Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Relaţiile de înrudire. Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici


Iulia Hossu

07.11.2018
Editura Mega
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iulia Hossu
Relaţiile de înrudire. Căsătoria - atitudini, practici şi dinamici
Editura Mega, 2018



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Iulia-Elena Hossu (n. 1979) este cercetător în cadrul Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca [ispmn.gov.ro/]. De-a lungul timpului a lucrat în mai multe proiecte de antropologie vizuală, migraţie şi comunitatea romă. Este membru fondator al Asociaţiei CEVA - Centrul pentru Educaţie Vizuală şi Antropologică [ceva.center/despre-noi/].

A obţinut doctoratul în antropologie în anul 2010 la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Apariţia prezentului volum are la bază lucrarea de doctorat şi este finanţată de Editura MEGA [edituramega.ro/index.php], ca urmare a unui concurs deschis în anul 2017. Volumul abordează un subiect puţin discutat în literatura de specialitate din România, respectiv relaţiile de înrudire cu accent pe căsătorie.


Consideraţii finale

Marile mitologii ale popoarelor vorbesc despre hierogamia zeilor primordiali ca despre unirea principiului masculin cu cel feminin, independent de natura materială ce se află în spatele acestor principii esenţiale. Urmând această linie, cuplul rămâne asociat în mentalitarul general, la nivel fundamental, dihotomiei feminin vs. masculin. Uniunea acestor două principii rămâne general valabilă şi necontestată, deoarece ea ilustrează prin excelenţă capacitatea de procreare şi reproducere a umanităţii. În ciuda marilor schimbări ce s-au produs la nivelul mentalitarului de la origini până în prezent, dispariţia conceptului de cuplu, privit ca unirea celor două principii cu capacitate procreativă, pare de neimaginat. Puterea de care se bucură acest principiu derivă, probabil, din imposibilitatea noastră de a percepe universul altfel decât urmând liniile acestei structuri de tip dihotomic. La nivel social, instituţia căsătoriei a ajuns pe parcursul timpului să ilustreze acest principiu primordial, al uniunii în scop procreativ. Odată cu apariţia căsătoriei, s-a dezvoltat şi s-a reformulat, în schimb, şi structura relaţiilor de rudenie. Rudenia, văzută ca un sistem simbolic, se află în strânsă legătură cu contextul sociocultural în care există. Considerând căsătoria ca parte circumscrisă conceptului nuclear de rudenie, am tratat‑o ca fiind, la rândul ei, tot o structură simbolică, determinată, construită şi redefinită sociocultural, practic, o structură dinamică supusă schimbării în mod constant. Primul fapt la care am subscris, odată cu această perspectivă, a fost acceptarea aproape paradigmatică a legăturii implicite între aceasta şi sistemul cultural în care există. Căsătoria reprezintă o asociere cu repercusiuni multiple de ordin afectiv, juridic, social, cultural şi economic, învestită cu puterea de construire şi consolidare a noi legături de înrudire. Probabil nu există niciun alt proces social atât de extins la nivelul întregii umanităţi care să afecteze într‑o asemenea măsură totalitatea raporturilor noastre, ca indivizi, cu lumea.

Putem defini rudenia ca fiind un concept nuclear care adesea este construit în jurul a două dimensiuni clasice: cea a descendenţei şi cea a alianţei. Dintre aceste două sfere, am considerat alianţa prin căsătorie ca fiind cea mai potrivită pentru a ilustra caracterul dinamic al înrudirii, iar datorită acestui fapt, ea a constituit şi subiectul principal al cercetării din partea a doua a lucrării. Noile schimbări şi practici ale rudeniei reflectă într‑un mod aparte schimbările din societatea românească actuală. Anumite prevederi ale Codului familiei ilustrează necesitatea acestor modificări şi la nivel for‑mal, nu numai la cel al practicilor. Altele, spre exemplu înlocuirea definiţiei căsătoriei din Codul familiei[i], reflectă necesitatea investigării motivelor pentru care aceste transformări au fost efectuate. Noile valuri de migraţie a populaţiei dinspre urban spre rural şi dinspre cele două medii de rezidenţă spre exterior, procesul de globalizare care devine extrem de acut, dinamicile de la nivelul macrosocial ş.a.m.d. atrag după ele alte schimbări. Astfel, nivelul la care rudenia este experimentată în practicile zilnice - creşterea incidenţei divorţului, a numărului familiilor monoparentale, reconfigurarea relaţiilor din interiorul familiilor, reconfigurarea cuplului etc. - sunt noile constante ale diferitelor dimensiuni ale înrudirii. În acest context, necesita‑tea unor investigaţii care să aibă drept subiect aceste noi practici ale rudeniei mi s-a părut imperativă. Departe de a avea pretenţia unei tratări de tip monografic, partea a doua a lucrării a reflectat, prin intermediul cercetării de teren efectuate într‑o comunitate rurală şi a cercetării în rândul femeilor din mediul urban, căsătoria ca proces dinamic, aflat la baza înrudirii actuale. În oglindă, cele două paliere de analiză, în cele două medii de rezidenţă, au reflectat nivelul actual al procesului de înrudire şi tipurile diferite de răspunsuri şi strategii menite să reconfigureze întreg procesul de înrudire.

Căsătoria stabileşte între cei doi parteneri un sistem de relaţii înzestrate cu putere simbolică, implicită, în special între familiile de provenienţă ale partenerilor, dar şi o relaţie de natură aparte cu familia naşilor. Casa - spaţiul lor de rezidenţă comună - devine, în acest context, un spaţiu prin excelenţă al căsătoriei şi al familiei, al intimităţii, un spaţiu asociat unei dimensiuni aproape sacre. Ea devine partea vizibilă, învestită cu putere de reprezentare a întregii familii în exterior, un simbol ce poartă încorporat în sine, la nivel atât material, cât şi spiritual, istoria familiei. Aparţinem unei case, la fel cum aparţinem acelei familii care este asociată acelei case. Casa în care locuim reprezintă, până la urmă, traducerea în termeni de microcosmos a unui univers macro, exterior. Modul în care casa ca şi construcţie s-a transformat la nivel arhitectural vorbeşte şi despre modificările care au avut loc la nivelul familiei. Casa de provenienţă ne circumscrie încă din primii ani de viaţă o anumită poziţie şi un anumit statut în comunitatea din care facem parte. Prin ea, proiectăm în exterior imaginea întregii noastre familii. Adesea, această asociere dintre individ şi casa de provenienţă, la nivel simbolic, poate fi observată cel mai bine în comunităţile rurale, unde un neam, o familie sunt judecate prin prisma mărimii, a bogăţiei afişate, a frumuseţii, a îngrijirii de care se bucură o gospodărie sau alta. Prin asocierea cu o anumită casă, suntem potenţaţi cu un capital de o anumită natură, după caz, negativă sau pozitivă. Casa face parte integrantă din imaginea identităţii noastre de neam şi familie, aşa cum este ea reprezentată la nivel comunitar, exterior. După cum şi Janet Carsten remarca în unul dintre studiile dedicate înrudirii, pare imposibil de înţeles cum o casă ar putea fi analizată separat de oamenii care o locuiesc. Casele ne oferă un mod aparte de a înţelege rudenia "din interior", prin explorarea intimităţii zilnice a celor care îşi duc traiul în interiorul lor.[ii]

Dacă pentru o perioadă îndelungată de timp s-ar fi crezut că rudenia nu va mai reprezenta un subiect de interes pentru antropologia socială, studiile de la sfârşitul anilor '90 au contrazis din temelii aceste prezumţii. Dând la o parte praful care acoperise studiile clasice asupra socialului, putem spune că la sfârşit de secol XX acestea au cunoscut nu numai reafirmarea, ci chiar o redefinire şi reconfigurare. Acest lucru a fost posibil deoarece însăşi natura înrudirii a cunoscut redefiniri. Astăzi, sub impactul noilor opţiuni de reproducere, nici măcar relaţia de tip biologic, de netăgăduit ce exista între mamă şi copil[iii] nu mai poate fi considerată implicită. Ceea ce s-a întâmplat cu înrudirea în ultimele secole este un proces similar cu cel prin care s-au transformat/reformulat toate marile instituţii sociale de-a lungul timpului, aceasta neputând a se sustrage procesului inevitabil de evoluţie. Astfel, suntem obişnuiţi să auzim în jurul nostru replici care oglindesc faptul că nimic nu ar mai fi cum era cândva - prin aceasta înţelegându-se cam tot ce ţine de insecuritatea căreia toţi trebuie să-i facem faţă la nivelul traiului cotidian: sistemul educativ, sistemul sanitar, siguranţa locului de muncă, relaţiile interumane, valoarea banului, a pământului, a proprietăţii, a căsătoriei, a familiei, iar lista rămâne deschisă.

Multora dintre noi ni se pare că am plătit pentru viteza cu care am progresat un preţ mult prea mare. Au apus vremurile acelea în care ne aşezam seară de seară cu familia în jurul mesei şi ştiam la finalul zilei ce s-a mai întâmplat în viaţa fiecăruia, ar spune unii. Aceştia ar mai spune că, din păcate, au trecut vremurile când ne cunoşteam toate neamurile până la a n-a speţă, când puteam să construim o casă într‑o săptămână, căci toate neamurile veneau în clacă să ne ajute, când ştiam fiecare lumină la fereastra cui este aprinsă, când aproape majoritatea familiilor aveau în componenţă o mamă şi un tată, plus perechile de bunici, când întreaga viaţa îţi putea părea un traseu predefinit şi sigur - predefinit de coordonatele familiei în care te năşteai şi ale celei în care intrai după căsătorie. Pe aceşti nostalgici eu i-aş numi frontul de inerţie, de rezistenţă la mişcare. Pentru ei, înrudirea rămâne o reţea de creare şi activare de îndatoriri. Pentru aceşti nostalgici, înrudirea şi căsătoria se traduc încă în termeni de nuntă cu maşini multe şi claxoane, cu plicul de datorie ce-ţi îngroapă multe concedii dacă se nimereşte ca vreun înaintaş de-al tău să fi creat o obligaţie anterioară, ei fiind cei care joacă ritualul de curtare după regulile "tradiţiei", dar care fentează aceste reguli de fiecare dată când părinţii pleacă de acasă în weekend. Pentru aceşti nostalgici, cel mai adesea, căsătoria se traduce în termeni prescrişi de familie, fiind în schimb supuşi unui posibil proces de hibridizare odată ce se arată un interes de altă natură. Din cauza acestor nostalgici, recensământul, care se dorea o înregistrare de fapt a stării civile a populaţiei, a devenit o sursă nu foarte credibilă de informaţii în ceea ce priveşte acest aspect. Dar mulţumită acestor nostalgici avem posibilitatea de a asista la o nouă reformulare a procesului de înrudire în general, şi a celui de înrudire prin căsătorie în particular. Prin intermediul acestora, raporturile şi modurile de înrudire se diversifică şi se reformulează. Datorită lor, rudenia a trecut printr‑un proces considerabil de reaşezare.

Momentul pe care îl consider, în schimb, de marcă în studiul contemporan asupra rudeniei este cel iniţiat de Janet Carsten. Ea este cea care propune înlocuirea termenului de "rudenie"/kinship - de bază în antropologia clasică - cu cel de "înrudire"/relatedness, care, din perspectiva sa, permite îndepărtarea "zestrei" păcătoase pe care o poartă şi o aduce în discuţie acesta, prin simpla sa enunţare. Conştientă fiind de limitele pe care chiar definirea sa le impune, cercetătoarea înaintează termenul legiferându‑l prin intermediul unei serii de articole şi volume. Înrudirea - pentru care am optat şi eu în lucrarea mea - reflectă dinamismul procesului prin care relaţiile de rudenie se constituie şi modul în care acestea sunt activate, aflându-se într‑un proces constant de (re)configurare, (re)construcţie. Aşadar, odată cu Carsten, putem spune că s-a păşit într‑o nouă eră în ceea ce priveşte studiul relaţiilor de rudenie, cea a reconfigurării acestora, şi că nici într‑un caz nu s-a ajuns la finalul lor. Prin intermediul studiilor ce urmează acestora, vom putea observa în literatura de specialitate, vizavi de problematica rudeniei, o mai mare flexibilitate, o revitalizare în modul de abordare a subiectului.

După cum s-a putut constata de-a lungul lucrării, căsătoria, precum rudenia, a fost privită ca fiind compusă din cel puţin două dimensiuni: una ce ţine de sfera socială, publică prin excelenţă, şi alta care ţine de sfera intimă, privată. Materialul expus în lucrarea de faţă a urmărit modul în care atitudinile şi practicile se intersectează undeva, între aceste două dimensiuni. Experienţele personale şi contextele diferite îi determină pe o parte dintre indivizi să opteze pentru o căsătorie care se apropie mai mult de sfera publică, a convenienţelor şi a proiecţiilor sociale, în timp ce alţi actori sociali, e drept, în număr mai restrâns în cazul societăţii româneşti, optează pentru o căsătorie ce ia în calcul mult mai mult dimensiunea privată, intimă. Cele două sfere se influenţează reciproc şi se întrepătrund la nivelul practicilor. Dinamica atitudinilor şi practicilor se reflectă în ambele sfere. Deşi la o primă vedere am putea spune că această dinamică este prezentă mai degrabă la nivelul dimensiunii private decât la cel al dimensiunii publice, în cazul societăţii româneşti se confirmă din nou faptul că schimbarea se încearcă de la nivel legislativ/public spre intim/privat. Aici avem în vedere reglementările vizavi de căsătorie din noul Cod civil, discutate în unul dintre subcapitolele lucrării. Cel mai adesea însă, căsătoriile observate pe parcursul cercetării vorbesc despre un pattern ce pendulează cumva între aceste două dimensiuni. În destul de multe cazuri, aceste căsătorii tind să se definească prin doar una dintre acestea: fie doar social, fie doar intim. Abordarea prezentă a căutat să însumeze interviuri şi observaţii atât în mediul rural, cât şi în cel urban, deoarece am dorit să surprind şi modul în care, la nivel rural, există încă o rezistenţă în faţa marilor provocări pe care schimbările actuale le ridică în faţa căsătoriei. Totodată, prin această abordare am încercat să găsesc şi acele moduri în care ritualul căsătoriei s-a transformat pe parcursul timpului, trecând de la un fapt social care viza şi interesa întreaga comunitate - act public - la a articula o dimensiune mai particulară, în care vizaţi sunt indivizii, respectiv mirii. În ipoteza mea, am considerat că acest proces a intrat în scenă odată cu marile transformări ce au început în contextul noilor ideologii din anii '60 şi, ca rezultat, o mare parte dintre lucrurile ce erau considerate private au trecut pe agenda politică publică (cum ar fi dreptul femeilor la avort, la măsuri contraceptive, dreptul de a decide asupra propriului trup, relaţiile sexuale în afara căsătoriei, legalizarea în unele state a căsătoriei între partenerii de acelaşi sex etc.), iar cealaltă serie de evenimente/procese care până la acea oră erau îndreptate spre sfera publică (aici am în vedere în special căsătoria, dar se alătură şi înmormântarea) s-au intimizat treptat sau sunt în proces de intimizare, mai ales în mediul urban.

Analiza pe cele două tipuri de rezidenţă - rural şi urban - a avut drept motivaţie faptul că perspectiva asupra înrudirii este diferită în cele două spaţii. Astfel, dacă în cazul comunităţii din mediul rural relaţiile sociale se suprapun aproape în totalitate peste cele de înrudire, ultimele având în cazul acestei comunităţi un rol generator de capital social, în mediul urban lucrurile stau puţin diferit. Relaţiile de înrudire reprezintă cel mai adesea, în cazul mediului urban, doar un potenţial generator de relaţii sociale şi nu se suprapun în mod obligatoriu primelor. Acest fapt poate fi explicat şi prin corelarea cu o perspectivă demografică.

Dacă în trecut numărul de membri ai unei familii era destul de ridicat - familiile numărau de la trei, patru copii în sus, actualmente familiile cu unul sau doi copii sunt cel mai des întâlnite. Scăderea numărului de copii a atras după sine şi scăderea reţelei de înrudire, a potenţialităţii de conectare şi afiliere prin alianţă la o nouă reţea. Aşadar, scăderea natalităţii şi, implicit, a mărimii unei familii, a atras după sine şi scăderea interconectării acestor reţele de rudenie, scăzând inclusiv materialul prim, potenţial de construcţie a înrudirii. Trebuie remarcat, în acest context, că atât în mediul urban, cât şi în cel rural, căsătoria se configurează a fi cel mai activ proces prin care sunt create şi reconfigurate noi raporturi de înrudire, raporturi care vor putea fi valorificate apoi în diferite contexte sociale. În societatea prezentă, în care biologicul tinde din ce în ce mai mult să devină o noţiune la fel de relativă precum celelalte din domeniul înrudirii, căsătoria rămâne o variantă validă de generare de noi raporturi de înrudire. Ea reuşeşte să suplinească şi acel capital potenţial care a dispărut odată cu micşorarea numărului de urmaşi ai unei familii, capital, altfel, de neînlocuit.

Citind statisticile despre Occident, acea categorie de nostalgici despre care vorbeam cu câteva rânduri mai sus ar putea spune că societatea românească a ajuns exact la acelaşi punct: rată mare a divorţurilor, copii născuţi în afara căsătoriei, rată mare de cupluri ce aleg coabitarea în detrimentul căsătoriei etc. Dar, dacă citim statisticile referitoare la populaţia din România, lucrurile apar puţin în altă lumină. După cum am arătat, în ciuda faptului că se constată o creştere a vârstei la prima căsătorie, atât în cazul femeilor, cât şi în cazul bărbaţilor, în ceea ce priveşte rata divorţurilor, aceasta este relativ scăzută, România neurmărind trendul occidental în această privinţă. La fel putem spune că, dacă luăm în calcul şi rata de coabitare - sau uniune consensuală, cum a fost numită în recensământul din 2002 -, ţara noastră nu se înscrie trendului înregistrat în alte ţări europene. Toate acestea au fost analizate în cadrul capitolului cu privire la datele demografice asupra căsătoriei, în schimb, ce îi face atunci pe oameni să afirme că populaţia României s-ar înscrie în linia ţărilor europene? Care dintre aceste imagini sunt doar nişte reprezentări vizavi de social, născute sub impulsul fricii de tot ceea ce s-ar putea schimba cu privire la căsătorie, şi care corespund cu adevărat realităţii cotidiene? Pentru răspunsul la această întrebare, doar perspectiva statistică a părut insuficientă. Există o sumedenie de reconfigurări la nivelul socialului în ceea ce priveşte atitudinile şi practicile legate de căsătorie, iar materialul empiric evidenţiază acest fapt.

Sub lumina acestor date, căsătoria implică atât relaţii de natură constructivistă, cât şi de natură biologică. Însă, mai mult decât orice, căsătoria este principala sursă de devenire a înrudirii. Cu alte cuvinte, relaţia dintre cei doi soţi nu este la bază o legătură biologică şi nici măcar formal, juridic, ei nu sunt identificaţi ca fiind rude. Cei doi soţi devin înrudiţi prin inter‑mediul relaţiei pe care o statuează prin actul căsătoriei. Ea se conturează a fi un contract încheiat între cei doi parteneri, ce implică şi familiile lor de origine, dar, totodată, şi o structură dinamică, un proces permanent de modelare şi reconfigurare. Astfel, am considerat căsătoria ca reprezentând miezul relaţiilor de înrudire, puterea de relaţionare pe orizontală. Dar prin intermediul relaţiilor pe care le construieşte, ea se propagă şi la nivel vertical, superior sau inferior. Ea stă la baza alcătuirii formale a familiei. În ceea ce priveşte atitudinilor s-a putut observa că familia are, în majoritatea cazurilor, dimensiuni şi conotaţii pozitive. Nu acelaşi lucru îl putem susţine cu privire la practici, unde situaţia este puţin diferită. Există practici care se asociază cu o dimensiune pozitivă a familiei, dar există în acelaşi timp practici care relevă dimensiunea negativă a acesteia. Nu arareori, pe parcursul vieţii noastre, ne identificăm prin intermediul familiei din care provenim, moştenind prin intermediul numelui atât capitalul pozitiv asociat acesteia, cât şi stigmatul de a aparţine unei familii sau alteia. Dinamicile ce se înregistrează la nivelul atitudinilor şi practicilor pot fi, în schimb, cel mai bine urmărite prin observarea şi analiza întregului proces asociat căsătoriei. Materialul rezultat în urma cercetării relevă o tendinţă de "retradiţionalizare", în sensul repartiţiei rolurilor în cadrul acestei instituţii, proces care are drept rezultat direct o hibridizare a atitudinilor şi a practicilor vizavi de căsătorie.

Prin intermediul cercetării de teren am putut observa cum, indiferent de mediul în care are loc ritualul nunţii, spre exemplu, redefinirile şi reconfigurările ajung să aibă rol de "normă", o normă ce diferă aproape de la individ la individ şi în contextul căreia viaţa celor implicaţi în procesul de organizare a unei nunţi ajunge pe ultima sută de metri a semăna mai mult cu un coşmar decât cu apropierea de un moment ce ar trebui să reprezinte o bucurie pentru toţi actorii implicaţi. Melánjul dintre obiceiurilor diferite‑lor zone, grupuri sociale, medii de rezidenţă a atras o anumită relativizare a modalităţii de organizare a ritualului căsătoriei, dar, la schimb, această relativizare a scos în evidenţă nevoia omului de a avea aceste norme, măcar la nivel formal. În acest context, atât în mediul rural, cât şi în cel urban se observă cum normele legiferate verbal continuă să existe cu diferite variaţiuni, în schimb la nivelul practicilor aceste norme sunt reconfigurate constant. Tot cu ajutorul materialului empiric am putut urmări măsura în care indivizii mai practică sau nu codurile formale.

Una dintre concluzii a fost că actorii sociali ţin cont de aceste coduri formale atâta timp cât ele le susţin credinţele, atitudinile şi practicile. Cu alte cuvinte, noul context sociocultural, dinspre care indivizii sunt bombardaţi cu multiplele teorii ale propriei alegeri pe care o exercităm cu toţii la nivelul vieţii individuale, a dezvoltat un cadru propice de reconfigurare a atitudinilor. În schimb, la nivelul practicilor, indivizii sunt ghidaţi de aceleaşi norme sociale coercitive care acţionau şi la nivelul societăţii tradiţionale. Ceea ce am dorit să demonstrez prin capitolul de analiză, care a pus faţă în faţă codurile formale cu practicile indivizilor, a fost tocmai acest amestec realizat între reprezentările şi atitudinile dictate adesea de norme şi practicile diferite, uneori chiar contradictorii, pe care actorii sociali le adoptă în viaţa cotidiană. Dinamicile vizavi de căsătorie au putut fi surprinse cel mai bine undeva la intersecţia atitudinilor cu practicile cotidiene ale actorilor sociali.

În teoria mea, iar materialul empiric confirmă acest fapt, căsătoria ajunge în mediul urban să pună baza celei mai apropiate şi consistente înrudiri (prin aceasta înţelegându-se suportul moral şi material), actorii sociali raportându-se destul de rar la ceea ce am putea numi familia extinsă. În mediul urban, căsătoria rămâne un liant în construirea de alianţe, în schimb aceste alianţe nu se mai extind asupra întregului neam în practicile cotidiene, ci doar asupra rudelor apropiate. În mediul rural, pe de altă parte, rămâne primordială valoarea simbolică şi statutul pe care ţi‑l oferă căsătoria într‑un neam "bun", o valoare care se extinde asupra întregului neam. Căsătoria reprezenta, pentru comunităţile tradiţionale, o normă prin intermediul căreia lumea era ordonată. Fiecare individ trebuia, mai devreme sau mai târziu, după posibilităţi, să urmeze această normă şi arareori un individ o eluda.

Unii autori nu consideră că ar exista o diferenţă, cel puţin la nivel atitudinal, între căsătorie şi coabitare. În schimb, la nivelul formal şi la nivelul practicilor, aceste diferenţieri există. Atâta timp cât indivizii implicaţi într‑o formă sau alta de coabitare nu au aceleaşi drepturi ca şi cei implicaţi într‑o căsătorie, deja diferenţa trece dincolo de dimensiunea formală, implicând un anumit grad de presiune socială asupra cuplurilor care aleg să trăiască în afara unei căsătorii şi, evident, o serie de diferite atitudini şi practici pe care acestea le asumă şi le dezvoltă în traiul cotidian.

În privinţa coabitării, Traian Rotariu[iv] remarca în analiza sa cu privire la datele rezultate în urma recensământului din anul 2002 faptul că, pentru România, coabitarea nu reprezintă cu adevărat o alternativă la căsătorie. Trebuie să remarc că în societatea românească fenomenul de coabitare continuă să fie asociat la nivelul mentalitarului comun cu un proces ce atrage stigmatul social, fiind considerat echivalentul vechiului concubinaj, după cum şi distinsul sociolog susţine. Imaginarul românesc nu are pregătită o imagine diferită despre coabitare - una de tipul liberii alegeri, neîngrădite de formalităţi etc. -, drept urmare a suprapus acest termen celui de concubinaj, care continuă să se asocieze unei conotaţii negative. Atât timp cât la nivel legislativ, social şi, în fond, în întregul context sociocultural nu se întrevăd semne că s-ar face distincţia între cele două forme, căsătorie şi coabitare, fără a se opera valorizări de natură morală, aceste atitudini, care aparent sunt destul de "tolerante" în privinţa coabitării, nu-şi vor găsi corespondent la nivelul practicilor sociale. În continuare, consider că cele patru categorii de stare civilă - necăsătorit (celibatar), căsătorit, divorţat şi văduv - nu reuşesc să acopere şi să surprindă realitatea la nivel social. Ele vorbesc, în primul rând, doar despre cuplurile heterosexuale, ignorând minorităţile sexuale sau cuplurile heterosexuale care optează pentru alter‑native care nu sunt cuprinse în aceste categorii (de exemplu, LAT). Ele au fost concepute pentru a reflecta o stare de fapt a populaţiei, dar în prezent plaja lor de cuprindere se diminuează vizibil.

Totodată, consider că nu putem să facem abstracţie de ceea ce înseamnă influenţa politicilor socio-familiale asupra căsătoriei. Acestea influenţează şi configurează într‑o mare măsură atitudinile şi practicile existente la nivel cotidian. Până la urmă, la nivelul atitudinilor, căsătoria este, într‑o mare măsură, imaginea oglindită a ceea ce aceasta reprezintă la nivelul juridic şi canonic. Actorii sociali o definesc pornind de la dimensiunea ei formală - niciunul dintre informanţii mei nu a vorbit despre căsătorie altfel decât în parametrii celor doi parteneri de sex opus. Ei au vorbit despre căsătorie aşa cum este ea imaginată, reflectată şi trăită la nivel formal. De această limită a cercetării sunt perfect conştientă, iar materialul expus prin intermediul lucrării reflectă acest lucru.

Centrarea atenţiei mele asupra căsătoriei ca principală sursă de gene‑rare de noi raporturi de înrudire în societatea contemporană are de-a face, nu în ultimul rând, cu convingerea că prin căsătorie se statuează la nivel public o relaţie care este, în esenţă, de natură intimă - cea de cuplu. Prin ea se articulează acele două dimensiuni care există şi la nivelul înrudirii generale, cea intimă/privată şi cea publică. Fiecare căsătorie este trăită şi experimentată de actanţii săi la nivelul celor două dimensiuni: una, pe care o putem numi informală, în intimitatea cuplului, la adăpostul uşilor casei conjugale şi cealaltă formală, în exterior, la nivel public. Între cele două medii există o cale ce rămâne deschisă, prin intermediul căreia ceea ce vine dinspre exterior şi mediul formal influenţează direct relaţiile dintre membrii cuplului şi prin care, invers, cei doi, la rândul lor, transmit în afară propriile atitudini vizavi de modul în care ei experimentează această relaţie. Procesul este unul constant şi reciproc, determinând o parte din dinamismul despre care am vorbit pe tot parcursul lucrării. Ceea ce noi, cercetătorii, putem surprinde, cred că poate fi exprimat prin sintagma privirea pe o fereastră - putem opera doar cu datele pe care informanţii ni le oferă şi cu propriile noastre observaţii şi note. În schimb, la nivelul practicilor legate de căsătorie, cred că putem surprinde mult mai în profunzime starea actuală tocmai datorită faptului că, iniţial (şi, într‑o mare măsură, această caracteristică se păstrează ca atare), căsătoria avea o accentuată dimensiune publică. Lucrarea a vorbit despre această parte publică a căsătoriei în capitolele dedicate studiilor de caz asupra nunţii - văzută ca dimensiunea ritualică a căsătoriei.

Studiile din ultima perioadă în domeniul socialului arată - iar concluziile mele subscriu acestor afirmaţii - că din ce în ce mai puţini indivizi sunt dispuşi să trăiască experienţa căsniciei după o normă comună, uniformizată. Căsnicia în sine devine o noţiune perfectibilă, flexibilă, un răspuns de tip utopic la dorinţele proiectate încă din copilărie.[v] În mod paradoxal, noţiunea noastră despre familie ajunge să fie proiectată în corelaţie directă cu noţiunea de căsătorie. Mai mult decât oricând, înrudirea pare să se afle într‑o relaţie de interconectare, în cele mai profunde structuri ale sale, cu căsătoria. Aşa cum trăim cu proiecţia unei căsătorii ideale tip, perfectibile, la fel trăim şi cu imaginea unei familii ce poate fi perfectibilă. Vechile reguli de genul "aşa cum ţi i-a dat Dumnezeu" nu par a mai avea o acoperire atât de extinsă. Oamenii sunt acum, mai mult ca oricând, dispuşi să negocieze fiecare relaţie, chiar şi pe cele de tipul rudeniei, care nu cu mult timp în urmă păreau a fi implicite şi de netăgăduit. Oamenii continuă să aibă despre căsătorie anumite proiecţii, expectanţe şi reprezentări care se reflectă constant la nivelul atitudinilor.

Stephanie Coontz, o cercetătoare fascinată de tematica mariajului, susţinea faptul că, pentru o lungă perioadă de timp, căsătoria a reprezentat modalitatea oamenilor de a asigura ierarhia politică a indivizilor şi de a organiza sfera economică a socialului. Cu alte cuvinte, pentru majoritatea indivizilor, căsătoria a reprezentat modalitatea primă de acumulare de capital (sub toate formele sale), de a încheia alianţe şi de a stabili noi raporturi de înrudire, precum şi de a asigura un cadru propice pentru a avea urmaşi.[vi] În acest context, căsătoria reprezenta o dimensiune ce organiza viaţa indivizilor în principalele sfere ale vieţii publice, dar şi în ale celei private. Ceea ce se întâmplă astăzi cu această instituţie nu are de-a face decât cu eluda‑rea statutului de normă a căsătoriei de la nivelul vieţii private. Acţiunile de încălcare, sub diferite forme, a normei, ce reprezintă o opţiune personală pentru majoritatea indivizilor dispuşi mai mult decât niciodată să-şi negocieze fiecare tip de relaţionare de la nivelul vieţii sociale, constituie pentru cei mai tradiţionalişti o ameninţare la adresa instituţiei căsătoriei. În schimb, pentru cealaltă parte a populaţiei, reprezintă doar modalităţi diferite de interpretare şi răspuns la aceeaşi stare de fapt: existenţa unui cuplu.


[i] Am aici în vedere modificarea sintagmei "căsătoria este uniunea consimţită dintre soţi" cu "căsătoria este uniunea consimţită dintre un bărbat şi o femeie" din anul 2008, aprig combătută de către reprezentanţii minorităţilor sexuale şi ai ONG-urile care apără drepturile omului. De altfel, dezbaterea nu a ajuns la o concluzie nici până în momentul de faţă.
[ii] Janet Carsten, After Kinship, Cambridge University Press, U.S.A, 2004.
[iii] Vezi C.C. Harris, Relaţiile de rudenie. Traducere din engleză de Antonia Opriţă. Introducere la ediţia românească de Maria Voinea. Colecţia Concepte în Ştiinţele Sociale, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.
[iv] Traian Rotariu, Demografie şi sociologia populaţiei. Structuri şi procese demografice., Editura Polirom, Iaşi, 2009.
[v] John R. Gills, "Marriage of the Mind" în Journal of Marriage and Family, Vol. 66, No. 4 (Nov. 2004), pp. 988-991. Accesibil la: http://wwww.jstor.org./stable/3600173. [accesat în aprilie 2010].
[vi] Stephanie Coontz, "The World Historical Transformation of Marriage" în Journal of Marriage and Family, Vol. 66, No. 4 (Nov. 2004), pp. 974-979. Accesibil la: http://www.jstor. org./stable/3600171. [Accesat în mai 2010].
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer