Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito! - Fiica lui Stalin

Citiţi un fragment din această carte.


Stalin. Pare un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Geniu al răului, călău al popoarelor, criminal odios sunt doar câteva dintre atributele asociate acestui nume. Pe de altă parte, Stalin continuă să fie iubit şi adulat de milioane de oameni. În ultimii ani Rusia pare să fi început o campanie de recuperare a imaginii de "tătuc al popoarelor", de strateg şi om care a făcut posibilă înfrângerea Germaniei naziste. Chiar luna aceasta, de exemplu, autorităţile moscovite au refuzat să elibereze autorizaţie pentru ceremonia anuală prin care erau comemorate victimele stalinismului. Dincolo de aceste etichete, opriţi-vă un moment şi întrebaţi-vă ce ştiţi exact despre acest om care prin voinţă şi cinism a reconfigurat harta lumii, a schimbat mentalităţi şi şi-a lăsat amprenta nu doar asupra contemporanilor, ci şi a celor care i-au urmat. Pun această întrebare din poziţia cuiva care de-a lungul anilor a citit de la biografia lui Boris Souvarine la cea scrisă de Paul Johnson, de la cartea celebră a lui Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, la în Umbra lui Stalin a lui Valentin Berejkov. Oricât de mult am citit, de fiecare dată am avut sentimentul că ceva îmi scapă, că nimeni nu poate da un răspuns definitiv la cine şi ce a fost Stalin. Probabil că această întrebare va avea mereu un răspuns deschis pentru că va depinde nu doar de poziţia celui care o pune, dar şi de modul în care receptorul alege să se raporteze la Stalin.

Majoritatea cărţilor despre Stalin pe care le-am citit se concentrează aproape în exclusivitate asupra carierei politice şi a momentelor esenţiale din viaţa publică a lui Stalin. Este foarte greu să pătrunzi în intimitatea dictatorului, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre cei care ar fi putut să scrie şi să vorbească despre omul Stalin au murit împuşcaţi, pe front sau în Gulag, fie le-a fost mereu frică să vorbească din cauza mâinii lungi a serviciilor secrete ruseşti. Au existat şi câteva cărţi discutabile scrise fie de şoferul lui Stalin sau de una dintre amante. Cât de veridice sunt aceste amintiri este greu de estimat. De aceea, cartea publicată de editura Corint, Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva, este importantă. Prin ea se adaugă câteva piese de puzzle la ceea ce a fost viaţa privată a lui Stalin şi a familiei sale, a modului în care acesta s-a purtat cu proprii copii şi cu membrii familiei. Cartea mi-a oferit câteva informaţii suplimentare legate de sinuciderea Nadejdei (Nadiei) Allilueva, soţia lui Stalin şi mama Svetlanei. De obicei, acest episod este expediat destul de rapid în biografiile concentrate pe omul de stat şi tiranul care s-a dovedit a fi Stalin. Întreaga viaţă a Svetlanei pare să fi stat sub două greutăţi: sinuciderea mamei şi reputaţia tatei. Ambele au contribuit la şlefuirea caracterului Svetlanei, au făcut-o să nu îşi poată găsi nicăieri o linişte de durată, au urmărit-o indiferent unde ar fi încercat să se ascundă. Svetlana pare să ilustreze modul în care copiii plătesc pentru greşelile părinţilor.


Dacă în copilărie, pe care o descrie în prima parte a cărţii, tatăl nu este altceva decât un părinte, sever ce-i drept, dar care îşi iubeşte fetiţa deşi nu îi este alături aproape niciodată, maturitatea aduce cu ea cruda realitate a ceea ce este cu adevărat Stalin: un om aflat sus, în deşertul oferit de puterea absolută, care pe drum şi-a pierdut orice calitate umană şi orice sentiment, inclusiv cele pentru proprii copii. Şi mai aduce ceva în viaţa Svetlanei: fronda, dorinţa de a nu se conforma într-o societate care trăieşte sub imperiul fricii. Trăieşti un sentiment ireal când citeşti fragmente din scrisorile pe care şi le trimit cei doi în care Stalin i se adresează fiicei sale cu "mica mea gospodină", în timp ce Svetlana îi spune tandru "dragul meu papocika". Odată cu trecerea anilor, oameni dragi dispar din jurul Svetlanei fără nici o explicaţie. Abia când va creşte, tânăra va realiza că cel vinovat de aceste dispariţii a fost tocmai "dragul ei tătic". Este uimitor cum mintea umană, chiar şi în faţa celor mai crude adevăruri, reuşeşte să îşi construiască mecanisme de apărare. Discuţiile Svetlanei cu rudele mamei sale, multe dintre ele trimise la izolare sau în Gulag pentru ani întregi, ne arată, din nou, puterea pe care acest om a avut-o asupra celor care l-au cunoscut şi modul în care a ştiut să se folosească de idealurile şi credinţa celorlalţi pentru a îşi îndeplini planurile. După ani în care au suferit inimaginabil, mulţi dintre membrii familiei au considerat că pedepsele primite au fost meritate sau justificate şi nu un capriciu al lui Stalin. Stalin se identifica pentru ei, ca şi pentru multe alte victime ale Gulagului, cu binele superior, cel al Statului. Svetlana însăşi, găseşte, de exemplu, de înţeles decizia tatălui de a nu accepta schimbul de prizonieri propus de nazişti prin care ar fi putut să îşi recupereze propriul fiu. Într-o ţară în care milioane de mame pierduseră tot atâţia fii, ar fi fost nedrept ca Stalin să îşi trateze propriul fiu preferenţial, chiar dacă asta a însemnat condamnarea lui la moarte.

Cartea nu este doar despre Stalin, deşi umbra tatălui va plana toată viaţa asupra Svetlanei. Este povestea incredibilă a acestei femei, a curajului, căderilor, realizărilor şi eşecurilor ei. În epocă, Svetlana a stârnit o adevărată furtună diplomatică atunci când, în urma unei călătorii din motive personale în India, a hotărât să fugă în Statele Unite. Cred că a fost un moment inimaginabil atât pentru americani cât şi pentru sovietici. Cert este că Svetlana era hotărâtă să scape din cuşca aurită care se dovedise a fi Kremlinul. Dorea să fie liberă, să poată lua propriile decizii, să simtă că trăieşte şi că nu este doar o unealtă de propagandă vie. Aventurile ei în lumea liberă sunt fascinante şi, în acelaşi timp, ne arată că este imposibil să scapi de propria moştenire. De la succesul obţinut cu cartea ei - Douăzeci de scrisori către un prieten, la eşecurile din viaţa sentimentală toate sunt prezente în cartea lui Sullivan. Simpatia autoarei este vizibilă pentru această femeie atât de încercată despre care scrie la un moment dat că în timpurile actuale ar fi fost diagnosticată cu tulburare bipolară şi ar fi fost considerată maniaco-depresivă.


Svetlana, după cum recunosc majoritatea celor care au cunoscut-o, era o persoană inteligentă, educată, rafinată, dar cu care nu era foarte uşor să trăieşti sau să relaţionezi. Izbucniri vulcanice, specifice temperamentului ei, au stricat prietenii şi căsnicii. De asemenea, aflată mereu la confluenţa dintre interesele ruseşti şi americane, s-a simţit de multe ori un pion în jocul serviciilor secrete. Uneori, din cauza legendelor false legate de averea fabuloasă din băncile elveţiene a tatălui ei, a devenit nu doar victima unor oameni fără scrupule, dar a fost considerată o profitoare şi trădătoare. Cert este că viaţa Svetlanei nu a fost deloc roz...poate cu excepţia copilăriei. Despărţită de copii în urma decizie de a părăsi URSS-ul, condamnată să se căsătorească cu oameni nepotriviţi sau care îi mor în braţe, condamnată de proprii copiii care s-au considerat trădaţi în urma plecării ei, fiica lui Stalin a dus o viaţă nomadă, în care, de multe ori singura salvare a venit de la fiica ei americană, Olga. Întoarcerea în Rusia post-sovietică este o recunoaştere a faptului că nu a reuşit să se adapteze la viaţa occidentală, dar, în acelaşi timp, o greşeală majoră de care îşi dă seama destul de repede. Svetlana moare săracă, dar liniştită, conştientă că destinul i-a fost dictat în mare măsură de greutatea şi greutăţile asociate numelui pe care îl poartă.

Svetlana este o persoană fascinantă. Este extrem de interesant să îi urmăreşti lupta cu fantoma tatălui, modul în care acceptă că acesta a fost un monstru dar să încerce să împace această realitate cu faptul că a fost şi propriul tată pe care l-a iubit. Cele două sentimente coexistă până la sfârşit în inima singurei fiice a dictatorului. Pasionată de literatură, biografia ei este înţesată de trimiteri la literatura epocii - Pasternak, Ahmatova sau Grossman. Ca o notă către traducători, romanul lui Grossman a fost tradus în limba română sub titlul de Viaţă şi destin şi nu Viaţă şi soartă aşa cum au ales să o traducă. Este o carte esenţială despre epoca în discuţie şi lectură obligatorie pentru oricine doreşte să ştie cum a fost atunci de aceea este important ca cititorul nefamiliarizat cu epoca să ştie că există o traducere în limba română. Cartea lui Rosemary Sullivan este o carte care îşi păstrează actualitatea şi care se încheie într-o notă nu tocmai pozitivă atunci când Svetlana Allilueva vorbeşte despre viitorul Rusiei. Concluzia ei este sintetizată în câteva cuvinte adresate unei prietene: " Draga mea, ăştia nu s-au schimbat deloc!" Este o realitate cu care cititorul ar face bine să rămână în minte pentru că vine din partea unei persoane care s-a aflat în chiar inima întunericului şi îi cunoaşte toate tertipurile şi strategiile.