Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Duh şi contemplaţie


Alan Watts, traducere de Marian Stan

17.10.2018
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alan Watts
Duh şi contemplaţie
Editura Herald, 2018

traducere din limba engleză de Marian Stan

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Alan Watts s-a născut în Londra, în anul 1915. Devine fascinat de Orient şi începe să publice în Journal of the London Buddhist Lodge înainte de a scrie prima sa carte.

Se mută la New York în 1938 şi apoi la Chicago, unde va fi preot anglican timp de şase ani, înainte de a fi exclus din rândurile preoţimii. Se mută apoi la San Francisco, unde va preda la Academy of Asian Studies.

Este influenţat în concepţiile sale de D.T. Suzuki şi Christmas Humpreys. Ulterior, îi va cunoaşte pe Joseph Campbell şi pe compozitorul John Cage. Alan Watts a fost profund ataşat de filosofiile indiene (în special Vedanta şi budism), precum şi de gândirea taoistă. Scrierile lui vorbesc în special despre budismul zen.

Devenit decan al Academy of Asian Studies din San Francisco, ţine regulat conferinţe şi are frecvent emisiuni la radio. În anii următori, face numeroase călătorii în Japonia şi Europa, unde susţine conferinţe la cele mai importante universităţi. Cu această ocazie se întâlneşte cu C.G. Jung.

În anii 1970, Alan Watts devine cel mai renumit interpret al gândirii orientale în Occident, atât prin cărţile sale, cât şi prin numeroasele sale emisiuni de radio şi televiziune. Moare în 1973, lăsând în urmă o operă vastă.
*
Păstrând şi acum prospeţimea transformatoare ce îi străbate paginile, Duh şi contemplaţie reprezintă argumentul neobosit al gânditorului Alan Watts în favoarea rolului important pe care îl poate juca căutarea mistică în lumea actuală. Inspirându-se din propria sa experienţă, Watts explică cu măiestrie modul în care intuiţiile religiilor orientale - în special cea a budismului zen - poate fi încorporată în doctrinele creştinismului occidental, dând astfel posibilitatea oamenilor de orice credinţă să se bucure de o relaţie mai adâncă şi mai plină de sens cu spiritualul în vremurile tulburi în care trăim.

"Duh şi contemplaţie este fără îndoială una dintre cele mai semnificative cărţi despre religie publicate în secolul al douăzecilea." (Canon Bell)

"Nu trebuie să căutăm Realitatea; ea este deja aici şi acum, iar a o caută ar însemna să recunoaştem că ea nu este. În acest sens, noi nu trebuie să dobândim unirea cu Realitatea; ea este dată deja, ca o manifestare a iubirii divine. A încerca să o realizăm prin propriile noastre eforturi înseamnă a desconsidera această iubire şi a afirma implicit că darul nu este oferit... Nu există vreo metodă, vreo tehnică precisă pentru a atinge starea mistică şi a realiza unirea cu Realitatea. Căci metoda este o tentativă de a poseda, avându-şi sorgintea în orgoliu sau în frică. Şi având în vedere că nu putem face nimic pentru a realiza Realitatea, nu trebuie să alunecăm în eroarea inacţiunii, căci inacţiunea nu este decât o formă indirectă de acţiune, este încercarea de a poseda Realitatea fără a face nimic în loc de a face ceva, ambele căi fiind sortite eşecului, pentru că Ea nu poate fi posedată în niciun fel.
Punctul focal al Realităţii este clipa prezentă, acest chip evanescent al eternităţii, atât de mic că nu are durată temporală şi, totuşi, atât de îndelungat că nu putem ieşi vreodată din el. Aici, în această clipă prezentă, viaţă este cea mai însufleţită; doar aici existăm cu adevărat. Trecutul este mort, viitorul nu a sosit încă. Clipa împrumută o sută de forme diferite - clipe de plăcere, clipe de suferinţă, clipe de exaltare, clipe de depresie, clipe de linişte, clipe de agitaţie; însă ea nu va sta locului, ea nu poate fi acaparată în niciuna dintre formele sale. Clipa aceasta este viaţa noastră." (Alan Watts)

Introducere

Este cât se poate de clar că epoca noastră suferă de o cumplită sete şi sărăcire a duhului, nevoi pe care religia creştină instituţionalizată, aşa cum o cunoaştem, nu le satisface decât rareori. Ar fi uşor să blamăm lumea modernă, spunând că ignoră creştinismul, să o condamnăm pentru păgânismul ei pervers, dacă în sânul religiei creştine s-ar vădi semnele vreunui reviriment spiritual. Însă adevărul este că - în afara câtorva excepţii puţine la număr şi răzleţe - religia creştină este moartă din punct de vedere spiritual, lucru pe care minţile cele mai înzestrate ale Bisericii nu se feresc să-l recunoască şi să-l deplângă. Această stare de fapt este atât de flagrantă încât nu are sens s-o evidenţiem decât ca punct de pornire al unei discuţii constructive. Există nenumărate scrieri, aparţinând atât creştinilor, cât şi necreştinilor, în care autorii deplâng, bombăne sau iau în derâdere impasul Bisericii şi, în genere, declinul religiei de orice fel. În mare parte, latura constructivă a acestor scrieri este că ele propovăduiesc şi povăţuiesc o "întoarcere" la anumite credinţe şi practici despre care Biserica ştie foarte bine că ar trebui să fie acceptate şi practicate, dar nu are tragere de inimă pentru ele. "Căci a voi se află în mine; dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc".

În afara şi chiar înăuntrul Bisericii, omul modern este, prin urmare, indiferent faţă de religie aşa cum o cunoaşte, dar, totuşi, neliniştea lui, senzaţia cronică de frustrare pe care o resimte, apetitul pentru senzaţional ca evaziune, faptul că recurge sporadic la orice substitut al religiei - de la cultul statului până la patima băuturii - demonstrează că sufletul său doreşte încă acea eliberare de el însuşi, acea infuzie de viaţă şi sens ce survine odată ce este luat în stăpânire de o putere mai mare decât el însuşi, aşa cum se întâmplă doar în cazul uniunii perfecte cu Dumnezeu. Nevoia omului - a omului modern, în special - de religie, a fost discutată şi demonstrată în aceeaşi măsură - dacă nu încă mai amplu - ca şi neputinţa religiei instituţionalizate de a-i oferi un răspuns adecvat. Nu trebuie să mai insistăm asupra acestui punct, căci - dincolo de toate argumentele filosofice, sociologice şi psihologice care s-au avansat în repetate rânduri - faptul că o societate creatoare şi relativ normală psihic trebuie să fie, într-un fel sau altul, dominată de religie, este întrutotul dovedit de starea de alienare distructivă a primei civilizaţii complet secularizate din istorie: civilizaţia noastră.

Dar, pentru a evita orice neînţelegeri, precizăm că omul şi societatea nu au nevoie doar de un simplu cod etic, fie acesta acceptat de bună voie sau impus de sus. Morala este un produs secundar al religiei, oricât de necesară ar fi ea. Pentru a fi creator şi echilibrat psihic, omul trebuie să aibă, sau măcar să se simtă a fi într-o relaţie plină de semnificaţie, să se simtă una cu viaţa, cu realitatea însăşi. Nu este suficient să fie legat de un anume grup sau ideal uman, deoarece el ştie că oamenii şi popoarele mor şi că în spatele lor se află o realitate neschimbătoare - realitatea universului natural, iar, în spatele acesteia, cea a zeilor sau a lui Dumnezeu. Religia trebuie să pună omul în legătură cu rădăcina sau temeiul realităţii şi al vieţii. Fără o asemenea legătură, omul nu poate simţi că viaţa lui are vreo semnificaţie practică şi obiectivă. În lipsa acestei legături, el simte că viaţa este goală şi lipsită de sens, în haosul căreia el creează semnificaţii pur artificiale şi fanteziste din capul lui. El simte vag că, în cele din urmă, golul realităţii îi va înghiţi fanteziile şi că, prin urmare, perpetuându-le, nu face decât să amâne înfrângerea finală. Acest lucru este, poate, rareori conştientizat. Când eşti absorbit în crearea unor semnificaţii artificiale, este posibil să uiţi o vreme realitatea, deşi senzaţia de zădărnicie rămâne ca un curent subiacent al simţirii, ce irumpe în planul conştient în vremuri de restrişte. În asemenea momente, omul ştie că are nevoie de religie; alteori, el o simte ca pe un gol inexplicabil în inimă.

Actualul declin al religiei instituţionalizate provine din faptul că ea nu oferă - nici măcar pentru slujitorii Bisericii - decât rareori cunoaşterea unirii cu acea realitate subiacentă universului. Cu alte cuvinte, religia practicată de Biserică în epoca modernă nu este preocupată decât în foarte mică măsură să ofere o conştiinţă a unirii cu Dumnezeu. Ea nu este o religie mistică şi din acest motiv, ea nu este religie în sensul deplin şi esenţial al cuvântului.

După câte se pare, adevărul că, pentru a avea vreun rost, religia trebuie să fie mistică a fost întotdeauna negat de o mare parte dintre oameni, inclusiv teologi, care nu ştiu ce este mistica, asociind-o cu transele extatice, cu viaţa solitară a eremitului, cu anumite concepţii întrutotul negative despre Dumnezeu, cu menţinerea minţii într-un gol desăvârşit timp de ore în şir, cu raţionamentele vagi, cu panteismul, cu dezgustul faţă de acţiune şi faţă de viaţa concretă, fizică, uitând că toate aceste lucruri sunt doar aspectele absurde şi aberante ale religiei mistice, neavând nimic în comun cu esenţa ei. Esenţa ei este conştiinţa unirii cu Dumnezeu, iar aceasta va presupune respectivele aberaţii ale negativismului doar dacă Dumnezeu este conceput ca ostil faţă de lume iar nu drept creatorul ei plin de dragoste.

Către aproape orice Biserică ne-am îndrepta privirile, vom constata că doctrina şi practica religiei mistice este şi a fost de foarte multă vreme neglijată aproape total. Chiar şi pentru comunităţile inteligente, învăţătura şi propovăduirea Bisericii se preocupă aproape exclusiv cu o mulţime de probleme ce au în vedere aspecte minore ale moralităţii sau, în bisericile protestante de orientare liberală, cu politica şi cu nişte vagi principii etice. Putem merge şi mai departe, afirmând că întreaga atmosferă şi atitudine a Bisericii moderne are foarte puţin sau nimic în comun cu Realitatea care controlează şi face să fie universul nostru. Ştiinţa a oferit epocii noastre o viziune incitantă asupra acestui univers, iar asta face necesară o concepţie la fel de fabuloasă şi splendidă asupra lui Dumnezeu, împreună cu o manieră adecvată de veneraţie. În comparaţie cu această viziune asupra universului, care, lipsită de ajutorul religiei, a şubrezit până la nimicire concepţia omului asupra lui Dumnezeu, Biserica de azi pare complet neputincioasă.

Dacă, în mare măsură, protestantismul a decăzut la nivelul unui simplu moralism, nemaifiind o religie, catolicismul păstrează anumite elemente esenţiale ale religiei, dar le exprimă în forme teologice şi sacramentale ce rămân în cea mai mare parte neînţelese, atât înăuntru, cât şi în afara Bisericii. Aşa cum este propovăduit în genere, catolicismul este un sistem de doctrine şi practici foarte coerent dar, la urma urmei, lipsit de semnificaţie ultimă. Chiar şi catolicii mai inteligenţi ştiu foarte multe despre religia lor, însă extrem de puţin sau nimic din ea, căci în minţile lor există o confuzie gravă între simboluri şi semnificaţia acestora. De exemplu, una este să crezi în Întrupare ca eveniment istoric, însă altceva este să înţelegi, chiar şi la nivel intelectual, ce înseamnă ea, şi cu totul altceva să trăieşti acea semnificaţie în termenii vieţii şi ai conştiinţei de fiecare zi. Dar, cum, în discursul său oficial, catolicismul este prea puţin preocupat să explice sau să experimenteze Întruparea şi celelalte simboluri dogmatice ale ei, aceasta seamănă cu o formulă algebrică de mare complexitate, vădind logică şi chiar frumuseţe internă, dar fără a oferi prea multe indicii despre realităţile la care se referă termenii ei. Astfel, puţini catolici conştientizează că, în spatele evenimentelor cosmice şi istorice descrise de dogmă, există realităţi de ordin spiritual, iar încă şi mai puţini experimentează acele realităţi. Vom explica pe scurt motivele acestei stări de fapt.

Carenţele religiei ecleziastice nu pot fi remediate printr-o simplă modificare superficială a metodelor de propovăduire şi de cult, deoarece ele sunt simptomele unei carenţe profunde, de ordin spiritual. Dezgustătoarele manifestări exterioare ale vieţii bisericeşti moderne: preeminenţa organizaţiei ca atare, propovăduirea inadecvată, obscurantismul doctrinar, lipsa de credibilitate, absenţa contactului direct cu realitatea, însăşi dezbinarea Bisericii - toate acestea provin din faptul că creştinismul modern nu are sentimentul unirii cu Dumnezeu. Prin urmare, Biserica nu are puterea spirituală pentru a promova o moralitate creatoare, pentru a vorbi cu acea convingere care converteşte, pentru a înţelege adevărata semnificaţie a doctrinei şi dogmei, şi încă mai puţin pentru a crea o cultură şi o ordine socială creştină în scopul de a înlocui haosul steril al culturii noastre secularizate din prezent.

Ştim foarte bine că mulţi dintre teologii şi prelaţii noştri importanţi şi respectaţi contestă opinia potrivit căreia singura modalitate de a revigora Biserica este prin intermediul religiei mistice. În rândurile clerului, un glas care promovează o atare opinie este ignorat politicos, tratându-l ca un mesager aflat la "limita normalităţii", ca un extremist, cineva înclinat spre interpretări mult prea simpliste. După cum afirmă ei, este posibil ca mistica să nu fie izvorul nesecat al religiei. Dar, cel puţin, acesta este un element, şi încă unul esenţial, în acel izvor nesecat, iar pentru că lipseşte atât de flagrant din religia propovăduită de Biserică în epoca modernă, ne putem permite să-i exagerăm importanţa. Biserica s-a îndreptat întotdeauna spre poziţii extreme ca un om pe două picioare - iar cineva nu poate păşi punându-şi simultan ambele picioare înainte.

Celelalte remedii propuse pentru însănătoşirea Bisericii au două carenţe grave. Prima carenţă este că ele sunt superficiale - simple corecţii ale simptomelor exterioare. Apoi, ele sunt remedii de origine umană, izvorâte din teama de un eventual colaps total al Bisericii, o Biserică din care a dispărut credinţa în Dumnezeu şi în lucrarea nemijlocită a Duhului Său Sfânt. Ele ignoră caracterul teleologic al istoriei omeneşti şi dezvoltarea organică a creştinismului. Prin urmare, ele nu pot sesiza că religia creştină este pe punctul de a începe o etapă a dezvoltării sale ce nu este doar necesară pentru revigorarea Bisericii, ci este certă, în măsura în care ceva poate fi cert.

Însă creştinii din epoca modernă nu sunt obişnuiţi să gândească astfel. Ei vorbesc despre Biserică de parcă aceasta ar fi o instituţie părăsită de Dumnezeu, una având caracter pur uman, ce se va prăbuşi, dispărând din istorie dacă oamenii nu fac ceva în legătura cu asta. Deşi nu este locul aici să demonstrăm eroarea inerentă acestei opinii, pentru moment ne vom rezuma la a spune că Sfinţii Părinţi ar fi considerat-o total contrară învăţăturii lor bisericeşti şi ar fi etichetat-o drept pură erezie. Spre deosebire de aceste remedii ambigue şi de carenţele lor, se pare că religia mistică nu este deloc superficială, deoarece mistica nu este un remediu aplicat cu mijloace omeneşti, ea aflându-şi sorgintea în Dumnezeu, în lucrarea Sfântului Duh.

Ce îşi propun prelaţii noştri cu vederi mai ample să facă în legătură cu starea bisericii creştine? Unii ar dori ca Biserica să se angajeze cu îndrăzneală pe tărâmul politicii "progresiste", sacrificând toate diferenţele doctrinare de dragul unităţii creştine, o unitate realizată doar în plan etic; alţii ar dori să adapteze învăţătura Bisericii pentru a corespunde întrutotul gândirii moderne, sau să confere un plus de eficacitate pregătirii preoţilor, punându-le la dispoziţie instrumentele psihologiei moderne; alţii, în schimb, vor ca Biserica să câştige cât mai mulţi credincioşi pe toate căile posibile pentru ca apoi să domine guvernele cu ajutorul grupurilor de presiune şi al tertipurilor politicianiste; iar acestea nu sunt decât propunerile cele mai superficiale şi fastidioase.

Minţile mai luminate reclamă lucruri mai puţin excentrice şi mai dificile. Ele pretind o preoţime înzestrată cu un plus de pătrundere intelectuală, familiarizată cu gândirea modernă şi versată pe tărâmul apologeticii; o instrucţie susţinută, astfel încât credinţa creştină să fie riguros explicată în termeni inteligibili pentru mintea modernă; o formă de cult perfecţionată, asupra căreia reformatorii catolici şi cei protestanţi au căzut de acord într-o mare măsură; şi au cerut - mai presus de toate - sfinţi, creştini ce au o credinţă profundă şi eroism moral, creştini ce vor face mai mult pentru Dumnezeu, pentru om şi pentru Biserică decât pletora de gânditori, profesori şi specialişti în liturgică.

Este cert că, în primul rând, avem nevoie de sfinţii lui Dumnezeu. Ce n-ar putea face un alt Sfânt Francisc sau un alt John Wesley pentru Biserică şi societate? Dar sfinţii nu se ivesc decât rareori în religii preocupate aproape exclusiv de etică. Sfinţenia este, printre altele, rodul credinţei, şi nu ne putem aştepta să apară sfinţi decât în cazul în care creştinii cred cu atâta putere în Dumnezeu, încât sunt dispuşi să renunţe la vieţile proprii pentru el. Nicio mişcare, niciun individ nu a avut vreodată putere în lipsa unui anumit crez, ceva în care să crezi atât de puternic încât să merite să mori pentru el. Principiile etice nu inspiră o asemenea devoţiune, căci lucrul în care crezi trebuie să aibă mult mai multă realitate decât un mod de comportare sau un sistem social abstract. El trebuie să fie o persoană, un soţ, o soţie sau un copil pe care îl iubim, sau un grup de persoane, o societate, sau cineva şi mai demn de încredere decât toate acestea: Dumnezeu care este realitatea însăşi. Dar, după cum am văzut, religia propovăduită de Biserică în epoca modernă nu dovedeşte prea multă credinţă în Dumnezeu, şi încă mai puţină în Isus Hristos. În practică, şi adesea în teorie, credinţa ei în Dumnezeu este superficială şi vagă, fiind rareori propovăduită sau proclamată. Despre Dumnezeu nu se predică prea des.

Avem, aşadar, nevoie atât de credinţă, cât şi de sfinţenie. Ce vom face, însă, pentru a le dobândi? În ceea ce priveşte credinţa, Biserica are un rezervor fără egal de scrieri dedicate naturii lui Dumnezeu şi motivelor pentru a crede în el - motive cât se poate de solide şi de respectabile din punct de vedere intelectual. Cât despre sfinţenie, Biserica are secole de experienţă în disciplinele spiritului, putând să explice moralitatea cea mai elevată în termeni extrem de clari. Avem aici toate tehnicile şi nu ne rămâne decât să le practicăm. Însă nu o facem. "A voi se află în mine; dar cum să fac binele nu aflu".

Problema este că ne aflăm încă la suprafaţa lucrurilor. Tehnica nu e suficientă. Simpla disciplină nu e suficientă. Există zeci şi zeci de creştini râvnitori, preoţi şi laici, care îşi practică exerciţiile spirituale în fiecare zi - îşi spun rugăciunile, meditează cu regularitate, repetă serviciul divin, se spovedesc, participă la sau oficiază Liturghia şi, din când în când, intră în recluziune voluntară. Alţii se avântă în domeniul asistenţei sociale şi al operelor de caritate, dăruindu-şi tot timpul şi toată averea săracilor. Cu toate acestea, focul Sfântului Duh pogoară asupra lor foarte rar, şi - după câte se pare - din pură întâmplare.

Şi de-aş împărţi toată avuţia mea, şi de-aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

În practicarea disciplinelor spirituale, ca şi în tentativa de a dobândi credinţa, cei mai mulţi dintre noi suntem precum maimuţele. Noi nu înţelegem starea lăuntrică a sfântului şi încercăm s-o dobândim printr-o simplă imitaţie a semnelor sale exterioare. Copiem acţiunile şi ideile sfântului, dar cum ele nu înseamnă nimic pentru noi, tentativa nu este decât o corvoadă fără niciun rezultat. Fără a greşi prea mult, maimuţa ar putea, de exemplu, să descrie o orchestră ca o adunare de oameni care suflă în tuburi de metal şi de lemn, lovesc în pieile unor porci şi freacă măruntaiele unor pisici moarte cu nişte baghete lungi făcute din păr de cal. Desigur, noi putem descrie activitatea orchestrei într-o manieră mai inteligibilă, deoarece îi putem înţelege menirea adevărată - muzica. Dar pentru o maimuţă, muzica nu înseamnă nimic; ea este doar o succesiune de zgomote produse prin suflat, lovit şi frecat. Maimuţa fiind, totuşi, invidioasă pe realizările omeneşti, poate fi convinsă uşor să imite (până se plictiseşte) acţiunile omului care nu înseamnă nimic pentru ea, să facă mişcările celui care cântă la trompetă sau la vioară, fără vreun rezultat semnificativ din punct de vedere muzical. Şi o fiinţă umană poate învăţa să stăpânească toate tehnicile muzicii, fără a fi vreodată un muzician autentic.

Tot astfel, frumuseţea morală, pacea interioară şi puterea spirituală a sfinţilor şi misticilor sunt calităţi pe care nenumăraţi oameni ar dori să le aibă. Însă nu este de niciun folos să imităm acţiunile exterioare sau chiar şi ideile care au însufleţit din interior asemenea persoane dacă nu înţelegem semnificaţia pe care o exprimă aceste idei şi acţiuni. Dacă nu înţelegem şi preţuim această semnificaţie, eforturile noastre de a fi asemeni celor mari sunt tot atâtea încercări de a produce cauza cu ajutorul efectului, de a face ca focul să provină din fum. Semnificaţia pe care o exprimă sfântul şi misticul în idee şi acţiune este Dumnezeu. Ei gândesc şi acţionează astfel deoarece, într-o manieră foarte specială, sunt stăpâniţi de această viaţă care este Dumnezeu, cam în acelaşi fel în care inima şi mintea unui dansator este stăpânită de muzica pe care o interpretează cu ajutorul mişcărilor corporale.

Însăşi ideea de Dumnezeu nu este decât o interpretare a realităţii misterioase care îl animă şi îl ia în posesie pe sfânt; ea este o viaţă, o fiinţă, tradusă într-o formă a gândului, aşa cum cineva ar încerca să reprezinte o culoare printr-o formă, străduindu-se să interpreteze frumuseţea nuanţei prin frumuseţea liniei. Astfel de interpretări constituie geneza tuturor doctrinelor religioase - atât cele de ordin metafizic, cât şi cele de ordin moral; ele sunt instrumente şi tehnici pentru a exprima tâlcul divin. Dar, trecute prin mâinile atâtor oameni, ele devin precum instrumentele muzicale încăpute pe mâinile maimuţelor; sunt lipsite de orice semnificaţie lăuntrică pentru cei care le folosesc şi pentru cei care le văd folosite astfel. Câte unul speră că această imitaţie îl va transforma, cumva, într-un sfânt care a dobândit viaţa veşnică, deşi el nu cunoaşte natura veritabilă a acestor idealuri. Ceilalţi privesc de-a dreptul năuciţi de atâta activitate fără vreun rezultat semnificativ.

În creştinism, credinţa şi practica şi-au pierdut vigoarea deoarece imensa majoritate a creştinilor, atât cei fervenţi, cât şi cei superficiali, nu ştiu despre ce vorbesc. Ne grăbim să precizăm că o asemenea cunoaştere nu ţine de simpla învăţare didactică, de discernământul filosofic şi teologic. Căci, deseori, teologul a sesizat tot atât de puţin semnificaţia religiei sale ca oricine altcineva. El cunoaşte ideile; cunoaşte relaţiile dintre idei; cunoaşte evenimentele istorice - povestea lui Hristos - pe care se întemeiază aceste idei. El cunoaşte dogma Treimii, a Întrupării, a Naşterii din Fecioară, şi doctrina Ispăşirii, putând să le descrie cu acurateţe. Însă, deoarece el nu ştie, sau nici măcar nu poate aproxima, ce înseamnă ele, neavând conştiinţa uniunii cu Dumnezeu, modul în care le descrie - deşi întrutotul corect - este la fel de sărac în informaţii şi semnificaţie ca şi descrierea pe care maimuţa o face orchestrei.

Incapacitatea respectivului teolog de a sesiza tâlcul religiei sale nu provine, pur şi simplu, din faptul că este un erudit neinteresat să o practice. Căci practica, la fel ca şi gândirea lui, nu este decât o simplă imitaţie. Asemenea maimuţei, el imită acţiunile şi ideile Părinţilor Bisericii şi ale sfinţilor, fiind convins că el însuşi nu devine sfânt pentru că nu îi imită cu suficientă râvnă.

Ceea ce îl interesează pe teolog în dogma Naşterii din Fecioară a lui Hristos - de exemplu - este dacă şi cum s-a întâmplat. El se preocupă de aceste două aspecte întrutotul secundare, în loc să se întrebe de ce s-a întâmplat şi să descopere ce semnificaţie are acest eveniment. Secole de-a rândul, teologii s-au ciondănit şi armatele s-au încăierat deoarece nu puteau să cadă de acord asupra lucrurilor care se întâmplă la Liturghie - dacă pâinea şi vinul pot deveni efectiv Trupul şi Sângele lui Hristos şi dacă da, cum. Dar, dacă toată acea energie ar fi fost folosită pentru a descoperi ce ar putea să însemne o asemenea taină, ce dezvăluie ea despre natura lui Dumnezeu şi despre calea cunoaşterii lui Dumnezeu, istoria Europei s-ar fi putut scrie într-o notă oarecum mai veselă.

Atât timp cât mintea omenească a putut să accepte învăţăturile Bisericii fără a căuta o semnificaţie mai profundă, nu părea să existe nevoia urgentă de a le cerceta îndeaproape. Era suficient că anumite lucruri erau adevărate, că anumite întâmplări miraculoase avuseseră loc; omul se putea foarte bine rezuma să venereze miracolele, iar simplul fapt de a fi prezent la şi de a se supune unor varii discipline mentale şi rituale conferea o anume sfinţenie vieţii sale. Căci maimuţa care imită omul nu este chiar atât de maimuţă ca sora ei aflată în stare absolut naturală. Însă acum, când adevărul şi istoricitatea marilor dogme au fost puse serios sub semnul întrebării, nu ajunge să dovedeşti şi să afirmi o dată în plus că "aceste lucruri s-au întâmplat". Îndoielile au un scop, şi cu ajutorul lor facem un pas înapoi pentru a reuşi o săritură mai bună. Iar omul modern cuprins de îndoială, dacă îşi înţelege corect golul din inimă, va putea să spună: "Da, tu poţi să-mi dovedeşti că aceste lucruri sunt adevărate - că există un Dumnezeu viu care a devenit Om, născut dintr-o Fecioară, care a murit pentru mântuirea noastră, a înviat trupeşte din morţi şi s-a înălţat la ceruri, de unde va veni să judece vii şi morţii. Şi ce dacă-i aşa? Ce înseamnă toate aceste evenimente? Eu nu doresc un set de idei stranii, deşi adevărate. Nu mă interesează în mod deosebit asigurarea că, la rândul meu, voi învia şi eu trupeşte din morţi, nici nu doresc un cod de comportament doar de dragul de a avea unul. Îl vreau chiar pe Dumnezeu. Vreau ca viaţa mea să se însoţească şi să fie pe veci una cu sensul tuturor lucrurilor. Ce legătură are asta cu religia ta sofisticată şi - ce-i drept - pitorească?"

Astăzi, în Biserică şi în afara Bisericii, există mii de suflete care realizează - deşi nu întotdeauna foarte limpede - că ceea ce doresc de la religie nu este un set de simboluri doctrinare şi rituale sau o serie de precepte morale. Aceştia îl vor chiar pe Dumnezeu, oricum ar fi el numit; ei doresc să fie hrăniţi de viaţa şi puterea lui creatoare; ei vor să experimenteze conştient, să ştie nemijlocit cum este să fii una cu Realitatea însăşi, pentru ca vieţile lor - altfel, atât de efemere şi de lipsite de semnificaţie - să poată dobândi o semnificaţie veşnică. De aici, popularitatea tuturor sectelor mistice şi pseudo-mistice, de la neo-hinduism, pentru cei cu pretenţii, la "Unitate" pentru cei mai puţin rafinaţi. Ei nu ştiu - şi nici nu ne putem aştepta de la ei să ştie - că Biserica deţine, sub şapte lacăte (sau poate doar sub greutatea celor care stau pe capac), aurul curat al religiei mistice. Ei au şi mai puţin habar că nu se poate înţelege pe deplin crezul şi tainele decât în termenii vieţii mistice. Iar ei nu ştiu aceste lucruri deoarece cei mai mulţi reprezentanţi şi învăţători ai Bisericii nu le ştiu nici ei. Căci, în timp ce ei susţin poziţia oficială a instituţiei, potrivit căreia viaţa eternă constă în cunoaşterea lui Dumnezeu - şi în nimic altceva - bisericile de tot soiul sunt preocupate de aproape orice altceva în afara cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele se preocupă de gramatica, de sintaxa, de tehnica prin intermediul cărora cunoaşterea lui Dumnezeu poate fi exprimată. Dar la ce ne foloseşte perfecta stăpânire a limbajului când nu este nimic de spus, nici un tâlc de exprimat? La ce folosesc principiile morale fără putere morală şi acuitate morală?

Cunoaşterea lui Dumnezeu, realizarea propriei uniuni cu Dumnezeu, pe scurt, mistica, este necesară. Ea nu reprezintă doar rodul religiei; ea este chiar sămânţa religiei, ascunsă în floare ca o împlinire a ei şi existând încă dinaintea rădăcinii, ca origine a ei. Nu există "religie elevată" fără mistică, deoarece nu se poate sesiza semnificaţia realităţii fără mistică. Ea este sine qua non, este elementul indispensabil - cea dintâi şi cea mai importantă poruncă: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău". Toată Legea depinde de asta. De asta depind toate regulile şi tehnicile, care, separate de această poruncă, îşi pierd orice semnificaţie.

Şi tocmai aici este problema. Religia mistică nu este o tehnică, un remediu aflat la îndemâna oamenilor. Ea este lucrarea Sfântului Duh. Mistica este necesară; trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta - dar asta nu se poate realiza prin imitaţie. Nu există reguli şi metode, nu există vreo tehnică exactă pe care s-o copiezi pentru a ajunge la cunoaşterea şi la iubirea lui Dumnezeu. Un lucru este indispensabil, absolut necesar - şi, totuşi, nu putem spune: "Fă asta şi va fi al tău". În pofida nenumăratelor tentative de a face aşa ceva, în ciuda celor care pretind s-o fi făcut, asta nu se poate face. Există mii de metode pentru a exprima cunoaşterea şi dragostea lui Dumnezeu, dar niciuna pentru a le realiza. Şi, totuşi, acest lucru se întâmplă - Dumnezeu este cunoscut şi iubit.

Nu putem descoperi o metodă pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum nu-l putem crea pe Dumnezeu, deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu este însuşi Dumnezeu care rezidă în suflet. Noi putem, cel mult, să-i pregătim intrarea, să nu-i stăm în cale, să îndepărtăm barierele, căci până când Dumnezeu însuşi îşi va face simţită lucrarea în noi, nu avem cum să avansăm în această direcţie. Putem, totuşi, să fim siguri că el va acţiona - mai precis, că el acţionează deja - deşi ne este greu să conştientizăm această acţiune, deoarece noi încercăm mereu să punem propriile noastre imitaţii şi substitute în locul lui. Nu putem privi pe fereastră deoarece am zugrăvit imagini pe sticlă. Aşadar, nimic nu se poate întâmpla până ce vom fi renunţat la orice metodă şi subterfugiu pentru a-l lua în stăpânire pe Dumnezeu, până ce ne vom convinge că, fie că o ştim sau nu, Dumnezeu ne posedă întrutotul şi inevitabil, aici şi acum. Căci Dumnezeu nu poate fi luat în stăpânire decât lăsându-ne stăpâniţi de Dumnezeu. Mistica este o acţiune la diateza pasivă.

De sute de ani, occidentalul a fost convins că, în cele din urmă, va putea să-şi rezolve toate problemele făcând ceva în privinţa lor. Confruntarea cu o problemă în legătură cu care nu poate face nimic este pentru el un foarte util exerciţiu de smerenie. Şi, totuşi, problema trebuie rezolvată. Situaţia ar fi alienantă şi imposibilă dacă totul s-ar rezuma la asta. Dar lucrurile nu se opresc aici, deoarece, după cum am văzut, cunoaşterea mistică este ceva oferit sufletului de către Dumnezeu şi, într-un anume sens, ea este deja oferită sufletului - acum şi mereu. În acelaşi sens, Dumnezeu este lucrul cel mai flagrant şi mai incontestabil din lume, iar unirea cu Dumnezeu este realitatea funciară şi inevitabilă a vieţilor noastre. Însă Dumnezeu este atât de evident, de inevitabil şi de apropiat de noi, încât nu ne dăm seama de el. Încercarea de a-l vedea pe Dumnezeu seamănă cu tentativa de a-ţi vedea proprii ochi, căci el este mai aproape de noi decât suntem noi înşine.

Minţii omeneşti îi este greu, totuşi, să accepte sau să admită acest adevăr, deoarece ea este atât de orgolioasă şi dornică să se impună, că îi lipseşte graţia necesară pentru a primi un asemenea dar. Omul încearcă mereu să-l confecţioneze pe Dumnezeu, sau ceva care să-i amintească de Dumnezeu pentru propriul uz, ignorându-l, aşadar, pe cel care i se oferă concret, deoarece acceptarea unui dar nu-i consolidează reputaţia. Iar omul se simte vinovat dacă nu poate să adune cât mai multe dovezi ale recunoaşterii de care se bucură. Şi, totuşi, acest adevăr este vestea bună a evangheliei, el este principiul de bază al religiei mistice. Nu trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu; el este deja aici şi acum, iar a-l căuta ar însemna că nu e. În acest sens, noi nu trebuie să dobândim unirea cu Dumnezeu; ea este dată deja, ca o manifestare a dragostei divine. A încerca să o realizăm prin propriile noastre eforturi înseamnă a desconsidera această dragoste şi a afirma implicit că darul nu este oferit. Conform aceluiaşi principiu - deşi acest aspect se cere explicat în detaliu - chiar şi starea de conştientizare mistică a lui Dumnezeu este dată acum, în timp ce a o căuta cu ajutorul vreunei metode sau tehnici presupune contrariul.

Există şi un al doilea sens, potrivit căruia Dumnezeu lucrează înăuntru sufletului, deşi nu la un nivel atât de profund ca în primul sens. În viaţa indivizilor, a societăţilor şi a Bisericii, există momente când Sfântul Duh conferă o mai mare capacitate de a realiza aceste daruri spirituale - o capacitate care nu trebuie confundată cu darurile propriu-zise. În ciuda faptului că semnele pe care le vedem în jurul nostru nu sunt deloc favorabile, potrivit anumitor puncte de vedere, tipul generic şi dezvoltarea istorică a Bisericii Occidentale sugerează cât se poate de clar că Biserica, în totalitatea ei, se apropie de o perioadă în care aptitudinea pentru religie mistică va spori într-o măsură nemaiîntâlnită până în prezent. După câte se pare, trei factori conlucrează pentru a modela caracterul acestei perioade - presiunea evenimentelor exterioare, legile universale ale creşterii şi dezvoltării organismelor şi mişcările lăuntrice ale Sfântului Duh.

Ne confruntăm, aşadar, cu trei probleme. Mai întâi, care este formula generică de dezvoltare istorică a Bisericii Occidentale, apoi, cum şi de ce are ea nevoie şi tinde către o epocă în care viaţa şi gândul creştinilor vor fi mai impregnate de mistică? În al doilea rând, în ce anume constă această religie mistică, care sunt principiile ei spirituale şi psihologice? În al treilea rând, cum poate dezvoltarea religiei mistice să ne îngăduie accesul la o înţelegere mai profundă a doctrinei creştine, conducându-ne de la simbolul exterior la semnificaţia lui lăuntrică, şi cum influenţează ea şi care sunt efectele acestei influenţe asupra modului în care creştinii înţeleg să-şi trăiască viaţa?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer