Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, iar Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia, iar ea nu l-ar respinge dacă nu ar fi în doliu.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Charlotte se întoarce în Salzberg şi le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte, iar Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune şi îl împuşcă.
Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian se angajează să îl omoare pe regentul Leopold. Nu reuşeşte decît să îl rănească, dar cu toate acestea e condamnat la moarte şi spînzurat. Tifosul se extinde în oraş.
50.
Joi, 14 ianuarie, Salzberg - Luni 18 ianuarie Cracovia
M-am trezit pe la prînz cu o durere cumplită în cap şi-n globii oculari şi cu tot corpul arzînd de febră. Am turnat apă rece în lighean ca să mă răcoresc dar, cînd mi-am scos cămaşa, am descoperit că pielea gîtului, pieptului, a braţelor şi a umerilor îmi era acoperită de o spuzeală roşie. Am simţit că sub picioarele mele se cască o groapă neagră în care mă scufundam treptat ca într-o mlaştină. Mă molipsisem de tifos şi, neglijenţă de neiertat pentru orice medic, fie el şi debutant, ignorasem vreme de o săptămînă toate simptomele care premerg această maladie necruţătoare. Aveam urgent nevoie de chinină şi m-am tîrît la masa de scris ca să redactez o reţetă pentru spiţerul Herschkovich, dar n-am reuşit să scriu nicio literă atît de împăienjenită mi-era vederea şi de nesigure degetele. Am dat să deschid uşa camerei ca să chem un valet, însă mi s-au înmuiat picioarele şi mi-am pierdut cunoştinţa. Nu ştiu cît a durat leşinul, dar cînd am deschis ochii, eram culcat din nou în pat, iar în jurul meu se buluceau cîteva slujnice.
"Ieşiţi toate din cameră, am tifos!" am încercat să strig însă vocea uscată de febră nu mă asculta.
Ele au plecat, cu excepţia Olesyei care mi-a pus comprese îngheţate pe frunte şi pe piept. Am leşinat din nou şi un interval nedefinit de timp m-am tîrît printr-o mîzgă neagră care-mi încleia mintea. Imagini greu de definit, aripi uriaşe care fluturau deasupra capului meu, şerpi gelatinoşi, groşi cît trunchiurile încolăcindu-mă treptat, peisaje inversate, cu un cer plumburiu sub mine şi cîmpii mocirloase deasupră-mi şi tuneluri înguste prin care mă tîram gîfîind, întretăiate de scurte momente în care deschideam pleoapele şi ceream apă, fiindcă îmi simţeam limba ca o iască şi măruntaiele arzînd de sete.
Spre seară am văzut obrazul congestionat al lui Franz Lügner lîngă căpătîiul patului. Am întins mîna ca spre o vedenie şi am şoptit:
"M-am molipsit de tifos, ar fi bine să pleci!"
A zîmbit frecîndu-şi cicatricea de pe frunte:
"Vom pleca împreună de aici, amice! De tifos nu-mi pasă, e un fleac pentru mine care am avut ciumă în Bangalore, friguri galbene în Indochina şi holeră acum opt ani, în timp ce-l consiliam pe negusul Abisiniei ce strategie să adopte împotriva armatei generalului Oreste Baratieri... ce victorie neaşteptată, ce umilinţă imensă pentru europeni să fie înfrînţi de nişte askari şi ţărani etiopieni înarmaţi cu lăncii şi ciomege... păcat că Menelik al doilea nu mi-a ascultat sfatul pînă la capăt şi a semnat un armistiţiu, că altfel tot Cornul Africii era eliberat!"
Mi-a dat să beau şi printre înghiţituri am îngăimat:
"Am nevoie de chinină..."
"Ştiu, dar în ţara asta nenorocită nu se găseşte niciun dram de chinină!"
M-am prăbuşit pe perna leoarcă de sudoare:
"Ia un toc şi o hîrtie... vreau să-ţi dictez o scrisoare!"
S-a supus bombănind:
"Sper că nu vrei să-i scrii regentului ca să-ţi scuzi absenţa de la ceremonia de încoronare!"
"Nu, baronesei Kendy... scrie, te rog..."
Franz a scuturat din cap:
"Nu cred că-i prudent... de altfel, în locul în care se află acum, mă îndoiesc că scrisoarea ta îi va fi înmînată!"
Vocea mea hîrîită de-abia s-a auzit.
"Cum, n-ai aflat? Acum cîteva ore, baroneasa ta l-a împuşcat mortal pe colonelul von Stahlfaust... pesemne o crimă dictată de gelozie, fiindcă colonelul trebuia să-şi celebreze logodna cu moştenitoarea casei de Leuben, principesa Charlotte Adelaida de Lowenstein!"
Am leşinat din nou. De data asta starea mea de inconştienţă a durat trei zile încheiate.
Cînd am deschis ochii m-am trezit într-un pat îngust, cu aşternutul curat şi bine călcat. La picioarele patului stătea o femeie între două vîrste, îmbrăcată într-o uniformă neagră şi o bonetă imaculată care-i acoperea jumătate din obraz. Văzînd că m-am trezit s-a aplecat cu rozariul în mînă ca să mă audă mai bine.
"Unde mă aflu?" am întrebat cu glasul slăbit de suferinţă.
"La Cracovia în spitalul mănăstirii sfintei Katharina, în grija surorilor carmelite!" a răspuns ea într-o germană greoaie, dar inteligibilă.
"Chinină, am îngăimat, am nevoie de multă chinină!"
De patul meu s-a apropiat, mai apoi, un doctor tînăr, foarte brunet, cu nasul coroiat şi ochii mari, catifelaţi.
"Staţi liniştit, v-am dat chinină, cîte trei doze de cîte cinci sute de miligrame pe zi, febra a trecut, acum trebuie doar să vă odihniţi!"
Eram foarte curios să aflu cum ajunsesem în acel loc, iar el, ghicindu-mi neliniştea a spus zîmbind:
"V-a adus prietenul dumneavoastră!"
Spre seară m-a vizitat Franz. Mirosea tare a rachiu, era vizibil ameţit de băutură şi mai vesel ca oricînd. M-am ridicat cu greu dintre perne în timp ce el îmi potrivea grijuliu pătura peste picioare:
"Cum am ajuns aici, poţi să-mi spui?"
"Un fleac, a rînjit, am profitat că toţi erau ocupaţi cu ceremonia de înscăunare. Am făcut rost de o sutană roşu-cardinal croită dintr-o draperie şi m-am dat drept monsegniorul Buttafaco, trimis al Vaticanului la festivitate, iar pe tine te-am învelit într-o rasă neagră zicînd că eşti marele inchizitor Beffalini... nu rîde, am procurat şi două paşapoarte cu aceste nume, ştampilate cu herbul celor două chei încrucişate ale sfîntului Petru! Pe urmă te-am vîrît într-o trăsură, erai inconştient ca un colet şi mut ca un călugăr ce-a depus jurămîntul tăcerii şi am luat-o din loc. Erau sentinele la toate porţile, însă cătana analfabetă care ne-a oprit a fost atît de impresionată de paşapoartele noastre, încît ne-a lăsat să trecem fără probleme. Şi, uite-aşa, ca-ntr-un roman de Alexandre Dumas-pere, am scăpat cu bine din regatul lui Leopold de Leuben! Singura problemă-s banii, fiindcă am cheltuit tot ce aveai prin buzunare şi-acum ai nevoie de nişte ţoale respectabile, fiindcă doftorii auzind că ai tifos au ars tot ce ai avut în bagaje!"
L-am apucat de braţ, îngrozit că toată munca mea din ultimii doi ani se dusese pe apa Sîmbetei.
"Şi însemnările, caietele mele cu notiţe şi cazurile clinice?"
"Stai liniştit, îs la mine... cînd i-am spus ovreiului care se ocupă de spital că eşti medic, le-a afumat cu pucioasă ca să le dezinfecteze, nu le-a dat foc!"
A scos din buzunarul redingotei o foaie mototolită şi mi-a întins-o:
"Scrisoarea asta am primit-o ieri... îţi era destinată şi am mituit un poliţai să o şterpelească dintre lucrurile care au fost sechestrate!"
Am recunoscut scrisul egal şi rotund al Corneliei Cândea, deşi literele încă îmi dansau în faţa ochilor împăienjeniţi. Cînd am terminat de citit, Franz m-a bătut uşor pe umăr:
"Ştiu, e greu să accepţi realitatea nemiloasă..."
"Ce ştii de ea?"
"Nimic, a oftat, n-am putut să aflu mare lucru... parcă s-ar fi volatilizat fără urmă... ori e-n temniţa impostorului Leopold de Leuben, ori a a fugit undeva, departe de lumea asta ticăloasă!"
Cuvintele lui nu au putut să-mi calmeze neliniştea. Mai cumplit decît urmările tifosului, amintirea acestei femei va rămîne mereu ca o rană nevindecată în suflet.
Am mai rămas în azilul carmelitelor din Cracovia încă două săptămîni, pînă cînd m-am înzdrăvenit destul ca să pot călători spre casă. N-am aflat cum a reuşit Lügner să facă rost de bani pentru plata biletelor (probabil că a vîndut nişte obiecte valoroase din colecţia sa de arme) dar ne-am urcat într-un tren care mergea spre Presburg şi de acolo spre Graz.
(va urma)