Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, dar i se spune că a fost înmormîntat pe cîmpul de luptă. Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă pe Cornelia la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Totuşi Cornelia îi promite că îi va îndeplini cea mai nebunească dorinţă dacă o ajută să găsească trupul soţului ei. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia, iar ea nu l-ar respinge dacă nu ar fi în doliu.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Charlotte se întoarce în Salzberg şi le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune. Cumpără un pistol şi se dovedeşte o trăgătoare de elită.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii lui Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian se angajează să îl omoare pe regentul Leopold, dar nu reuşeşte decît să îl rănească. În închisoare, Fábian îl roagă pe Stark să o avertizeze pe Cornelia că e pîndită de un mare pericol. Soldaţii lui von Stahlfaust sunt decimaţi de tifos.
47.
Miercuri, 12 ianuarie, Salzberg
Întreg oraşul era-n doliu, la ferestrele fiecărei clădiri mai răsărite se arboraseră flamuri negre şi stindardul roşu-galben al Lodomeriei în bernă. În dimineaţa înmormîntării regişorului Waldemar au fost închise toate crîşmele şi dughenele şi au fost interzise orice manifestări de veselie, jocurile de cărţi sau petrecerile cu muzică. Oamenii s-au înşirat pe străzi ca să caşte gura la cortegiul funerar al ultimului rege din dinastia Piemyszlid.
În pofida avertismentului meu, au ţinut corpul neîmbălsămat într-o gheţărie, iar atunci cînd l-au aşezat pe catafalc toate ţesuturile s-au descompus, torsul, membrele şi măruntaiele cadavrului s-au umflat mai-mai să iasă din sicriu. Duhoarea greu de suportat şi priveliştea macabră l-au determinat pe şambelan să aducă alt sicriu, unul simplu, din lemn de brad dar mult mai încăpător. Conform tradiţiei corpul regelui defunct trebuia transportat într-o capelă din orăşelul Gorlitz (Gorlice) unde se aflau înhumaţi toţi înaintaşii săi, însă vremea neaşteptat de călduroasă pentru luna ianuarie a făcut ca toate drumurile să devină impracticabile. Noroiul trecea peste osii, iar căruţele rămîneau împotmolite în glod aşa că trăsura care transporta sicriul regal a făcut cale întoarsă. Cortegiul format din cîţiva funcţionari şi dintr-un escadron de vînători călare în dolmanele lor de culoarea ierbii cu piepţii acoperiţi de fireturi din argint s-a fîţîit o vreme pe străzi, apoi atelajul s-a reîntors în curtea palatului regal. Waldemar a fost înmormîntat la repezeală într-o groapă săpată lîngă cuştile cu iepurii pe care-i tortura adesea, cu o cruce simplă din lemn de mesteacăn la căpătîi. Regentul n-a catadicsit să fie prezent la înmormîntare, în jurul sicriului aflîndu-se doar cîţiva servitori şi, culmea, n-a fost adus niciun preot potrivit care să oficieze ceremonia (Piemyszlizii erau de rit răsăritean) deşi în satele din jurul capitalei locuiau comunităţi mari de ruteni, fiecare cu păstorul ei. Pe bucătăreasă au podidit-o lacrimile în timp ce aşeza un buchet de crizanteme galbene în dreptul crucii şi smiorcăiala acestei femei simple a fost singurul semn de regret pentru cel mort. Am plecat de lîngă mormîntul proaspăt fiindcă începuse să cadă o ploaie îngheţată care te pătrundea pînă la os. În ultimele zile dormisem foarte puţin şi simţeam în tot trupul dureri musculare acute, aşa că m-am dezbrăcat şi m-am întins în aşternut. Aveam febră şi, deşi în şemineu ardea focul, eram scuturat de frisoane. Am înghiţit două caşete de salicilat şi am cerut valetului să-mi aducă un ceai fierbinte. Aţipisem cînd cineva împinse uşa camerei şi intră cu o carafă în care aburea o băutură fierbinte. Spre stupoarea mea nu era vreun serv ci amicul meu Franz Lügner. M-am ridicat în capul oaselor şi l-am privit cum toarnă grogul în două căni mari. A sorbit plescăind din buze şi dintr-o sticlă plată, fumurie a mai turnat în carafă cîteva măsuri de brandy. Am băut şi eu, începînd să transpir imediat. Mi-am schimbat cămaşa leoarcă de sudoare şi, în timp ce mă îmbrăcam, l-am întrebat:
"Franz, totuşi, de ce îţi pierzi vremea prin ţărişoara asta în loc să fii la Paris, Londra sau Istanbul?"
"Din curiozitate... asemeni ţie, care urmăreşti cu interes evoluţia bolii unui pacient şi mie mi se pare fascinant să asist la agonia bătrînului beteag kezaro-crăiesc!"
"Crezi că împărăţia e pe ducă?"
A sorbit ultimele picături din sticla cu brandy, apoi şi-a şters buzele cu dosul palmei, oftînd melancolic:
"Nu, mai are ani buni... şi-apoi chiar dacă Franz Ioszef va răposa, are cine să-i ia locul. Moştenitorul tronului, arhiducele Ferdinand e un bărbat în putere, are trei copii, cred că imperiul habsburgic va mai dăinui încă un secol... Asta dacă un cataclism uriaş nu va şterge Schönbrunul şi-ntreaga Austrie de pe suprafaţa pămîntului!"
"Deocamdată eu am de oprit evoluţia unei epidemii de tifos!"
"Richard, amice, cred că e momentul să-ţi iei tălpăşiţa de aici!" a zis el privindu-mă cum îmi aranjam trusa medicală.
"Ce motive aş avea?"
"Se împute brînza, ca să zic aşa..."
A scos din buzunar o foaie înnegrită de un scris mărunt, greu lizibil şi mi-a întins-o:
"Uite, un amic din poliţia k.u.k. mi-a dat asta în schimbul unui serviciu pe care i l-am făcut la Varşovia... dacă citeşti rînd cu rînd vei vedea că este un raport de urmărire a baronesei Kendy! Doamna asta, care te-a pus pe tine pe jar e filată zi şi noapte de poliţaii lui Franz Ioszef fiind o conspiratoare periculoasă, afiliată la o mişcare naţionalistă, ce cuprinde organizaţii antihabsburgice din Banat, Bucovina, Parthium, Cehia, Moravia, Slovenia, Ucraina, Polonia Mare şi din comitatele ungureşti, numită Frăţia Dragonului!"
Grogul mi se urcase la cap şi, ideea că Franz era, într-adevăr un spion şi încă unul dublu, m-a înveselit la culme.
"Nu pot să plec acum, mai am cîte ceva de făcut în Salzberg!"
Obrazul său buhăit s-a destins într-un zîmbet larg şi libidinos:
"Bietul de tine eşti amorezat nebuneşte de damă... ce-i drept, nu arată rău deloc, îl are pe vino-ncoa deşi, cum bine ştii, eu prefer tipele cu vreo zece ani mai tinerele decît ea!"
Am băut şi eu restul de grog din cană:
"Da, Franz, o iubesc... niciuna dintre femeile pe care le-am cunoscut pînă această clipă..."
N-am apucat să-mi termin fraza că o bătaie puternică a răsunat în tăblia uşii. Franz a tresărit şi şi-a lipit arătătorul de buze în timp ce scotea din surtuc un Browning, semiautomat, calibrul 9 mm, aidoma celui pe care mi-l dăduse mie cu patru-cinci zile în urmă.
M-am ridicat din pat şi m-am apropiat încet de uşă. Bătaia s-a repetat şi dincolo de tăblie am auzit vocea mieroasă a şambelanului:
"Domnule medic curant, îmi permiteţi să intru o clipă?"
Am întredeschis uşa şi i-am spus scurt:
"Mă odihneam... ce doriţi?"
Putyera şi-a afişat din nou zîmbetul său mieros:
"Alteţa sa regală, Leopold de Leuben mi-a ordonat să vă trimit croitorul său personal ca să vă confecţioneze un frac de gală!"
"N-am nevoie de niciun frac, sunt obosit şi vreau să dorm!"
El s-a înclinat scurt:
"Am înţeles, îl voi trimite să vă ia măsurile mîine dimineaţă!"
"N-am nevoie de niciun frac, îmi ajung straiele pe care le am!" am repetat tot mai iritat.
A ridicat din umeri, contrariat de refuzul meu:
"Nu puteţi să participaţi la ceremonia de încoronare a alteţei sale fără să purtaţi un veşmînt festiv nou-nouţ special cusut pentru această ocazie!"
M-am întors în pat, în timp ce Franz care auzise toată conversaţia noastră şi-a plesnit admirativ palmele:
"Se mişcă repede Leopold ăsta, îl credeam un bleg căruia îi stă mintea numai la băieţei frumoşi... nu se mulţumeşte cu o regenţă... întîi îl lichidează pe regele minor dar legitim, apoi se grăbeşte să înşface coroana. Mă îndoiesc, însă, că vreunul din capetele încoronate din Europa se vor grăbi să-şi exprime aprobarea pentru matrapazlîcurile sale dinastice... poate doar văru-su de la Schönbrunn îşi va trimite un reprezentant diplomatic!"
Îmi simţeam mădularele grele ca de plumb, iar în timp cer ce alunecam în somn l-am auzit ca prin vis sporovăind vesel:
"Să ştii că ar fi o idee interesantă, cred că-aş descurca să fiu ambasador în Lodomeria... oricum ar fi mai convenabil decît la Cairo, Khartoum sau în Bangkok unde jumătate de an totul este năpădit de umezeala musonului... deşi am auzit că micuţele thai se oferă oricui, ziua-n amiaza mare în plină stradă, iar părinţii sunt atît de lipsiţi de inhibiţii şi de păreri preconcepute încît îşi vînd fiicele minore în tîrguri, ca pe vite... m-ai însoţi în Siam, Richard? În clima aceea tropicală cumplit de nesănătoasă în mod cert m-aş îmbolnăvi şi aş avea nevoie de îngrijirile unui medic curant competent!"
Am dormit pînă spre seară, însă durerea din articulaţii şi febra persistau. Cu toate acestea m-am îmbrăcat şi am ieşit, îndreptîndu-mă spre biroul şambelanului. L-am găsit la taifas cu von Geschtank dinaintea unei carafe cu zubrowka. Mi-a turnat şi mie un pahar dar l-am refuzat fiindcă eram ameţit de febră.
"Ce bine că aţi venit, a spus poliţaiul şef, avem nevoie de competenţa dumneavoastră!"
Am făcut un semn de lehamite, gîndindu-mă la nefericiţii care mureau de tifos fiindcă nu aveam medicamente eficiente la dispoziţie:
"Cine s-a mai îmbolnăvit?"
Putyera a chicotit împurpurat de alcool:
"E unul pe cale să se îmbolnăvească de o boală fără scăpare, mult mai grea decît tifosul... ştreangul în jurul beregăţii!"
"Da, a întărit şi von Geschtank judecătorii l-au găsit vinovat şi mîine îl executăm pe nenorocitul care a atentat la viaţa regentului şi ar fi nevoie şi de prezenţa unui medic care să constate decesul!"
Am sorbit din paharul pe care-l refuzasem acum cîteva minute:
"Se grăbeşte regentul, am spus pe un ton răstit, agresiv, ca nu cumva să-i strice careva planurile!"
Deşi ştiam că e pecetluită dinainte, soarta nefericitului Fábian m-a întristat. Eu, care mă făleam că izbutisem să intru în minţilor multor pacienţi atinşi de diverse neuropatologii, mă simţeam dezarmat. Nu reuşisem să-l vindec, iar el, împins de o exaltare maladivă şi de obsesiile sale pentru o misterioasă veneră în blănuri, ajunsese la cheremul unor complotişti care-l împinseră spre crimă. Într-o ţară liberă ar fi fost graţiat, mai ales că victima atentatului se alesese doar cu o zgîrietură.
"Acceptaţi, domnule medic curant?" a întrebat şambelanul cu limba tot mai împleticită.
"Unde şi cînd are loc execuţia?"
"În piaţa Othon cel Mare, mîine, înainte de prînz!"
"Am să fiu acolo!" am mormăit şi mi-am mai turnat un pahar de zubrowka.
(va urma)