Un bărbat înalt şi deşirat, pe nume Fábian Vizállás de Szigetházy, diagnosticat cândva de Stark cu mitomanie şi anesthesia sexuală, îi este secund într-un duel tînărului locotenent Emil Miclos Cândea. Locotenentul este ucis, iar Fábian îi duce soţiei acestuia lucrurile lui. Soţia, Cornelia, este o tînără baroneasă, foarte frumoasă şi cu activităţi secrete revoluţionare alături de Frăţia Dragonului.
Cornelia vrea să recupereze trupul soţului ei, iar Egon von Stahlfaust, prieten al locotenentului şi rudă a soţiei regentului Leopold, o cheamă la Salzberg, promiţînd să o ajute să caute mormîntul. Cornelia ajunge la Salzberg împreună cu o prietenă, Nora. Fábian îi declară Corneliei iubirea sa, fără a fi luat în serios. Doctorul Stark este atras şi el de Cornelia, iar ea nu l-ar respinge dacă nu ar fi în doliu.
Soţia regentului o invită pe Cornelia la Palat, ca doamnă de companie pentru fiica sa, Charlotte, pe care intenţionează să o căsătorească cu Egon. Charlotte se întoarce în Salzberg şi le face avansuri lui Stark şi Aldo. Egon îi mărturiseşte Corneliei că o iubeşte şi că nu va accepta căsătoria cu Charlotte. Fábian îl recunoaşte pe Egon ca fiind cel pe care l-a ucis pe Emil. Cornelia decide să se răzbune. Cumpără un pistol şi se dovedeşte o trăgătoare de elită.
Stark e martor la o revoltă a unui mic grup de lodomerieni împotriva regentului, înăbuşită în sînge de soldaţii lui Egon. Nimerit accidental la o întrunire a unui grup de polonezi revoluţionari, Fábian se angajează să îl omoare pe regentul Leopold. Nu reuşeşte decît să îl rănească, dar cu toate acestea e condamnat la moarte. Fábian îl roagă pe Stark să o avertizeze pe Cornelia că e pîndită de un mare pericol. Soldaţii lui von Stahlfaust sunt decimaţi de tifos.
48.
Miercuri, 13 ianuarie, Salzberg
Era limpede că regentul intenţiona să dea un exemplu care să taie elanul oricărui oponent şi existau destui în Lodomeria care să-i conteste legitimitatea. Franz, care a trecut din nou să vadă cum mă simt, m-a lămurit în cîteva cuvinte:
"Pe de o parte se situează tabăra naţionaliştilor poleaci susţinută de Seim din Varşovia care visează să alipească Lodomeria, Galiţia şi Silezia la ducatul polonez şi să refacă-n acest fel Polonia Mare. Pe de alta sunt ucrainienii şi panslaviştii care văd în persoana ţarului un Mesia care-i va proteja oricînd împotriva habsburgilor şi cer ca regatul să facă parte din imperiul rusesc. Ieri am am aflat că un grup de galiţieni exaltaţi complotează să silească pe regent să abdice şi să declare republica lodomeriană în frunte cu un prezident ales de popor... mare bulibăşeală în ţară... Oricum ai întoarce-o, Leopold de Leuben nu este prea iubit de supuşii săi şi-i socotit un impostor şi un uzurpator al coroanei!"
Execuţia a fost pregătită cu minuţiozitate. În partea sudică a pieţii, vis-à-vis de statuia ecvestră a întemeietorului Lodomeriei a fost ridicat un eşafod şi un stîlp gigantic în formă de L răsturnat, iar de-a lungul drumului care ducea de la temniţa palatului pînă la eşafod s-a înşirat un regiment de grenadieri înţoliţi în uniforme bleumarin cu epoleţi albi şi cocarde galben-roşii. Lipsea doar publicul care să asiste, cu excepţia cîtorva zeci de curioşi şi a puştanilor zdrenţăroşi nelipsiţi la astfel de spectacole. Cînd orologiul palatului a bătut ora doisprezece pe poartă a ieşit o căruţă zăbrelită trasă de doi percheroni negri, uriaşi, în care l-am zărit pe Fábian. Mîinile îi erau prinse la spate cu un lanţ, purta cămaşa imaculată a condamnaţilor la moarte şi părea destul de calm. Însoţit de von Geschtank l-am urmat într-o trăsură acoperită. În răpăitul alert al tobelor atelajul a ajuns în dreptul eşafodului şi un procuror cu perucă albă a citit sentinţa pomenindu-i toate numele şi pseudonimele: Jorge Frydolin de Azulcalpas y Gasset, Fábian Vizállás de Szigetházy, Albert von Sacher-Stirling. Dacă nu ar fi avut loc o execuţie m-ar fi pufnit rîsul văzînd cîtă rîvnă depunea acel funcţionar în însărcinarea sa. Condamnatul a coborît din căruţă şi împins de doi grenadieri pe scara eşafodului. Un haidamac cu obrazul ascuns de o cagulă neagră i-a pus laţul în jurul gîtului. Fábian-Sacher şi-a ridicat ochii spre cer şi a strigat cu o voce puternică care a străbătut piaţa: "Moarte tiranilor!" făcîndu-ne, pe toţi cei de faţă, să ne tresărim. La semnul procurorului, tobele au început să bată mai tare şi călăul a împins scăriţa de sub tălpile lui Fábian. Frînghia s-a întins făcînd să scîrţîie stîlpul din lemn negeluit al spînzurătorii, iar el a început să horcăiască şi să se zbată, pendulînd încolo şi-ncoace. Călăul s-a agăţat cu toată greutatea de picioarele lui şi-am auzit vertebrele cervicale trosnind tare, apoi spînzuratul a încetat să se zbată, rămînînd inert. Cele două ajutoare au slăbit funia şi l-au coborît. Von Geschtank m-a împins uşor spre eşafod, şoptind:
"Acum, domnule medic curant, verificaţi dacă şi-a dat duhul!"
M-am apropiat înfiorat de macabra privelişte a nenorocitului cu ochii ieşiţi din orbite, cu obrazul vînăt şi limba atîrnîndu-i printre dinţi. I-am pipăit carotida, n-avea puls şi am şoptit împietrit de oroare: "Puteţi să-l luaţi, e mort!"
Îndreptîndu-ne spre trăsură l-am întrebat pe poliţai:
"Ce-o să se întîmple cu trupul lui?"
"De obicei, toţi executaţii sunt îngropaţi într-o groapă comună, la marginea oraşului... dar, de ce mă întrebaţi?"
"Înainte de a semna certificatul de deces aş vrea să-i fac autopsia... în Austria aşa se procedează... aveţi vreo obiecţie?"
El a ridicat cu nepăsare din umeri:
"Nu, deşi nu văd rostul!"
Doi cioclii au cărat mortul pe o targă pînă în magazia unde se depozitau furajele pentru cai. Le-am dat cîte două coroane şi, luîndu-mi trusa medicală m-am apropiat de trupul lui Fábian. Nu efectuasem demult o autopsie şi mîinile îmi tremurau, noroc că nu se afla nimeni prin preajmă care să-mi vadă tulburarea. Îi promisesem lui Haalstrig c-aveam să-i duc un creier pentru colecţia sa şi intenţionam să mă ţin de cuvînt. Am luat bisturiul şi am trasat o incizie circulară de la tîmplă la alta şi am tras uşor scalpul dezvelind craniul. Cu o daltă de trepanaţie am tăiat frontalul şi oasele parietale exact pe linia articulaţiilor anatomice. Un abur cald, dulceag şi greţos s-a ridicat din masa grăsoasă, moale şi gălbuie. Am secţionat trunchiul cerebral şi, strecurîndu-mi palmele pe sub lobi am extras cu grijă encefalul din cutia craniană. Meningele era purpurii, dar cele două emisfere erau intacte, uşor inegale, fără modificări patologice evidente. Eram curios să secţionez lobii în profunzime dar am amînat operaţiunea fiindcă nu aveam un microscop şi nici nu era locul potrivit pentru o disecţie amănunţită şi am vîrît creierul lui Fábian într-o strachină din lut smălţuit, luată de la bucătărie. În lipsa formolului am turnat peste el doi litri de vodcă şi am sigilat gura vasului. Din respect pentru meseria mea şi pentru trupul mortului, am îndesat în golul calotei o mînă de paie, luate din iesle, am suturat din nou membranele şi am cusut pielea scalpului peste oase, ascuzînd urmele întregii operaţii. Am chemat cioclii şi le-am dat cîte două coroane, iar ei au aruncat cadavrul într-o cotigă scuzîndu-ne:
"Ne grăbim, c-avem multă treabă în cazarmă!"
Am aflat că acea zi au murit încă nouă cavalerişti din escadronul lui von Stahlfaust, dar ştirea m-a lăsat indiferent, într-atît eram de obosit şi dezgustat de moarte. Există în adîncul fiecărui individ o supapă care se declanşează cînd instinctul de conservare e năpădit de orori, adesea greu de imaginat cum sunt epidemiile, războaiele, genocidul, dezastrele naturale. Simţindu-mă suprasaturat de cele trăite în ultima săptămînă, m-am refugiat în notiţele mele despre patologiile sexuale. Scrisesem multe foi dar am revenit asupra tulburării de care suferise Fábian. Această perversiune a vieţii sexuale determină individul să-şi concentreze toate gîndurile şi sentimentele asupra unei persoane de sex opus, obsedat fiind de faptul că doar umilinţele, tortura şi supunerea absolută îi vor cîştiga dragostea. Imaginaţia sa găseşte voluptatea nu în relaţiile carnale ci chiar în deviaţiile care le alimentează. Nu am dovezi că doamna Cândea s-ar fi implicat în acest joc pervers, dar dimensiunea patimii pacientului meu care a ajuns să confunde fantezia cu realitatea era un indiciu clar a tulburărilor sale neuronale. După ce îi ţinusem creierul cald în mîini mă simţeam şi mai vinovat că nu reuşisem să-l salvez, însă nici hipnoza, nici neurolepticele nu l-ar fi putut vindeca de obsesia sa pentru Venera îmbrăcată în blănuri. Asemenea eroului lui Masoch el tînjea să moară de mîna celei pe care o iubea.
(va urma)