Atlas 2038. Viitorurile lumii

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Precum o fereastră deschisă asupra lumii, hărţile, graficele şi colajele din această lucrare îl invită pe cititor să exploreze dimensiunile posibile, acolo unde viitorul se alege, departe de prejudecăţi şi de vechile obiceiuri. Atlasul 2038 este un exerciţiu prospectiv, estetic, umanist, de a conecta marile mize mondiale şi de a decide cum va arăta ziua de mâine. Viitorul ca o carte deschisă. Ce vedem atunci când privim în depărtare? Semne prevestitoare pe care viitorul le va verifica: avântul claselor de mijloc, îmbătrânirea populaţiei, explozia comunicaţiilor, a internetului şi expansiunea oraşelor. Şi mai departe de atât, în carte şi în timp, descoperim un viitor mai nesigur: zone periculoase unde mai răul se întâlneşte cu mai binele ‒ creşterea inegalităţilor, dispariţia plajelor şi a ciocolatei, populismul, dar şi energia verde, sfârşitul risipei şi al sărăciei extreme.



Confruntată cu caracterul finit al Pământului şi epuizarea resurselor, umanitatea continuă să-şi concentreze atenţia pe creşterea demografică globală. În realitate, secolul XXI va fi mai degrabă marcat de îmbătrânirea omenirii care a început odată cu acest mileniu. În contextul în care societăţile nu au încă o viziune cu privire la numeroasele mize politice, economice, sociale şi chiar culturale pe care le va ridica redistribuirea generaţiilor în piramida vârstelor, accelerarea prevăzută a acestui fenomen sugerează chiar că ar putea constitui o provocare la fel de importantă pentru societăţi ca resursele.


În timp ce, în 1960, indicele fertilităţii la nivel global se ridica la 4 copii în medie pe femeie, astăzi nu mai depăşeşte 2,5 copii. Conform previziunilor Naţiunilor Unite, ar trebui să scadă spre 2,25 copii pe femeie în 2050 pentru a atinge pragul reînnoirii generaţiilor - 2,1 copii pe femeie - în 2070.

Pentru prima dată, majoritatea oamenilor în vârstă de cincizeci de ani îşi vor avea părinţii în viaţă.

În acelaşi timp, această scădere a fertilităţii fiind însoţită şi de o scădere a mortalităţii, creşterea populaţii mondiale continuă. Cu alte cuvinte, în ciuda unei scăderi a ratei de creştere medie anuală de 2% în 1970 la sub 1,2% în 2015, populaţia mondială va continua să cunoască un excedent natural în secolul următor. Ceea ce înseamnă că, acum, creşterea populaţiei mondiale depinde mai puţin de natalitate cât de prelungirea speranţei de viaţă şi de fenomenul de inerţie propriu evoluţiilor demografice. Acelaşi lucru ni-l arată şi îmbătrânirea omenirii.

Cealaltă creştere demografică
Iată că omenirea a intrat de vreo cam zece ani în era îmbătrânirii. Prin acest termen, se desemnează ponderea crescută a persoanelor vârstnice în efectivele globale. Această tendinţă inedită din punct de vedere istoric se explică astăzi prin trei fenomene: îmbătrânirea generaţiilor numeroase de după război în China şi în ţările industrializate; progresia speranţei de viaţă la naştere de la 47 de ani în 1950 la 77 de ani în 2050; declinul rapid al natalităţii care însoţeşte încheierea tranziţiei demografice în majoritatea ţărilor din Asia şi America Latină.
Deja în 2016, în lume, aproape 600 de milioane de persoane au 65 de ani sau peste, ceea ce înseamnă a douăsprezecea parte din populaţia globală. Cu toate acestea, cu o rată de creştere medie anuală de 2,6%, numărul de seniori ar trebui să atingă 1,5 miliarde de persoane în 2050, ceea ce înseamnă aproape o şesime din populaţia globală. Adică o creştere de 900 de milioane de persoane în timp ce în aceeaşi perioadă numărul tinerilor sub 20 de ani nu va creşte decât cu 200 de milioane de persoane. Având o creştere medie anuală de 0,6%, generaţiile de vârstă activă (20­64 de ani) vor progresa la rândul lor cu aproximativ 1 miliard de persoane. Iar numărul persoanelor cu vârste de 80 de ani şi peste se va tripla până în 2050, ca urmare a unei rate de creştere anuală medie record de peste 3%. Trecând de la 125 la 434 de milioane de persoane în 2050, vârstnicii vor alcătui virtual a treia ţară ca populaţie din lume, în faţa Nigeriei şi a Statelor Unite! Astfel, pentru prima dată în istorie, majoritatea persoanelor în vârstă de patruzeci sau chiar cincizeci de ani îşi vor avea părinţii în viaţă.

Inegalităţile procesului de îmbătrânire
Toate regiunile din lume vor fi afectate de fenomenul îmbătrânirii, deşi la momente şi în ritmuri diferite. Până în 2050 de exemplu, persoanele cu vârste de peste 65 de ani se vor apropia sau vor depăşi 20% din populaţie în majoritatea regiunilor din lume. Însă nu vor atinge 6% din populaţia africană. Iar dacă pe bătrânul continent în 2050 vârsta mediană va atinge 46 de ani, în Africa Subsahariană aceasta nu va depăşi 24 de ani.
Pe de altă parte, când spre 2060 îmbătrânirea se va domoli în Europa, ea va continua să crească în ţările în curs de dezvoltare sau emergente. Şi dacă pentru a se dubla, trecând de la 9% la 18%, populaţia europeană cu vârsta de 65 de ani şi peste a fost nevoie de o jumătate de secol, ţări ca Brazilia şi China vor avea nevoie de maximum 25 de ani pentru a realiza acelaşi salt până în 2040.
Îmbătrânirea populaţiei are caractere distincte, dincolo de diferenţa dintre locuitorii din ţările bogate şi ceilalţi: în medie, în lume, femeile trăiesc încă cu 6 până la 8 ani mai mult decât bărbaţii. Totuşi, această diferenţă s-ar putea reduce încetul cu încetul pe măsură ce creşterea claselor mijlocii şi urbanizarea expun o mai mare parte din femei la tutun, sedentarism, dezechilibre alimentare, alcool, precum şi la poluare şi diverse substanţe toxice.
În ţările în curs de dezvoltare, problematica îmbătrânirii expune societăţile unor situaţii încă necunoscute. În Asia şi Africa de exemplu, numărul de persoane vârstnice care şi-au pierdut autonomia ar trebui să crească de patru ori până în 2050. Cu o stare fragilă de sănătate şi lipsite încet, încet de mobilitate, multe dintre aceste persoane vor cere comunităţii şi familiilor să le asiste în viaţa zilnică sau chiar să le îngrijească. Ori ţinând cont de urbanizarea globală şi de dificultăţile cu care se vor confrunta tinerii pentru a-şi găsi un loc de muncă în societăţile cu creştere demografică puternică, va fi din ce în ce mai complicat pentru adulţii tineri din mediul urban să preia îngrijirea părinţilor sau uneori chiar a bunicilor.

De la New York la Paris, a muri înainte de 85 de ani înseamnă a muri înainte de vreme.

Riscul de izolare, precaritate şi mizerie socială a persoanelor vârstnice va fi, aşadar, deosebit de ridicat în ţările în curs de dezvoltare, unde ar putea fi exacerbat şi de catastrofele naturale, efectele dereglărilor climatice, dar şi de lipsa unei protecţii sociale publice. Mai la nord, inversarea piramidei vârstelor promite şi aici un impact multiplu asupra modelelor economice, politice şi sociale ale societăţilor industriale. În acelaşi timp, ridică întrebări asupra rolului celor vârstnici şi asupra morţii în societăţi din ce în ce mai fragmentate. (...)

O nouă eră demografică
Fie că este vorba de creştere sau îmbătrânire, evoluţiile populaţiei mondiale readuc toate în discuţie fenomenul tranziţiei demografice în cursul căreia o populaţie trece de la un regim de natalitate şi mortalitate ridicat la unul unde, după un declin abrupt, mortalitatea şi natalitatea se echilibrează la un nivel scăzut. Şi deşi va trebui să aşteptăm sfârşitul secolului pentru ca tranziţia mondială să se încheie şi populaţia să se stabilizeze, observăm deja cum creşterea demografică a omenirii îşi pierde elanul şi începe îmbătrânirea.

Surse de venituri, recunoaştere socială, sistem de solidaritate, fiscalitate, producţie agricolă şi industrială... Iată că, de două secole aproape, munca structurează societăţile industriale pentru care este unitatea de bază şi fundamentul contractului social. Este atât de pregnantă, cultural vorbind, încât la sfârşitul anilor 1960 salariaţii şi studenţii contestă ordinea socială revendicând dreptul de a nu-şi mai "pierde viaţa încercând s-o câştige". O jumătate de secol mai târziu, este rândul sistemului economic să ridice aceeaşi întrebare, dar în alţi termeni: şi dacă suntem pe cale să asistăm la sfârşitul muncii? Şi dacă am putea trăi din altceva? Pe cale să dispară pentru unii, cel puţin în forma sa actuală, munca salariată a cunoscut mai multe etape în cursul istoriei economiei contemporane. Într-adevăr, aceşti ultimi 70 de ani au structurat contractul social şi istoria politică şi sindicală a societăţilor industriale. De aceea, pare necesar ca viitorul să ţină în final cont de ea pentru a facilita o tranziţie care ar putea fi cu atât mai delicată cu cât acest lucru ar trebui să producă o adevărată schimbare a societăţii. (...)

Când locurile de muncă devin rare
În ciuda observaţiilor şi revendicărilor alegătorilor, lucrătorilor, angajatorilor şi sindicatelor, cea mai mare parte a clasei politice continuă să nege gravitatea situaţiei propunând măsuri asemănătoare celor anterioare pentru a răspunde degradării situaţiei economice şi sociale.
Într-un prim program, de inspiraţie mai degrabă liberală, se susţine ideea că trecerea de la o eră la alta se va desfăşura cu atât mai bine cu cât vor fi implementate mai rapid măsuri de ajustare a forţei de lucru la noile forme de producţie, pentru a flexibiliza piaţa locurilor de muncă şi a permite întreprinderilor să-şi refacă marjele şi să recruteze. Concret, adaptarea ar consta în reducerea ponderii salariilor în valoarea adăugată; alocarea ajutoarelor de şomaj către formări de reconversie profesională; adaptarea legilor muncii la noile exigenţe economice mondiale; implementarea unui contract de muncă unic şi simplificat în schimbul unor drepturi sociale garantate (indemnizare, formare etc.). Iniţiat în Regatul Unit şi în Olanda la sfârşitul anilor 1990, sistemul de "flexicuritate" şi-a deschis calea în mai multe ţări din Europa, ca Germania odată cu reformele Hartz aplicate între 2003 şi 2005, sau Franţa odată cu adoptarea legii El Khomri în 2016. Cât despre propunerile de reglementare a acţionariatului şi de "moralizare" a capitalismului pentru stoparea concedierile motivate de preocuparea pentru profit mai degrabă decât pentru competitivitate, acestea se lovesc de îngrijorarea comună de a nu face ceva care să compromită crearea de locuri de muncă.

Timp de două secole, producţia de masă s-a bazat pe o energie ieftină şi o mână de lucru abundentă.

Ca reacţie, un alt curent se dezvoltă de câţiva ani, mai ales în Grecia, Spania şi Franţa. Susţinut de mişcări contestatare de stânga, acesta arată o opoziţie puternică faţă de dogmatismul austerităţii bugetare, dezîndatorare şi orice prejudiciu adus caracteristicilor istorice ale muncii salariale protejate. Pentru a relansa ocuparea prin creştere, sugerează, aşadar, să se pună accentul pe consumul popular şi să se reconstituie rezervele de fonduri sociale taxându-se profiturile multinaţionalelor sau tranzacţiile monetare şi financiare internaţionale. Într-o cruciadă activă împotriva uberizării muncii, această opoziţie de stânga cere statelor să garanteze protecţia socială. Din acest punct de vedere se înregistrează câteva succese pe măsură ce societatea emblematică de şoferi ocazionali este interzisă într-un număr tot mai mare de oraşe europene şi americane.
În acelaşi timp, fie că suntem de acord sau nu, aceste măsuri nu par să aducă o soluţie imposibilităţii structurale de restaurare a statului providenţial şi de reconstituire a tandemului istoric creştere-ocupare. Şi nici faptul că generaţia baby-boom va elibera nişte locuri de muncă ieşind la pensie nu mai schimbă nimic De acum înainte, nu mai este vorba neapărat de numărul de persoane care caută un loc de muncă, cât de dispariţia chiar a locurilor de muncă. Este vorba despre acelaşi fenomen pe care îl semnalează şi dispariţia separării tradiţionale între munca salariată, munca independentă şi profesiile liberale, tendinţa de precarizare a contractelor de muncă şi inegalităţile în creştere între veniturile mari, bine protejate, şi salariile mici. În Statele Unite de exemplu, aproape o treime din locurile de muncă sunt în regim independent, ceea ce reprezintă o economie totală de 30% din costurile salariale. Profitând de deficitul de locuri de muncă, salariile mari şi acţionarii atrag un procent în creştere din valoarea adăugată, adâncind direct diferenţele de statut şi de venituri deja record. Până la urmă, în lumina acestei scurte istorii a muncii şi mai ales a evoluţiilor sale recente, trebuie să privim măsurile economiei aşa-numite "noi", care sugerează o reformă a contractului social prin care societăţile să devină un sistem inteligent, armonios şi durabil.
Înainte de a se înfăptui acest lucru, numeroase opoziţii şi conflicte împiedică încă triumful acestei noi paradigme. Considerând în continuare că munca are o valoare şi că reprezintă un mod de afirmare a sinelui, de exemplu, validăm dezvoltarea de contracte şi schimburi atipice în momentul în care oamenii au tot mai multe activităţi pentru evitarea precarităţii. Însă, astfel aprobată, noua repartizare a muncii sfârşeşte prin a devora existenţa persoanelor contribuind în acelaşi timp la diminuarea şi mai mare a locurilor de muncă. Simptome ale acestei tranziţii dificile, proliferarea "microjoburilor", a celor de tip semiamator, a activităţilor complementare generatoare de venituri (sub-închirierea apartamentului, teste de consumatori, camere de oaspeţi contra cost, vânzare-cumpărare, îngrijire animale...) fragmentează veniturile, economia, artizanatul şi sectorul serviciilor. În paralel, contribuie la desfiinţarea contractului social, care, până astăzi, continuă să se bazeze pe muncă şi ocupare. În contextul eşecului politicilor economice tradiţionale pentru restabilirea solidarităţii şi coerenţei sociale, al violenţelor crescute care afectează societăţile extrem de polarizate, sau al neputinţei guvernelor de a face faţă altfel decât prin sancţiune şi represiune, în viitor, reformele vor trebui deci să fie mai radicale pentru a introduce alte forme de recunoaştere socială şi de valorizare a individului, dar şi alte surse de venituri decât cele provenite din muncă sau cele acordate, din contră, pentru a compensa absenţa unui loc de muncă.

O nouă paradigmă
Redefinirea termenului "loc de muncă" ar putea constitui o primă etapă din moment ce astăzi nu desemnează decât munca heteronomă, mijloc de supravieţuire principal al lucrătorului pe care astfel îl face dependent de angajator sau de veniturile pe care le primeşte în schimb. Prin urmare, sunt excluse din această categorie activităţile libere şi autonome, surse de creaţie, de împlinire şi de recunoaştere, potenţial utile colectivităţii, dar care nu implică o compensaţie financiară. Plecând de la ideea că o lume fără ocupaţie ar fi o lume fără şomaj, venitul de bază necondiţionat ar consta în acordarea aceleiaşi sume pentru fiecare cetăţean, cumulabilă cu alte venituri provenite din activităţi diverse. Astfel, în loc să se organizeze în funcţie de oferta şi cererea de muncă, remunerată într-un caz şi compensată în celălalt, noul sistem dezvoltă o logică de contribuţie comună şi generalizată, pe care venitul de bază necondiţionat o valorizează oricum, indiferent de natura şi importanţa contribuţiei, socială, solidară sau non-solidară. Pentru susţinătorii săi, implementarea venitului de bază necondiţionat ar putea avea şi un efect de încurajare puternică a inovaţiei, contribuind la autonomia economică a persoanelor care lucrează pe proiecte fără rentabilitate financiară suficientă ca să asigure un loc de muncă clasic. Efectul său ar fi aplicabil şi venitului contributiv suplimentar al lucrătorilor care au activităţi neremunerate în centre de inovaţie, pepiniere de start-up-uri, fablabs şi alte ateliere de co-working.
Venitul de bază necondiţionat ar putea permite remedierea tensiunilor care decurg din reducerea locurilor de muncă. Prezentat ca un instrument care facilitează tranziţia, arată deja un anumit interes odată cu progresia numărului de proiecte lansate la nivel mondial, unele mai vechi în Statele Unite şi Canada, altele mai recente şi inovatoare, mai ales în Finlanda, şi în mai multe oraşe din Olanda, Franţa, Kenya sau Uganda. La rândul său, literatura consacrată conceptului descrie acest nou instrument ca pe un adevărat panaceu care ar rezolva problema şomajului, ar simplifica sistemul de securitate socială, ar egaliza diferenţele de venituri, ar permite o mai bună distribuire a bogăţiilor, ar flexibiliza piaţa muncii, ar reduce sărăcia, ar stimula contribuţiile voluntare pentru bunăstarea colectivităţii, ar atenua efectele tranziţiilor demografice, ar simplifica sistemul fiscal, ar înlesni procesul administrativ etc.

În viitor, reformele vor trebui să fie mai radicale pentru a introduce alte forme de recunoaştere socială şi valorizare a individului.

În realitate, capacitatea de transformare a societăţilor şi a echilibrului lor economic şi social de către venitul de bază necondiţionat va depinde de mai multe condiţii prealabile. În primul rând, necesită de la cetăţenii şi liderii lor o profundă reconversie culturală, solicitând mai ales la redistribuirea rolurilor fiecăruia. Apoi, eficacitatea sistemului va reieşi din cuantumul venitului de bază şi deci din mijloacele finanţării acestuia. În mare, există trei mari categorii de justificări pentru venitul de bază necondiţionat. Prima se referă la dorinţa de echitate socială, făcând ecou filosofiei drepturilor naturale şi a dreptului fiecăruia de a beneficia de tot ce are lumea de oferit. A doua se referă la venitul de bază necondiţionat ca o modalitate de a acorda fiecăruia mijloacele concrete pentru exercitarea libertăţii, autonomiei şi emancipării. În acelaşi timp, vizează şi regăsirea sensului şi importanţei societăţii şi spiritului civic. A treia abordare prezintă preocupări mai pragmatice: venitul de bază necondiţionat îi scuteşte pe oameni pur şi simplu de riscul de a rămâne fără resurse. Considerat mai puţin intruziv decât mecanismele condiţionale obişnuite ale protecţiei sociale, venitul de bază necondiţionat este prezentat ca un instrument de flexibilizare a pieţei muncii care nu îi expune pe salariaţi. Un fel de plasă de siguranţă pentru oameni şi o politică socială simplificată pentru guverne, care să permită concilierea libertăţii pieţei cu solidaritatea faţă de cei mai defavorizaţi.
Aceste diferenţe de viziune, nici pe departe teoretice sau doar intelectuale, ar putea genera modalităţile de implementare a venitului de bază. Pentru unele persoane, de exemplu, venitul de bază nu va putea produce o transformare a societăţilor decât dacă va permite ca activitatea să devină mai flexibilă protejând-o în acelaşi timp, indiferent de tipul acesteia (loc de muncă salariat clasic, temporar, cu normă parţială, ocazional sau benevol). Însă, fiind prea aproape de nivelul de sărăcie, ar prezenta riscul de a lăsa protecţia socială (asigurări complementare de sănătate, sistemul de pensii) pradă pieţei financiare a capitalizării şi de a consolida o societate cu două viteze. În această logică, alţi intelectuali estimează despre cuantumul său că ar trebui să fie cât mai ridicat posibil şi chiar să tindă să înlocuiască salariul minim. Opozanţii răspund că un nivel prea ridicat ar descuraja orice muncă manuală sau puţin calificată.

Mijloacele de schimbare
După modelul celor care susţin implementarea venitului de bază necondiţionat, se observă trei curente şi în ceea ce priveşte cuantumul şi finanţarea acestuia.
Mai degrabă decât un venit direct, primul sugerează ca venitul de bază necondiţionat să ia forma unei reduceri a impozitelor cu o sumă fixă şi unică, suficient de moderată pentru a nu risca încetinirea economiei şi îngreunarea colectării. Cu alte cuvinte, cetăţenii ar primi doar diferenţa, dacă aceasta există, între această sumă şi cuantumul impozitului pe venit. Pentru partizanii acestei formule, care ar înlocui prestaţiile sociale, avantajul stă în reducerea unor proceduri lungi, complexe şi costisitoare.
Un al doilea curent, mai pragmatic, sugerează ca mecanismul să se limiteze la redistribuirea ca venit unic a cheltuielilor de protecţie socială: pensie, asigurare de sănătate, şomaj, alocaţii familiale. Un fel de venit pozitiv şi egalitarist, care exclude orice formă de solidaritate socială. Considerând că venitul de bază necondiţionat trebuie să permită eradicarea sărăciei, excluziunii sociale şi exploatării, un al treilea curent susţine ideea că ar trebui să fie mult superior pragului sărăciei din fiecare ţară pentru a permite, celor care aleg această opţiune să se lipsească de un loc de muncă în loc să accepte orice condiţii de angajare. În măsura în care finanţarea acestei a treia opţiuni ar necesita depăşirea destul de largă a efortului actual de redistribuire, ar trebui regândite sistemul fiscal şi baza de redistribuire a bogăţiei.

Venitul de bază necondiţionat se oferă să reducă complexitatea şi costul sistemelor de protecţie socială.

Şi aici, se vehiculează mai multe soluţii. Astfel, considerând că esenţialul bogăţiei se creează prin fluxuri şi nu în stocuri, unii propun înlocuirea impozitului pe capital, venit, profit şi patrimoniu printr-o taxă uniformă pentru toate tranzacţiile monetare şi financiare. Ştiind că tranzacţiile financiare reprezintă, în 2015, 700.000 de miliarde de dolari, iar PIB-ul mondial abia depăşeşte 70.000 de miliarde, se calculează că o taxă de 5% pe toate tranzacţiile ar reprezenta 35.000 de miliarde de dolari, adică o sumă care echivalează cu jumătate din bogăţia produsă global. O altă propunere sugerează implementarea unei taxe pentru energiile fosile şi pentru emisiile de carbon. În loc să se mărească fondurile bugetare dedicate venitului de bază necondiţionat, noua colectare ar permite într-adevăr reorientarea activităţii economice în sensurile de dorit.
Se impune o ultimă observaţie: în toate cazurile, raţionamentele privind finanţarea venitului de bază necondiţionat se bazează pe o masă monetară dată, vizând neutralitatea bugetară şi lăsând deoparte problema creării monetare. Ori, din momentul în care reglementarea unui venit universal modifică anumite fundamente ale sistemului economic care prevala până acum, va fi necesară regândirea rolului monedei şi a modului în care este creată, deschizând astfel şi alte perspective. Bazându-se pe experienţa monedelor locale şi pornind de la ideea că venitul de bază necondiţionat este un instrument civic, anumiţi economişti sugerează de exemplu ca acesta să fie plătit într-o monedă alternativă, pentru a contribui la activitatea pieţelor locale sau interne.
În timp ce restructurarea muncii, a organizării, duratei şi remunerării sale sunt deja în curs astăzi, implementarea la scară largă a venitului de bază necondiţionat nu este decât un viitor posibil, printre altele utopic din punct de vedere politic, revoluţionar din punct de vedere social şi complex din punct de vedere tehnic. Din perspectiva mizelor ridicate şi a dezbaterii provocate de acest concept, el constituie în orice caz un incubator de schimbare care reaminteşte şi că majoritatea marilor transformări politice şi sociale păreau încă improbabile cu 10-20 de ani înainte de a fi puse în aplicare: dreptul de vot pentru femei, concediile plătite, asigurarea pentru şomaj, regimul de pensii, securitatea socială...
Da, clar, viitorul promite să fie palpitant.

Vezi aceste fragmente în versiune ilustrată pdf, aşa cum apar în carte, aici şi aici.
 Cartea Atlas 2038. Viitorurile lumii va fi lansată luni, 10 decembrie 2018, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în cadrul unei discuţii cu Magor Csibi, Raul Pop şi Zoli Toth. Intrarea este liberă, pe baza înscrierii la [email protected]. Detalii aici.