele mai sensibile puncte. Când este cu Carol şi ceilalţi, sunt întotdeauna îngrijorată. Ceilalţi se tem de ea şi-i înghit mojiciile, dar Carol ripostează şi atunci sar scântei, şi eu trebuie să intervin, să joc rolul de pacificator."

Chiar dacă au avut şi unele fricţiuni, Elisabeta făcea front comun cu fratele ei mai mare (amândoi fiind copiii incontestabili ai Regelui Ferdinand, după părerea lui Constantin Argetoianu), tratându-i cu indiferenţă pe Marioara şi Nicolae (al căror statut era socotit incert - tot după Argetoianu) şi cu dispreţ pe mezina familiei, Ileana (considerată a fi fata Prinţului Barbu Ştirbey), preferata Reginei. Constantin Argetoianu relatează în memoriile sale şi anecdota "cu frageda Elisabeta chemând-o pe mica Ileana la fereastră cu cuvintele: «Vino iute să-l vezi pe tatăl tău», ca să vadă pe Prinţul Barbu (Ştirbey) coborând din automobil, care a făcut pe vremuri înconjurul Bucureştilor".

De regulă, Elisabeta obişnuia să dispreţuiască compania familiei, dar uneori era încântată de ea. Participa rar la distracţiile organizate de ei, preferând de cele mai multe ori să rămână singură cu câinele său şi să citească. Deseori refuza chiar să ia masa cu familia, găsind întotdeauna diferite pretexte pentru a-şi motiva absenţa.

Elisabeta nu prea avea motive de a fi nefericită, dar era, şi fiecare bărbat se pare că o punea în această situaţie. De altfel, spunea mama ei, ea "nu este niciodată cu adevărat mulţumită sau fericită, nu se bucură de niciunul din darurile pe care le are de la natură, vede mereu doar partea întunecată a lucrurilor".

Cu toate acestea, Elisabetei îi plăcea compania tinerilor. Regina Maria nota în însemnările ei că "la Cotroceni, de ziua de naştere a Ilenei (duminică 23 decembrie 1918/5 ianuarie 1919), seara, fiind multă lume la ceai şi mulţi tineri interesanţi, Lisabeta şi-a îmbrăcat o rochie foarte atrăgătoare şi a fost fericită". Elisabeta ştia şi să cânte minunat, iar atunci când era în toane bune, se îmbrăca splendid, încântând şi emoţionând invitaţii cu vocea şi prezenţa sa.

Îi plăcea să flirteze cu diferiţi bărbaţi din anturaj şi chiar din cadrul familiei şi nu conta dacă aceştia erau căsătoriţi sau nu. În 1919, Regina Maria scria despre ea: "Lisabeta îi face ochi dulci soţului lui Marie (Marie fiind mai tânăra verişoară a Reginei, abia căsătorită). Sper că nu va merge mai departe. Pentru moment Marie râde, dar se poate ca în final să o plictisească".

Elisabeta avea puţine momente bune, când părea că se bucură de viaţă. De regulă, se considera o neînţeleasă, fiind mai mereu prost dispusă, fapt care o supăra pe mama ei, căreia îi era greu s-o ajute cu ceva. Totuşi, Regina nu închidea ochii la manifestările ei, şi atunci când socotea potrivit, îi sancţiona comportamentul, pe care îl eticheta ca fiind "ciudat şi imposibil", născând drame acolo unde nu existau.

Regina era convinsă că are nevoie de tratament şi de o mână fermă, care să o poată ajuta şi îndruma, având, după părerea ei, atât probleme cu nervii, cât şi cu greutatea - Elisabeta cam îngrăşându-se de la un timp. În acest scop, Regina Maria împreună cu ea şi cu Marioara au plecat la Paris, la 16 februarie/1 martie 1919. Odată ajunse acolo, Maria a avut o întrevedere cu Devaux pentru o discuţie despre Elisabeta, el fiind cel care urma să preia cazul ei. După un timp petrecut în capitala Franţei, Regina Maria, împreună cu fiica ei Marioara au plecat mai departe, spre Londra, lăsând-o la Paris pe Elisabeta, în grija Elisei Brătianu. Principesa Elisabeta a dorit să rămână o perioadă la Paris pentru a urma un curs la o şcoală de artă. Ea mergea într-un atelier pentru artă decorativă, unde lucra sub îndrumarea unui pictor pe nume Rupin.

Întoarsă din Londra, Regina Maria a avut o discuţie cu Devaux, care era plin de speranţă în privinţa Elisabetei.

Plimbarea făcută la Paris se pare că a fost de bun augur, Elisabeta fiind remontată nervos, după spusa Reginei, şi într-o excelentă stare de spirit, cu adevărat agreabilă. Uneori Regina constata că fata ei putea deveni foarte drăguţă.

George al Greciei

Întoarse în ţară, au stat un timp, apoi au plecat din nou, în octombrie acelaşi an, cu destinaţia Italia, trecând prin Lausanne. Planul Reginei viza, pe lângă întâlnirea la Lugano cu mama şi surorile sale, şi o nouă tentativă de căsătorie a Elisabetei cu fiul cel mare al ducelui Genevei. Cum tânărul, care era ofiţer de marină pe vapor, nu reuşise să primească permisie, întâlnirea a fost amânată pentru altă dată. Elisabeta şi-a serbat pe 12 octombrie 1919, la Stresa, cei 25 de ani, Regina realizând încă o dată că trebuie s-o mărite cât de curând.

La Lugano, pe lângă întâlnirea cu bunica şi mătuşile sale, Elisabeta l-a revăzut şi pe George al Greciei. Acesta trăia în exil împreună cu familia, fiind alungat din ţara sa în timpul marii conflagraţii. Principele grec s-a bucurat să o revadă pe Elisabeta şi a însoţit-o apoi în Elveţia, unde Principesa a mers împreună cu bunica sa, la reşedinţa acesteia de la Zürich.

La 7 decembrie 1919, Regele Ferdinand şi Regina Maria (ce se întorsese acasă fără Elisabeta, rămasă la bunica ei) au primit o scrisoare de la Regina Sofia a Greciei, rugându-i să-i permită Elisabetei să se căsătorească cu fiul ei, George. Regina Maria era convinsă că era inevitabilă căsătoria, după semnalele trimise de familia şi prietenii din străinătate, care erau martorii evoluţiei relaţiei celor doi.

George al Greciei dorea foarte mult s-o ia de soţie, dar Elisabeta totuşi nu se putea decide. Regina Maria a constatat, din scrisorile fiicei ei, că ea nu era deloc îndrăgostită de George, doar George de ea, iar bunica Principesei, Maria Alexandrovna Romanova, Mare Ducesă a Rusiei, precum şi părinţii lui George, făceau presiuni asupra ei să se căsătorească.

De altfel, cochetă incorigibilă, Elisabeta flirta scandalos cu Ludicar, un bariton ceh, motiv pentru care mama ei, extrem de supărată pe purtarea de care dădea dovadă, a numit-o "fată uşuratică". Elisabetei îi plăcea mai mult să flirteze cu bărbaţii decât să aibă relaţii serioase cu vreunul dintre ei. "Ceea ce este mai rău - continuă Regina Maria - este că ea admite că este aşa şi că, atunci când i se întâmplă, îşi pierde orice simţ al proporţiei şi devine inconştientă de modul ei de comportare şi, deşi acesta pare absurd, este, fără îndoială, adevărat."

Regele şi Regina României au primit o altă scrisoare de la Regele Constantin şi Regina Sofia ai Greciei, prin care aceştia cereau oficial mâna Elisabetei, dar şi o emoţionantă scrisoare de la George. Acesta o iubea din toată inima şi dorea cu ardoare să-i fie soţ. Elisabeta ştia că e un om onorabil şi minunat, dar tot îi era teamă să facă acest pas, devenind foarte nervoasă şi începând a avea crize de plâns. Mama ei scria că "Lisabeta, deşi a promis că se va căsători cu el, simte că nu-l iubeşte cu adevărat, dar, cu toate astea îşi dă seama că trebuie să se căsătorească".

După o discuţie sinceră între ei, paradoxal, lucrurile s-au detensionat şi amândoi păreau foarte afectuoşi.

Totuşi, alături de George fiind, Elisabeta continua să flirteze cu alţi bărbaţi fără nicio reţinere, aşa încât Regina scria abătută: "Reala compătimire pe care aş fi putut-o avea pentru ea e sufocată de extrema ei inconsecvenţă. Îşi schimbă «iubirile» atât de rapid, încât noi nu ştim niciodată prea bine de cine este captivată în clipa prezentă, câteodată sunt chiar mai mulţi în acelaşi timp".

Pe 13 octombrie 1920, Principesa a acceptat ca logodna să fie anunţată oficial. Era impresionată de George şi, chiar dacă ideea căsătoriei nu-i provoca nicio bucurie, nu voia să rupă logodna, deoarece nu avea o altă perspectivă şi ştia că e la o vârstă când ar fi trebuit să fie deja măritată.

Principele Carol îşi găsise şi el ursita în persoana fiicei Regelui Constantin I al Greciei, Elena, sora lui George. Următorul pas a fost căsătoria, dar, în cazul celor două perechi de miri, existau probleme de ordin religios. După preceptele Bisericii Ortodoxe, când un frate şi o soră se căsătoresc cu o soră şi un frate, ceremoniile trebuie oficiate aproape simultan. S-a obţinut însă o dispensă specială, datorită stării de sănătate a Elisabetei, în urma căreia George şi Elisabeta au primit Sfânta Împărtăşanie a cununiei în România, la 27 februarie 1921, urmând ca la două săptămâni să facă acelaşi lucru şi Carol cu Elena.

Căsătoria

Nunta Principesei Elisabeta cu Principele George a reprezentat un eveniment important, sărbătorit ca atare. Căsătoria civilă a avut loc în dimineaţa zilei de 27 februarie 1921, la orele 11, fiind oficiată în biblioteca mare a Palatului Regal din Calea Victoriei, în prezenţa familiei regale şi a Ministrului Justiţiei, care a îndeplinit funcţia de ofiţer al Stării Civile. Două ore mai târziu, mirii şi familia regală s-au urcat în două trăsuri ce urmau să se îndrepte spre Mitropolie, urmând ca acolo să se întâlnească cu ceilalţi membri ai familiei, cu membrii Caselor civilă şi militară ale Regelui şi Reginei, precum şi cu restul invitaţilor. Trăsurile au fost flancate de ofiţeri din Regimentul de Escortă Regală şi s-a pornit spre lăcaşul sfânt.

La Mitropolie ceremonia religioasă a fost oficiată de Mitropolitul primat, asistat de Mitropolitul Bucovinei, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Ardealului şi Arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, alături de ei aflându-se şi alţi prelaţi.

Naşi au fost Principele Nicolae al Greciei şi Principesa Marioara a României.

Regina Maria scria în însemnările sale: "Cineva i-a dat miresei un buchet imens de garoafe roşii, şi cu acest buchet roşu ca focul în braţe, mi s-a părut că n-a arătat niciodată mai bine. Era aproape în lacrimi atunci şi, când s-a întors să arunce o ultimă privire la prietenii ei, se putea înţelege că îşi dădea seama pe deplin că era sfârşitul vieţii vechi, că începea acum responsabilitatea".

După ceremonie, toţi cei adunaţi, în frunte cu tinerii căsătoriţi, s-au întors la Palatul Regal, unde a avut loc un dejun de gală.

Ca dar de nuntă, Principesa a primit de la părinţii săi un şirag de diamante având ca pandantiv un safir uriaş, lucru care a bucurat-o nespus, ştiută fiind pasiunea Elisabetei pentru bijuterii.

După căsătorie, Elisabeta şi-a urmat soţul în ţara lui, unde socrul său se afla deja instalat pe tron, devenind astfel Prinţesă moştenitoare a Greciei. După mulţi ani de exil, familia regală se întorsese în palatul din Atena, dar situaţia din ţară nu era una de invidiat, populaţia încă fiind divizată, chiar dacă cei ce doriseră venirea Regelui erau mai mulţi decât ceilalţi. În ianuarie 1922, Principesa Elisabeta a venit la Bucureşti împreună cu soţul său, pentru prima oară de la căsătorie. A plecat apoi în Grecia, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, starea ei devenind destul de gravă. În aceste condiţii, Regina Maria s-a dus la Atena pentru a avea grijă de ea. La sfârşitul verii, în acelaşi an, Elisabeta, slăbită încă de boală, a revenit în România, fiind prezentă şi la încoronarea părinţilor săi la Alba Iulia, ca regi ai României Mari.

Regină a Greciei

În acest timp, situaţia în Grecia a devenit instabilă, iar socrul ei, Regele Constantin I, a fost obligat, în septembrie 1922, să abdice în favoarea fiului său, George, care a fost uns ca Rege sub numele George al II-lea şi, în acest fel, Elisabeta a devenit Regină a Greciei.

Viaţa în Grecia nu a fost deloc uşoară pentru Elisabeta, care nu s-a putut adapta deloc în noua ei patrie. Cum nu avea prea multe simţăminte pentru soţul său, nu avea nici pentru familia acestuia şi nici pentru ţara lui, în care era nevoită să trăiască. În primul rând, relaţiile cu noii membri ai familiei regale greceşti erau astfel destul de dificile, chiar dacă soacra sa nu se plângea Reginei Maria decât de indolenţa Principesei, lucru pe care mama ei îl ştia. Limba greacă era şi ea o problemă, Elisabeta necunoscând-o deloc, aşa încât îndatoririle sale au avut şi ele de suferit. De altfel, ea a început să refuze tot mai des să participe la recepţii, primiri oficiale sau dineuri diplomatice, preferând să citească ori să asculte muzică. Dar cel mai acut a resimţit Elisabeta lipsa banilor, deoarece Regele George primea o subvenţie prea mică din partea statului elen, şi mult prea multe lucruri, pe care şi le putea permite odată, acum păreau de neatins. Îi era dor de traiul ei de altădată, de România şi de mama ei, căreia îi scria des. Ca să-i treacă timpul mai plăcut, a început să cultive flori şi plante exotice. De asemenea, citea ore în şir, picta, cânta la pian, şi reuşea, în ciuda banilor puţini, să călătorească la Viena, Florenţa, Londra şi Paris.

Domnia celor doi nu a durat decât până în 1924, când Grecia, în urma unui plebiscit, a devenit republică şi Elisabeta şi George au fost nevoiţi să părăsească ţara, lucru care nu i-a displăcut Reginei, care s-a întors astfel acasă în România, la Cotroceni.