Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, iar Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia, iar ea nu l-ar respinge dacă nu ar fi în doliu.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Charlotte se întoarce în Salzberg şi le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune. Cumpără un pistol şi se dovedeşte o trăgătoare de elită.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii lui Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian se angajează să îl omoare pe regentul Leopold. Nu reuşeşte decît să îl rănească, dar cu toate acestea e condamnat la moarte şi spînzurat. Fábian îl roagă pe Stark să o avertizeze pe Cornelia că e pîndită de un mare pericol. Soldaţii lui von Stahlfaust sunt decimaţi de tifos.
49.
JURNALUL DOAMNEI C.
Azi noapte l-am visat din nou pe Emil. Purta o cămaşă albă, desfăcută la piept, părea sănătos, rîdea şi călărea armăsarul său favorit un pur-sînge arab negru ca tăciunele. L-am strigat, iar el a oprit calul cu un gest bine strunit din frîu şi a întins braţul ca să mă ridice lîngă el în şa, o mişcare pe care o făcea adesea cu uşurinţa unui călăreţ de circ. Am încercat să alerg, însă picioarele nu mă ascultau aşa cum se întîmplă de obicei în vis şi m-am trezit ţipînd. Am pipăit salteaua sub care am simţit conturul dur al revolverului. L-am scos şi am început să-l şterg tacticos de unsoarea cu care erau îmbibate mecanismele. Operaţiunea aceasta minuţioasă care mi-a luat o jumătate de oră m-a calmat şi m-a făcut să observ cu detaşare toate amănuntele planului meu. După ce am verificat încărcătorul, l-am armat şi l-am ascuns înapoi în aşternut. Deşi ceasornicul de pe noptieră îmi arăta ora două după miezul nopţii mi-am pregătit rochia pe care urma s-o îmbrac, una albă, din in albit, cusută cu arnici şi flori mari de mac.
În camera ei, Nora sforăia încetişor înfofolită pînă sub bărbie în pilota ei din fulgi de gîscă. În ultimele zile, deşi o îngrijisem şi stătusem tot timpul lîngă ea, legătura noastră se răcise. Desigur, prinsă cu planul meu de răzbunare de-abia îi mai vorbeam şi îi ascundeam ce aveam de gînd să fac. Am lăsat-o să doarmă şi am pus un ibric pe plită, aşteptînd să fiarbă apa pentru cafea. Am băut cîteva guri de cafea şi mi-am făcut ordine printre puţinele lucruri din şifonier, cuprinsă de o linişte sufletească inexplicabilă. Mi se întîmpla de fiecare dată cînd mă aflam înaintea unei hotărîri vitale, iar calmul acela era semn că luasem o decizie corectă. După micul dejun, prietena mea a rămas să lenevească în pat, iar eu mi-am luat un mantou gros şi am ascuns revolverul într-un manşon din blană.Pretextînd că plec să cumpăr nişte alimente, am ieşit în stradă. Din cerul plumburiu şi ceţos cădea o burniţă murdară mirosind a catran şi sare, aerul obişnuit al Salzbergului. N-am apucat să fac decît cîţiva paşi cînd, din direcţia opusă am auzit tropăitul copitelor unui cal răsunînd pe caldarîm. M-am ferit lipindu-mă de zid şi l-am văzut pe Stahlfaust în şa, cu stînga ţinînd frîul şi cu dreapta sprijinită pe mînerul sabiei. Purta dolmanul albastru al lăncierilor călare care se mula pe torsul său viguros şi zîmbea cu obişnuita sa aroganţă de războinic neînvins:
"Cornelia, ce surpriză... eşti mai minunată decît un ghiocel răsărind de sub zăpadă!"
I-am zîmbit şi eu, mimînd o sfială potrivită unei femei naive şi superficiale:
"Şi eu mă bucur că te văd!"
El a descălecat şi mi-a luat mîna lipind-o de buzele lui reci. Am simţit un fior neplăcut trecînd prin palmă pînă în articulaţia cotului şi mi-am tras braţul şoptind:
"Te rog, Egon, să intrăm, nu vreau să ne vadă vreun curios gata să alimenteze bîrfele de la palat!"
"Bine, atunci să intrăm! a spus agăţînd frîul calului de un stîlp scund din piatră.
Am deschis uşa şi mi-am scos pelerina, atentă ca nu cumva să observe că am strecurat repede pistolul din manşon în cutele rochiei.
"Ce plăcut şi cald e la tine, un adevărat cămin primitor!" a constatat desfăcîndu-şi nasturii dolmanului.
Am verificat dacă Nora dormea şi m-am întors întrebîndu-l:
"Vrei un ceai fierbinte?"
În timp ce apa din ceainic clocotea, von Stahlfaut s-a aşezat într-un fotoliu continuînd să mă privească cu atenţie:
"Vizita mea te tulbură, nu-i aşa? N-aş fi venit, fiindcă am multe pe cap în garnizoană, dacă nu primeam biletul tău!"
Am turnat ceaiul în ceşti:
"Mă bucur că ai venit fiindcă vreau să-ţi spun ceva important!"
El s-a aplecat spre măsuţă ca să apuce ceaşca cu ceai, iar eu am scos revolverul din cutele rochiei. Văzînd arma a zîmbit:
"Ce faci, Cornelia, femeile de lume n-ar trebui să se atingă de arme?"
Am aţintit ţeava pistolului spre pieptul lui.
"Ştiu că l-ai ucis pe Emil, vreau să aflu ce motiv ai avut!"
Obrazul său aspru s-a schimonosit într-un rictus plin de cruzime:
"A fost un duel, care s-a desfăşurat după toate regulile stabilite!"
Nu m-am putut reţine şi am strigat:
"A fost o crimă, iar eu îi voi răzbuna moartea!"
A început să rîdă în timp ce mîna îi bîjbia după mînerul săbiei:
"Ai de gînd să mă împuşti? Ce nebunie... şi eu care credeam că odată ce te-am scăpat de nevolnicul tău bărbat..."
Am apăsat trăgaciul şi bubuitura i-a acoperit ultimele cuvinte. Glonţul l-a lovit în piept şi el s-a clătinat căzînd în genunchi, în timp ce o pată mare de sînge se lăţea pe stofa albastră. M-am apropiat şi am armat din nou revolverul. El s-a agăţat de poalele rochiei mele horcăind şi atunci am tras a doua oară. De data asta între sprîncene, aşa cum mă învăţase Emil că trebuie doborîţi lupii.
Mi s-a părut că a trecut o veşnicie în camera mirosind tare a praf de puşcă, privind trupul căzut sub care balta de sînge se mărea treptat, acoperind podeaua curată. Am auzit, apoi, ţipetele Norei şi m-am răsucit, cu pistolul în mînă spre ea strigînd:
"Taci, proasto, taci odată!"
Ea s-a oprit din ţipat cu mîna la gură şi s-a tras încet, tîrşîindu-şi picioarele spre camera ei încuind uşa. Am lăsat revolverul din mînă şi m-am aşezat la măsuţa de scris. Aveam multe scrisori de redactat, dar prima am adresat-o administratorului moşiei din SînMihai. I-am scris să vîndă toate proprietăţile şi să-i trimită banii lui Andrei Groza, prietenul meu din copilărie.
Am reflectat cîteva clipe dacă eram nimerit să-i dau de ştire lui Stark. Era singurul în care puteam să am încredere în acel moment şi care m-ar fi putut ajuta să scap de necazuri. Am înmuiat tocul în călimară şi am scris:
Domnule, simt că îmi pierd minţile şi nervii mei slăbiţi mă împing la fapte necugetate. De aceea, pînă nu e prea tîrziu, am hotărît să vă urmez sfatul şi să mă internez în clinica de la Mariagrunn. Numai acolo sufletul meu chinuit de gînduri negre îşi va găsi liniştea. Mă încredinţez cu totul celui care a vindecat atîtea nefericite, nădăjduind că îmi veţi alina şi mie suferinţele. A dumneavoastră pacientă, Cornelia de Cândea.
N-aveam nicio îndoială că el va reuşi să citească printre rînduri şi va acţiona fără să ezite. Nu instinctul de conservare mă îndemna să mă ascund ci grija, ca nu cumva, în urma unui interogatoriu brutal să dezvălui vreun amănunt din planul Frăţiei Dragonului. Ar fi fost o nenorocire pentru cei peste două sute de oameni, de diverse profesii, ofiţeri, funcţionari, negustori sau simpli pălmaşi ca în preziua stabilită pentru declanşarea revoltei, poliţia imperială să prindă de veste.
Auzind o cheie scrîşnind în broască, era Agniezsa care venea ca-n fiecare zi să deretice prin casă, am sărit ca să o opresc să intre şi să observe cadavrul.
"Vai, doamnă, ce aţi păţit?" a ţipat ea văzîndu-mă.
Atunci mi-am dat seama că rochia mea era mînjită de sîngele lui Stahlfaust şi i-am spus:
"Nu e nimic grav, un hoţ care a vrut să ne jefuiască. Mergi repede la poliţie şi spune-le să trimită pe cineva!"
Nu ştiu dacă m-a crezut dar s-a supus luînd-o la fugă. Eu mi-am schimbat rochia, mi-am netezit părul şi m-am aşezat în fotoliu, calmă, cu revolverul alături, aşteptînd ca poliţaii să-şi facă apariţia.
(va urma)