Fiica lui Stalin

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Rosemary Sullivan este profesor emerit al Universităţii din Toronto. A primit Medalia Lorne Pierce oferită de Royal Society of Canada pentru contribuţia la literatură şi cultură şi a fost numită ofiţer al Order of Canada în 2012. În 2015, a primit Hilary Weston Writers' Trust Prize for Nonfiction pentru Fiica lui Stalin, biografia Svetlanei Allilueva.

Printre cărţile sale se numără Villa Air-Bel: World War II, Escape, and a House in Marseille (2006), Cuba: Grace Under Pressure (2003) sau Labyrinth of Desire: Women, Passion (2001), ca şi biografiile By Heart: Elizabeth Smart, a Life (1991), Shadow Maker: The Life of Gwendolyn MacEwen (1995).
Autoarea Rosemary Sullivan ne propune o biografie excepţională, cea a unicei fiice a lui Iosif Vissarionovici Stalin - Svetlana Allilueva. Născută în anii de început ai Uniunii Sovietice, Svetlana şi-a petrecut tinereţea între zidurile Kremlinului. A fost ferită de grijile cotidiene, dar nu a putut evita tragediile familiei sale. Rând pe rând, din viaţa ei au dispărut toţi cei pe care i-a iubit, printre care mama, doi fraţi, mătuşi, unchi şi un iubit de două ori mai în vârsta decât ea. Pe măsură ce a aflat despre grozăviile tatălui său, după decesul acestuia, Svetlana nu a mai putut sa tacă. În 1967 a fugit în Statele Unite ale Americii, lăsându-i în urmă pe cei doi copii ai săi. Viaţa ei s-a schimbat - s-a mutat des, a avut un mariaj dezastruos, s-a izolat de ceilalţi imigranţi ruşi şi, într-un final, a murit în sărăcie, în Wisconsin.

Bazându-se pe documente din arhivele KGB, CIA şi ale guvernului sovietic şi pe mărturiile urmaşilor Svetlanei, autoarea reconstituie extraordinara viaţă a fiicei lui Stalin. A rezultat biografia excepţională a unei femei condamnate să fie prizonier politic al numelui tatălui său. Autoarea aşază personajul într-un context general, fără să piardă însă din vedere latura umană a poveştii.


Târziu, în după-amiaza unei zile de la mijlocul lui februarie 1956, Svetlana a primit un telefon. Era Anastas Mikoian, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. I-a spus că trebuie să-i vorbească urgent şi o să-i trimită o maşină s-o aducă la el acasă, pe Colinele lui Lenin. Când a sosit, i-a spus că Hruşciov avea să ţină curând o cuvântare despre tatăl ei; documentul avea să fie făcut public la al XX-lea Congres al PCUS la 25 februarie, săptămâna următoare. El trebuia s-o pregătească. A condus-o în bibliotecă şi i-a dat documentul. "Citeşte-l. După aceea îl discutăm, dacă mai e necesar. Nu te grăbi. Gândeşte-te bine." După ce avea să-l citească, putea să coboare la parter să ia cina împreună cu familia.

Svetlana a petrecut mai multe ceasuri în bibliotecă singură citind ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de "Raportul (sau discursul) secret". A fost citit la congres timp de patru ore. Raportul secret era un atac devastator la adresa lui Stalin, pe care Hruşciov îl prezenta ca pe un "om bănuitor, bolnav de suspicios". Îl acuza pe Stalin că a iniţiat conceptul de "duşman al poporului" şi a promovat "cultul personalităţii". Începând cu 1935, condusese "arestările în masă şi deportarea a mai multor mii de oameni, execuţii fără judecată" precum şi uciderea aşa-zişilor spioni şi duşmani ascunşi care "fuseseră întotdeauna comunişti cinstiţi". Hruşciov spunea: "Confesiunile de vinovăţie... au fost obţinute cu ajutorul unor torturi pline de cruzime şi inumane... Stalin personal le indica magistraţilor ce fel de metode de investigaţie să folosească. Aceste metode erau simple... bătaie, bătaie şi din nou bătaie". Hruşciov nu a menţionat şi sprijinul său personal pentru atrocităţile lui Stalin, şi nici faptul că în Ucraina el a condus epurările.

Citind documentul, Svetlana a trăit un adevărat chin pentru că a crezut "fiecare cuvânt de acolo". Mai apoi avea să scrie: "Măcar dacă aş fi putut să-l resping cu totul şi să nu-l cred; măcar de-aş fi putut striga: «E o minciună! El n-a făcut una ca asta!» Dar nu puteam... Totul era atât de îngrozitor că am simţit nevoia să urlu şi să fug de toată lumea, chiar şi de mine". A coborât la parter unde era familia Mikoian şi a spus simplu:
- Da, totu-i adevărat.

Mikoian i-a replicat:
- Am sperat că ai să înţelegi.

Îngrozită că ar fi putut fi şi ea identificată cu faptele tatălui ei şi urâtă, Svetlana s-a izolat în singurătate. Nu a căutat consolarea familiei. Aceştia au aflat de denunţarea faptelor lui Stalin citind relatările cuvântării lui Hruşciov din ziare. Nu e limpede cum şi-a pregătit copiii pentru lovitura asta, dar probabil că nu le-a spus prea multe. Iosif, acum de unsprezece ani, a continuat să-l venereze pe bunicul său, al cărui portret avea să fie totdeauna pe masa de lângă pat. Katia, de numai şase ani, probabil că nu era conştientă de ce se întâmpla la vremea respectivă, iar mai târziu şi-a ales o meserie care a purtat-o în izolata şi îndepărtata Kamceatka, unde şi-a câştigat reputaţia de stalinist de neclintit. Cu siguranţă era o soartă complicată să te numeri printre nepoţii lui Stalin.

Raportul secret nu a fost secret deloc. Hruşciov a dat dispoziţii ca să fie citit la adunările de partid din toată ţara. O copie a raportului a ajuns şi la New York Times, care la 4 iunie a publicat extrase pe prima pagină.

Dezvăluirea crimelor lui Stalin a avut dimensiunile unui cataclism. Icoana propagandei - "părintele fericirii", "salvatorul poporului rus", şi "geniul printre muritori" - fusese permanent o înşelătorie, un alt politician plin de cruzime şi neîndurător care comisese crime îngrozitoare fără a fi pedepsit.

Evaluând retrospectiv propria generaţie, scriitorul Konstantin Simonov scria:
Simonov mărturisea că trăise o lungă perioadă în duplicitate, ştiind şi refuzând să ştie, "în parte din laşitate, în parte din încăpăţânate eforturi de a mă elibera de povara asta, în parte prin propria constrângere şi în parte dintr-un refuz de a mă atinge de aceste lucruri chiar şi în gând".

După martie 1956, manifestarea deschisă a cultului lui Stalin a început să dispară. Din Muzeul Revoluţiei au fost scoase portretele lui Stalin. Toate acele denumiri care îl glorificau pe tatăl ei şi, pe când era mică, Svetlana trebuia să le înşire în lista cerută de profesorii ei, au fost schimbate. Maşinile ZiS au fost redenumite ZiL, în onoarea savantului Dmitri Lihaciov, supravieţuitor al Gulagului. Muntele Stalin din Pamir a devenit Muntele Octombrie. În cele din urmă, Stalingrad a fost redenumit Volvograd.

O seamă de prieteni ai Svetlanei i-au întors spatele, dar alţii au simţit numai simpatie. Noua soţie a lui Aleksei Kapler, Iulia, a sugerat că Svetlana trebuia să fie foarte nenorocită acum că toată lumea părea s-o părăsească. Kapler a venit la ea s-o invite să-i viziteze, iar ea a acceptat cu recunoştinţă.

Anul acela 1956 a fost foarte greu pentru Svetlana. Actriţa Kira Golovko îşi amintea că o întâlnise în apartamentul unor prieteni. "Era şi mai închisă şi tăcută decât cu doisprezece ani înainte." Kira juca într-o piesă la MKhAT şi cineva a venit cu ideea să meargă cu toţii s-o vadă. Svetlana a replicat "cu o voce liniştită, dar care trăda cu siguranţă teamă: «Nu mă duc nicăieri, numai la Conservator»". Kira şi-a dat seama imediat că în piesă erau nişte atacuri la cultul personalităţii lui Stalin. În încăpere s-a aşternut tăcerea. Svetlana a spus că era momentul să plece şi a plecat.

Svetlana a început să lucreze pe post de cercetător stagiar la Institutul de Literatură Universală "M. Gorki" la începutul lui 1956. Cercetătorii de la institut au fost avertizaţi că fiica lui Stalin va veni să lucreze acolo. Li s-a spus: "Nu vă purtaţi exagerat. Trataţi-o normal, ca pe oricare altă persoană". Cum se aşezase cu totul nepotrivit sub portretul tatălui ei, un student a remarcat fără menajamente: "Credeţi că seamănă cu tatăl ei? Bineînţeles că seamănă!".

Unul dintre colegii de la Institutul Gorki, Aleksandr Uşakov, se întâlnise întâmplător cu Svetlana pe când era la Academia de Ştiinţe Sociale. Era în primele zile tumultuoase ale "dezgheţului", când studenţii erau foarte agitaţi şi dezbăteau posibilitatea libertăţii de gândire. Uşakov venise mai târziu la adunarea generală de la academie. Amfiteatrul era plin, aproape toate locurile ocupate, dar a zărit o femeie stând singură şi un loc liber chiar lângă ea. S-a aşezat pur şi simplu lângă ea şi au schimbat câteva cuvinte. În timpul pauzei, a venit un prieten la el şi l-a întrebat:
"- Cum de-o cunoşti pe fata lui Stalin?
- Care fată a lui Stalin? a replicat el.
- Ai stat alături de fata lui Stalin!"

Când s-au întâlnit din nou la Institutul Gorki, Uşakov a întrebat-o pe Svetlana dacă-şi mai amintea de el. Ea purtase o rochie de un verde intens la întâlnirea precedentă. Iar ea i-a răspuns:
- Îmi amintesc de rochia cea verde, dar nu de dumneata. Au râs amândoi. Treptat, Svetlana "s-a mai întors puţin la viaţă", cum avea să spună Uşakov. "Dar era o fiinţă foarte crispată". Uşakov îşi amintea:

Până la sfârşitul lui martie, fiecare institut din ţară a primit câte un exemplar al Raportului secret al lui Hruşciov. Când a fost citit de la tribuna Institutului Gorki, mulţi au fost îngroziţi de acele dezvăluiri. Svetlana stătea tăcută în mijlocul ascultătorilor fără să scoată o vorbă, dar dimensiunea şi costurile însingurării sale au fost evidente în cazul unui scurt incident. Când Andrei Siniavski, care avea în curând să devină un scriitor de seamă şi care lucra la Institutul Gorki, s-a apropiat de ea după discurs şi a făcut un gest s-o ajute să-şi pună haina, ea a izbucnit în lacrimi.

Curând avea să facă parte din grupul de lucru al lui Siniavski, compilând documente referitoare la literatura rusă a anilor 1929-1930. Echipa avea acces la lucrări interzise marelui public. Ea a descoperit romanul apocaliptic Noi al lui Evgheni Zamiatin, literatura exuberantă a anilor 1929 şi lucrările unor artişti arestaţi şi ucişi în anii 1930. Era o literatură rusă mai subversivă şi mai nepărtinitoare decât "minciunile canonizate" în spiritul jdanovşcina pe care fusese silită să le studieze. Romanul Demonii de Dostoievski a copleşit-o. L-a înţeles ca un fel de prototip al lumii tatălui ei, în care revoluţionarii, îmboldiţi de conspiraţii paranoide interne, urcă treptele puterii peste trupurile tovarăşilor lor.

După Raportul secret, Hruşciov a iniţiat o serie de reforme politice şi culturale. A fost relaxată cenzura în privinţa operelor artistice, a fost permisă introducerea unor publicaţii străine în ţară. A fost de fapt un moment utopic, denumit "dezgheţ", împrumutând titlul lucrării lui Ehrenburg. Deodată a părut că "grozăviile şi cruzimile stalinismului aveau să aibă un sfârşit fericit... Oamenii erau euforici şi au început să discute şi să se confrunte cum nu mai făcuseră de decenii întregi... Dacă la vremea aceea erai tânăr şi cu mintea nepervertită... trăiai ceva de neuitat". La Institutul Gorki, Siniavski şi prietenii săi au deschis evident o cale spre o nouă libertate de gândire cum Svetlana nu credea că era posibil.

În această atmosferă euforică, şi Svetlana a devenit un fel de rebel. Galina Belaia, o prietenă din acei ani, amintea că Svetlana obişnuia să invite prieteni în apartamentul ei din Casa de pe chei. În mod deosebit îşi amintea de o reuniune - erau de faţă şi copiii Svetlanei, iar Svetlana a fost nevoită să se ducă la familia Molotov să împrumute furculiţe şi linguri - când Andrei Siniavski şi Anton Menşutin au interpretat cântece "criminal" de subversive care satirizau vechile "cântece de masă" sovietice. Şi Svetlana, şi Galina ştiau că Siniavski îşi publicase în străinătate lucrarea, semnând-o cu numele de Abraham Terz. Deocamdată KGB tolera oarecum literatura samizdat (ad litteram - literatură publicată prin forţe proprii)^[i] dar era strict interzis să scoţi în mod ilegal din ţară un manuscris în vederea publicării în Occidentul antisovietic.

În septembrie 1957, Svetlana s-a decis să-şi schimbe numele din Stalina în Allilueva, numele mamei sale. Spunea că sonoritatea metalică a numelui de Stalin^[ii] îi rănea inima. Voroşilov, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem, care fusese prieten cu mama ei, nu s-a arătat surprins, ci doar a remarcat: "Ai procedat bine". Dar primului reprezentant oficial care i-a văzut noul document de identitate nu i-a venit să creadă că ea a renunţat la numele atât de glorios al tatălui ei: "Deci te-au silit să-ţi schimbi numele?" A refuzat să creadă că a fost iniţiativa ei de a şi-l schimba.

Deşi părăsise de multă vreme perimetrul, Svetlana era încă prinţesa Kremlinului şi subiect de atentă supraveghere. În perioada de început a revoluţiei, femeile şi bărbaţii erau destul de libertini în comportamentul lor sexual, dar acum imboldul imperios al Svetlanei de a căuta o viaţă sexuală independentă, satisfăcătoare o făcea vulnerabilă în faţa bârfelor. În mod ironic, chiar tatăl ei fusese acela care susţinuse acest puritanism burghez. Oamenii bârfeau despre cele două mariaje ale ei şi despre "numeroasele" ei relaţii sexuale.

Într-adevăr, a avut o scurtă legătură amoroasă cu Iuri Tomski, fiul lui Mihail Tomski, un conducător de sindicat care, în 1936, în faţa perspectivei de a fi arestat de NKVD, s-a sinucis. Iuri a crescut ca un orfan în Gulag. Bârfele cu privire la ei erau pline de cruzime şi reflectau gradul de dispreţ pe care-l moştenise în calitate de fiică a lui Stalin. Scriitorul Boris Runin descrie în memoriile sale această legătură amoroasă:

Runin nu avea dreptate. Svetlana nu se căsătorise cu Tomski, iar plăcerea de a o vedea umilită era josnică: prinţesa a ajuns să-şi spele rufele în public în vreme ce spectatorii rânjeau.

Mulţi au socotit că Svetlana s-a schimbat după moartea tatălui ei. Vladimir, vărul ei, remarca: "I-a trebuit o vreme [Svetlanei] să înţeleagă faptul că majoritatea celor care îi căutau anturajul nu o făceau [cu sinceritate] pur şi simplu, ci din motivul de a-şi atinge interesele proprii... Toată zarva şi buluceala din jurul ei i-a lăsat o amprentă negativă pe caracter. Treptat şi-a dat seama că nu va avea niciodată parte de adevărate sentimente omeneşti şi a început să se distreze şi să privească oamenii ca şi cum ar fi fost nişte jucării". Kira, verişoara ei, a întărit şi ea această apreciere: "Svetlana era privită ca un mijloc de a atinge un anume scop... şi ea ştia asta. În felul acesta nu putea să aibă nişte sentimente fireşti faţă de oameni".

Cu toate acestea, erau şi alte păreri despre Svetlana. Gândindu-se la căsătoriile Svetlanei şi la relaţiile ei sentimentale, Stepan Mikoian avea să scrie: "Sunt sigur că era sincer îndrăgostită sau credea că e îndrăgostită de fiecare partener. Ori de câte ori era îndrăgostită avea să spună că de data asta e chiar adevărat, pentru ca, după câteva luni, să fie dezamăgită. Iar când se întâmpla asta, venea la noi în fiecare zi... şi plângea mărturisind tot pe umărul Ellei".

Pe la sfârşitul anilor 1950, Svetlana l-a întâlnit pe poetul evreu David Samoilov şi s-a îndrăgostit de el. Era cu doar şase ani mai mare ca ea, chipeş, cu o figură deschisă, remarcabil.

---