Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Unique me, lucky you


Alberto Păduraru

19.11.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Purtăm amândoi tricoul roşu cu "Unique me" scris cu alb pe piept.
"Salut!"
"Salut!"

Uneori atingerile fac să ajungă până în suflet tăcerea usturătoare dintre noi. Îţi vorbesc. E simplu. E cum nu se poate mai simplu! Îţi analizez fiecare detaliu în parte. Mă uimeşte asemănarea izbitoare cu propria mea fiinţă. Mi se pare că, dacă m-ai cunoaşte, tu ai fi cel care m-ar cunoaşte cel mai bine pe lumea asta. Lăcrimăm în acelaşi timp, nu? Aruncăm cuvinte idioate şi dăm cu pumnii în toţi pereţii pentru greşelile noastre, de ciudă că totul merge prost. Purtăm aceleaşi haine, care nu se lărgesc niciodată.

Încep să mă gândesc serios, la răstimpuri, de ce ne urâm atât de mult. Nu ne aparţinem. Uite, zilele trecute mi-am apropiat mâna dreaptă de inimă. Era acolo. Bătea. Când am vrut să o ating pe a ta, o răceală ca de sticlă m-a îndepărtat. Inima ta nu era acolo. Sau nu era pur şi simplu.

Tot zilele trecute au reînceput să se audă zgomote ciudate din apartamentul de deasupra. Ne uitam unul la altul fără să spunem nimic. Începea să crească în mine impresia că aş fi capabil de introspecţie. Asta până când ceva care semăna cu sunetul unui scaun târât către mijlocul camerei m-a făcut să-mi închid ochii. Ştiam că tu nu i-ai închis. Ăsta era momentul tău de respiro - când eu nu te puteam vedea. Apoi, tot de undeva de sus, o lustră se clătina. Un adevărat infern al zgomotului! Răceala îmi cuprinde trupul, la auzul sunetului înfiorător. Tu nu ai nimic. Nimic autentic, vreau să spun.

Ţi-am strigat. Mi-ai răspuns în acelaşi timp, cu aceeaşi intensitate. Am încercat, nefericit, să te lovesc. Apoi am clipit, fiindcă mi se părea că ai să mă loveşti înapoi. Şi atunci s-a spart ceva între noi.

Mi-ai devenit superior. Am coborât privirea către podeaua care - până să îmi dau seama - se umpluse de cioburi. Îţi distingeam feţele, noile feţe. Întregeau acum alte jumătăţi de faţă, care zâmbea - spartă - în vreme ce eu plângeam. Am ştiut întotdeauna că dacă am împărţi un singur suflet nu am mai putea exista. Şi în clipele alea îmi doream atât de mult să nu exişti!

"Salut!"

Şi cioburile îmi răspundeau, de jos, intercalându-se: "Salut! Salut! Salut! Salut! (...)"

Nu ştiu dacă e doar o simplă impresie, dar avem tricouri diferite acum. Al meu e alb şi are scris cu roşu pe piept "Unique you". Am renunţat. Am coborât eu între cioburi, să nu mai ştiu de tine. Şi cât de milă a putut să-mi fie de tine atunci! Zidurile s-au spart şi ele, încet-încet, pe rând. Cum care ziduri?! Ştii, în spatele oglinzii e o întreagă lume. Sunt oameni care zburdă fericiţi pe câmpii cu flori. Sunt şi oameni care muşcă piatră. Şi tu ţi-ai asumat să stai lipit de graniţa cu lumea mea! Ai fi putut să te desprinzi, ai fi putut să ignori zidurile care te făceau dependent de mine... Clipesc de câteva ori şi îmi reneg pedeapsa. Tot ceea ce am văzut - mi s-a părut că am văzut. Regret acum că mi-am dat voie să văd, că mi-am dat voie să cred. Oamenii care zburdau erau reflexiile oamenilor care zburdau. Oamenii care muşcau piatră erau reflexiile oamenilor care muşcau piatră. Zidurile în sine erau oamenii zidiţi în propriile reflexii.

În apartamentul de deasupra, sunetul lustrei care se clatină se opreşte în sfârşit. În oglindă, o siluetă continuă să se clatine. Izvorăşte din lustră. Scaunul pare să fi căzut şi el de mult timp. Televizorul e pornit pe ştiri, care se văd în oglindă. Totul e reflexia a tot şi nu sunt sigur dacă s-a întâmplat tragedia de care pomeneam. Reflexia scaunului se ridică. Scaunul rămâne răsturnat pe podea. În vremea asta tu te duci să te schimbi pentru că ai transpirat. Ai noroc că eşti înconjurat de oglinzi şi te prinzi ce să faci. Ce să imiţi, vreau să spun. Nici acum nu e nimic autentic în tine.

Cred că doar ca să îmi faci în ciudă, ai îmbrăcat un tricou gri cu "Unlucky me". Pentru tine părea amuzant. Mie îmi venea sincer să plâng, dar rămâneam supus reacţiilor tale. Până la urmă trebuia să le reproduc ireproşabil. Închizi ochii pentru câteva secunde, doar atât cât să îmi dai libertatea să răsuflu. Începi să te gândeşti la doamna cu urechi imense de la ghişeul cu zahăr brun... O carie imensă din care, pe lângă sânge, îmi ţâşnesc - la răstimpuri - amintirile. Te doare şi pe tine. Pot să simt. Te doare să îmi furi amintirile şi să le trăieşti cât timp ai ochii închişi.

Viaţa e mai grea decât pare, ştii? Începi să îţi doreşti să te întorci la stadiul de reflexie. Îţi atingi inima şi simţi sticlă-n loc. Inima pe care mâna ta o caută, neştiutoare, e încă la mine. Îmi ating şi eu, concomitent cu tine, pieptul. O simt, dar am o bănuială că e doar o reflexie a bătăii normale. Sufletul meu e prins undeva între realitate şi oglindă, iar sertarul de la ghişeul cu zahăr brun îmi presează inima. Începe să mă doară acolo - exterior corpului. Femeia împinge sertarul regulat, cu satisfacţie. Arterele sugrumate încep să împroaşte sângele meu către pavilioanele ei imense. Eşti un retardat, o să mori! Fugi şi pune-o în pieptul tău! Îmi imaginez că nu îţi pasă când, în fond, reflexia ta e cea care simte durerea. Dar vreau să îţi amintesc că nu o să fii om niciodată!

Obişnuit să imiţi o viaţă întreagă, presupun că a devenit un reflex să nu te desparţi niciodată de oglindă, am dreptate? Mă amuză să te privesc de aici, din interior, cum nu ştii ce să faci. Te gândeşti - neinspirat - să scrii. Nu ştii să scrii. Te tai în hârtie. Eu le resimt întocmai ca pe nişte tăieturi în corzile vocale. Încep să cred că, dacă voi apuca să văd lumina zilei din nou, voi deveni neputincios. M-am tăiat în cuvintele care nici măcar nu îmi aparţineau.

Începi să îţi schimbi forma, puţin câte puţin. Ajut şi eu, fiindcă refuz să fiu fidel. Devii o entitate fără corespondent dincolo de oglindă. Încerci să te desprinzi de trupul meu, să îţi creezi propria viaţă. Pe mine nu mă afectează cu nimic, cel puţin pentru moment. Expresia feţei ţi se şterge. Îţi pipăi cu îngrijorare locurile unde îţi aminteşti că trebuiau să existe ochii tăi. Cumva, totuşi, continui să vezi. Continui să îmi transmiţi dispreţul tău. Ce ură şi ce pedeapsă să fii liber!

În vreme ce îţi mişti unghiile de capră, eu zâmbesc. Se aude ecoul unui scaun trântit, la etajul 5. Devii îngrijorat, iar eu încep să râd. Se aude un ţipăt scurt şi acut, înăbuşit de strânsoarea unei funii. Apoi se aude ecoul ţipătului - lung şi grav. Tu nu cunoşti moartea şi înnebuneşti. Tu înnebuneşti şi eu mă bucur. Mă bucur la gândul că aş putea să trăiesc din nou, dincolo de suprafaţa lucioasă, în spatele căreia lumina pe care eu o ştiu nu ajunge niciodată. Ţi-e frică, aşa că intri într-un ciob şi mă împingi afară...

Răsuflu uşurat, mă pipăi - cu grijă - bucuros că nu m-am metamorfozat în nimic neobişnuit. Îmi dreg vocea, iar corzile vocale par neatinse. Cu gândul ăsta în minte, mă pun să scriu.

"Era vecina mea, doamna de la 5. O femeie văduvă, lăsată de izbelişte. Cei doi băieţi nu o mai vizitează de mult timp. A încercat să-şi dea un sens nou vieţii - fără rezultat. De câteva luni tot încearcă să se sinucidă, sărmana, şi n-o lasă inima. Dar azi a reuşit!!" Am scris despre zgomotele stranii, apoi - de dragul tău - m-am decis să scriu şi despre ecourile zgomotelor stranii. Pun pariu că acum te-ai convins şi tu că viaţa e mai grea decât pare, nu-i aşa? Că nici atunci când te naşti om nu poţi fi sigur că unii nu te vor privi doar ca pe o reflexie a ceea ce ai fost...

La înmormântarea bătrânei am fost extrem de sincer. M-am decis să spun exact ceea ce îi explicam oglinzii (când m-am întors). Speram că fiii vor apărea şi ei, în cele din urmă. Nu s-a întâmplat. Cu toate astea m-am comportat în continuare de parcă le-aş fi vorbit lor. Mă gândesc că dacă s-ar fi sinchisit să apară, ar fi înţeles şi ar fi putut să o ierte. Dar nu! Pentru ei încă mai existau ziduri, iar zidurile erau de fapt orgoliile lor zidite - între viaţă şi moarte.

Ne-am decis să ajutăm cu formalităţile, din respect pentru cei prezenţi acolo, în după-amiaza aia. Nu am băgat de seamă atunci când puneam masa, dar mai târziu am reuşit să înţeleg. Abia în momentul în care trebuia să astupăm groapa, şi te-am văzut şi pe tine cu hârleţul în mână, mi-am dat seama că tot ceea ce se petrecuse dincolo de oglindă te făcuse atât de viu, atât de puţin dependent de mine. M-am bucurat sincer. Şi pentru asta, dar şi pentru că purtam acum tricouri diferite. Tu îl aveai pe cel roşu cu "Unique me" scris cu alb pe piept, în vreme ce eu îmbrăcasem unul necălcat (primul pe care îl găsisem în dulap), fără vreun text, lipsit de vreo identitate. Contextul nu m-ar fi lăsat să-mi exteriorizez bucuria aşa cum ar fi trebuit, dar m-am apropiat să îţi şoptesc la ureche: "Lucky you!"

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer