Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Psalmii călătorilor


Mihai Giugariu

12.12.2018
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihai Giugariu
Psalmii călătorilor
Editura Compania, 2018



Citiţi prezentarea acestei cărţi.

***
Intro

Mihai Giugariu (născut în 1929 la Chişinău) a urmat Colegiul Naţional "N. Filipescu", apoi Facultatea de Drept din Bucureşti (1946-1950), la care s-a adăugat o specializare în drept comparat la Strasbourg. A lucrat decenii de-a rândul mai ales în magistratură (judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Curtea de Conturi), a fost avocat şi consilier juridic, dar şi vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române.

După debutul din revista Luceafărul în 1965, a publicat romane, nuvele şi eseuri: Fata şi bătrânul, nuvele, Editura pentru Literatură, 1968; Condotierul, roman, Cartea Românească, 1970; Iubiri rele, nuvele, Cartea Românească, 1973; Magdalena, roman, Eminescu, 1975; O vacanţă atât de lungă, roman, Eminescu, 1978; Mărul lui Paris, eseuri, Eminescu, 1980; Mesagerul, roman, Eminescu, 1983; Nepoţii lui Anton Pann, eseuri, Cartea Românească, 1986; Cină cu langustine, povestiri iberice, Cartea Românească, 1987; Destine, roman, Cartea Românească, 1990 (premiul "Ion Creangă" al Academiei Române), reeditat de Vremea, 2003; Barcă pentru paradis, roman, Compania, 2005; Văzut de sus, roman, Vremea, 2008; Spre seară, roman, Vremea, 2010; Călăuza, roman, Vremea, 2012; Avatar, roman, Vremea, 2013; Metamorphosis, roman-eseu, Vremea, 2015.

Fragment
Partea a şasea

Am început prin a introduce în prezentarea acestei noi lumi cartierul alb. O preferinţă de ordin estetic, desigur, dar nu numai. Oamenii care-şi împodobesc casele cu gânduri de orice fel, şi de bine, şi de ne-bine, merită să aibă un acoperiş deasupra capului. Fiind vorba de un oraş-stat, voi zăbovi cât va fi nevoie şi prin alte colţuri.

O parte întinsă, poate mult mai întinsă decât se arăta la prima vedere, era un fel de câmpie presărată până departe, până la linia orizontului, cu mici obstacole neregulate, ce păreau când nişte colţuri stâncoase de-abia scoţând cu greu un vârf din pământ, când nişte bolovani cu spinări lucioase, asemănători unor foci lenevind pe întinsul câmpiei. Perechea angelică îşi plimbă privirile nedumerite pe deasupra acestui tablou, gândind cum ar trebui să fie refăcută viziunea sa panoramică pentru a căpăta un sens desluşitor. Pe măsură ce înaintează, viziunea se luminează, căpătând un sens ce decurge din mixajul coloristic al celor două tonalităţi fundamentale: verdele crud, dens al ierbii şi gri-cenuşiul pietrei. Ca să curm nerăbdarea cititorului curios, mă voi opri aici.

Un vast, un nesfârşit de vast cimitir. Fără nici o identitate înscrisă a celor ce se află sub pământ. Afară doar de nişte zgârieturi scriptice abia descifrabile într-un colţ al stâncii sau al bolovanului, închipuind cu greu un amestec de frânturi liniare suprapuse ori întretăiate. Un cimitir fără picior de om pe suprafaţa lui nesfârşită. Ceva mai groaznic nu poate să fie. S-au terminat toţi cei care ar fi fost îndatoraţi să aprindă o lumânare, semn viu al supravieţuitorilor. Sfârşitul absolut. Perechea angelică a pătruns adânc în inima cimitirului, picioarele celor doi afundându-se molatic în verdele crud al ierbii. Din locul în care s-au oprit, îşi plimbă privirile de jur-împrejur, ca rotind un axis mundi. Nici un obstacol nu se împotriveşte vederii lor, nici chiar relieful pipernicit, desenat de creştetele şi spinările de piatră ancorate în pământul răbdător. Se rotesc uşor, ca şi cum s-ar teme că le scapă ceva, vreun punct viu la o foarte mare depărtare, dar orizontul rămâne mereu acelaşi. Din toate părţile, aceeaşi linie neîntreruptă, adăpostind într-un cerc imens suprafaţa fără limite a unui neînchipuit cimitir. De parcă deodată, sub privirea lor tulbure, totul, universul întreg, s-ar fi transformat într-un vast câmp mortuar.

Astfel de metamorfoze acreditează existenţa vie a unui ireal care pluteşte cumva în spaţiu. Ceva ca un fum, poate nici atât, care, la un moment dat, sub puterea unui impuls sau a unei forţe iscate din neunde, ia consistenţă concretă, se transformă într-un obiect sau într-o mişcare aşa-zicând reale. Adevărul de netăgăduit al concretului, ce poate fi măsurat cu buricele degetelor ori atins de laserul vederii - chiar dacă păcatul slăbiciunii căreia îi suntem supuşi ne îndeamnă să uităm prea adesea că aburii gândirii pot fi tot atât de puternici ca şi gândul însuşi. Din imponderabilul unei asemenea viziuni fantastice, care ar putea fi traversată de orice muritor, şi atunci de ce nu şi de literele unei poveşti, se spune că s-ar fi încropit în timp şi naşterea în fapt a unei legende. Care nu este foarte departe de ceea ce au trăit sau li s-a părut că trăiesc cei doi pelerini vizionari. Să mă explic.

Există un punct anume pe întinsul acelui câmp fără margini din care cel ce îl află dobândeşte o miraculoasă facultate a ubicuităţii. În orice direcţie ar urmări linia orizontului, privirea îi acoperă toate azimuturile. Cam aceeaşi facultate de care s-a bucurat perechea angelică, însă cu un plus de precizie şi densitate de culoare. Citită în alt registru, o viziune perfectă a unui sfârşit continuu. Un infinit absolut. Legenda şoptită pe la colţuri adaugă însă un final de neînţeles. Muritorul beneficiar devine nemuritor. Oare să fie aceasta o răsplată... sau doar pedeapsa pentru că s-ar fi bucurat de accesul la o astfel de sacralitate?

Este puţin probabil ca perechea angelică să fi avut acces la un astfel de final. Cei doi se bucuraseră în decursul vremii, după cum v-am împărtăşit mai din timp, de alte privilegii situate la limita echivocă dintre un adevăr perceptibil şi un neadevăr imperceptibil. Să rămânem deci în acest teritoriu.

Dintre cartierele rămase două par să prezinte un plus de interes.

Unul, pentru ciudăţenia, am zice, folosind un eufemism, caraghioslâcul lui, dacă am vorbi pe şleau. O îngrămădire de blocuri de beton, care de care mai înalt, terminate cu nişte ascuţişuri fie în chip de spirale, fie de săbii încrucişate, fie de suliţe sau ţepi. Ciudăţenia consta în faptul că planul final al acestei îngrămădiri nebuneşti se află în permanentă mişcare, un fel de tălăzuire stupidă în disputa pentru înălţime. Nu în fiecare zi, ci în fiece moment al zilei se înalţă ceva mai sus, se acoperă o gaură, un spaţiu scăpat liber din strânsoare, şi astfel, în lupta pe verticală şi orizontală, străzile sunt micşorate, înghiţite, cerul este obturat de zăbrele, oamenii dispar. Totul, la sfârşit, dacă va fi vreun sfârşit, va fi un animal hidos. Apocaliptic. Cartierul acesta este identificat prin diferite epitete cu sonorităţi preţioase, mereu în schimbare. Un singur atribut printre toate a supravieţuit, unul cu iz melancolic de alint. Cartierul Uriaşilor. Probabil în amintirea aspiraţiei neîmplinite cu care s-au ridicat din pământ deodată primele trei blocuri-pilon. Firave, subţiri, părând tocmai din această cauză mai înalte decât erau în realitate ori decât s-ar fi vrut să fie. Ca un schilod greşit proporţionat, pe care visezi neîncetat să-l faci altceva decât este. La finalul istoriei despre Cartierul Uriaşilor, un detaliu. Se zvoneşte, în perspectiva sfârşitului, ca de jur-împrejur fiinţa apocaliptică născută din piatră şi fier să fie înlănţuită cu benzi de acces ancorate lateral cu parâme groase, alcătuind un fel de pasarele de circulaţie care să permită vizionarea monstrului şi din imediata apropiere.

Al doilea cartier pe care-l vom vizita prin ochii perechii angelice este unul liniştit, calm, oferind parcă ipostaza antinomică a celui precedent. Construcţii presărate cuviincios, de o înălţime moderată, parcă retrăgându-şi cu pudoare faţadele, fără artificii decorative, stridenţele sonore de pe marile bulevarde fiind înlocuite de un murmur potolit cu rare pauze de respiraţie. Coloritul este şi el cuviincios, în tonalităţi pastelate, predomină un verde pal, aşezat cu discreţie pe rare piese sculpturale, întreg ansamblul luminos fiind temperat de geometria petelor de umbră. Cei doi răresc acum pasul pentru a se acorda instinctiv cu majestatea calmă a locului. Această modificare de ritm le îngăduie să afle lucruri noi. Cum ar fi nişte construcţii care, prin forma şi atributele vizibil specifice, par să aibă destinaţia unor lăcaşuri de cult. Sunt destul de multe, mai multe decât ar fi fost de aşteptat, şi cu cât cei doi pătrund mai adânc în inima cartierului, densitatea lor pare să sporească. Surprinzător este faptul că au identităţi constructive diferite, dar nu numai de ordin stilistic, se pot identifica şi particularităţi purtătoare de idei în configuraţia lor. Motivele ilustrative însă, chiar dacă prezintă elemente care sugerează anumite similitudini, nu au caracter strict repetitiv de la o construcţie la alta. Cei doi pelerini rătăcitori se arată nedumeriţi. Nu pot identifica nici măcar o înrudire tematică. Totul pare un amestec întâmplător, fără să fie totuşi haotic. Probabil că ar putea să conţină nişte linii directoare bine ascunse, care să le ofere cheia acestor labirinturi, dar pentru moment ele nu pot fi descifrate. Să rezumăm deci.

În acest cartier, care poate că nu este singurul într-un polis fără margini, proliferează o sumedenie de posibile lăcaşuri de cult care nu sunt aidoma. Este greu de acceptat ideea că fiecare reprezintă un cult, dar nu este imposibil. Mai aproape de adevăr ar putea să fie faptul că sunt grupate pe câteva identităţi religioase, dar faptul acesta, din motive necunoscute, este disimulat prin ascunderea, printre elementele constructive sau decorative care se regăsesc şi la alte lăcaşuri, a unui semn anume de recunoaştere sau a unei combinaţii de semne. Un fel de cod foarte abil conceput. Nu trebuie uitat că ne aflăm într-un univers postmodernist, beneficiar al unor mari îndemânări de gândire şi execuţie. Dacă totuşi cititorului exigent i s-ar părea prea complicat procesul de conspirare-deconspirare sugerat, el poate sări peste acest pasaj. Păstrând doar ideea că dincolo de acest prag ar începe să se contureze ieşirea, la finalul drumului iniţiatic, deşi nu l-au voit, din modestie, catalogat ca atare, întreprins de cei doi pelerini rătăcitori în desăvârşirea pentru care s-au nevoit.

În această etapă a parcursului lor, cea mai dificilă dintre toate, pentru că acum se vor putea culege roadele, atâtea câte vor fi - ştiind, desigur, că o neîmplinire poate fi la fel de binevenită prin citirea folositoare a pierderii ca şi culegerea unui rod împlinit -, vor avea a se confrunta cu parteneri redutabili, într-o lume subtilă şi nu de puţine ori viclean ostilă. Aceasta va impune o solidarizare desăvârşită între cei doi şi acoperirea oricăror fisuri ce s-ar putea ivi, şi nu doar prin scoaterea la lumină a unor divergenţe, ci mai ales prin capacitatea fiecăruia de a se birui pe el însuşi.

Nu este cazul să facem inventarul procedeelor folosite, e suficient să spunem că s-au pregătit mai întâi să cunoască armele celor cu care aveau să se confrunte. Calea cea mai lesnicioasă se arată a fi participarea la nişte consilii aşa-zise de îndrumare spirituală. Este uşor de înţeles bunăvoinţa pe care o poate câştiga o persoană care se dezbracă de sine făcând confesiuni în public şi predându-se celor care, asemenea unor juraţi înţelegători, îi primesc mărturisirile. Mai tot omul se vrea la rândul său confesor, pentru a putea deveni ca urmare judecător, o răspântie în care drumurile se bifurcă, unii iubind puterea izvoditoare a pedepsei, alţii scăldându-se în apele călduţ mocirloase ale iertării. Poate că aceste consilii de îndrumare, în care perechea angelică nu a întârziat să se încadreze după nişte ezitări în parte reale, în parte inteligent jucate, purtau în ele amintirea procedurilor de autoflagelare din timpuri mult mai vechi. Istoria repetitivă este uneori un bun sfetnic. Cu atât mai mult când se îmbogăţeşte cu noi proceduri, demonstrând astfel capacitatea de inovare a fiecărei generaţii, dar despre aceasta vom vorbi ceva mai departe. Sentimentul de culpabilitate face pereche cu cel de umilinţă, iar acestea împreună atestă capacitatea fiinţei superioare care suntem de a putea acţiona împotriva noastră, înfrângând datul natural al oricărei alte fiinţe de a lucra în sensul, şi nu împotriva supravieţuirii sale.

Consiliile de îndrumare au o existenţă independentă. Ele au fonduri şi personal propriu. Îşi declară independenţa de gândire şi acţiune tocmai pentru a demonstra că omul nu este subordonat nimănui altcuiva decât propriului liber arbitru. Declaraţie cu titlu de principiu fundamental cu care erau împodobite, în diverse versiuni, sălile de reflecţie. Perechea angelică a digerat cu greu această idee, fără să-i facă însă opoziţie deschisă. Dimpotrivă, a venit cu idei noi de îmbogăţire prin extindere a funcţionalităţii sălilor de reflecţie. Astfel, a sugerat instituirea unor celule aşa-zise de specializare sau perfecţionare, care să formeze moduli cu aplicaţie strictă pe anumite laturi de activitate. De fapt, nu a fost vorba atât de simple sugestii cât de construcţia aplicată a acestor «camere» de lucru. Cei doi au pregătit programe bine ordonate, pe care nu le-au lansat sub nume propriu, ci le-au pus în seama altora, apelând la varii procedee. De la cele ordinare, cum ar fi pierderea intenţionată a unor note de lucru împănate cu erori provocate, ştersături, dând iluzia autenticităţii, până la manevre subtile, conferindu-i însuşi beneficiarului sentimentul înşelător al paternităţii. Au reuşit cu dibăcie şi răbdare să obţină încrederea la care aspirau.

Câteva detalii cu privire la pregătirea celulelor. În una dintre ele, identificată sub eticheta «de reflecţie», destinată cu deosebire cadrelor înalte şi de preferinţă celor cu aplecare către arta filosofiei, spaţiul acordat era mobilat cu sofale, perne confortabile, măsuţe de serviciu, toate la nivelul podelei, acoperită, se înţelege, cu covoare groase, în care se puteau recunoaşte desene în ţesături cu trimiteri cultuale. Spaţiul acestei celule, foarte generos ca dimensiuni, beneficia de o anexă de format octogonal, destinat convorbirilor confidenţiale, aparteurile. Înlăuntrul anexei se mai afla o masă joasă din piatră albă, pe care era plasat un serviciu din porţelan pentru două persoane, cu tot dichisul acompaniator cuvenit. Particularitatea acestei celule (cu rezonanţa odioasă şi, de altfel, inadecvată a substantivului) este dată de placarea pereţilor. De sus până jos cu oglinzi de diferite feluri şi formate, cu unghiuri de reflexie schimbătoare. În funcţie de poziţia pe verticală a unui subiect, ansamblul oglinzilor formau şi deformau un om. De la monstru până la prinţ. Din neglijenţă, am sărit peste un detaliu. Aici se primeau mărturisirile şi se acordau diplomele.

În continuare, câteva precizări despre celula de penitenţă. Un spaţiu mult mai riguros şi drămuit cu zgârcenie. Înainte de a pătrunde înăuntru, subiectul trebuie să îmbrace un costum din pânză de culoare gri cenuşiu, încheiat de sus până jos cu nasturi mici de tot, făcând mari eforturi pentru a-i face să pătrundă prin butoniere. Nu doar această probă, numită uzual a butonierelor, este greu de trecut, dar costumul de penitent în sine este un obstacol şi mai greu. El nu se compune din două piese, ci din una singură, un fel de cămeşoaie care trebuie încheiată de sus de tot, de sub bărbie, şi până jos, în dreptul gleznelor. Nu toţi pot lua acest examen. Sunt mulţi solicitanţi şi accesul la celula de penitenţă este permis doar cu condiţia de a pătrunde îmbrăcat în costumul de pânză gri cenuşiu, încheiat la toţi năstureii dintr-un capăt până în celălalt, ca într-un giulgiu. Costumul acesta pare să facă trimitere la cel purtat de corbii negri, dar referinţa e greşită. În afară de faptul că ambele sunt unicolore, nimic altceva nu poate trezi nici măcar ideea unei compatibilităţi între cele două categorii de purtători de uniforme. Pentru cei de atunci, linţoliul adoptat a constituit o ţinută - pentru cei de acum, doar o costumaţie. Dacă s-ar putea opera o substituire între gândirea naratorului şi cea a personajelor, acestea ar fi, foarte probabil, în cazul de faţă identice. În paginile istorisirii noastre, am ezitat să apelăm la asemenea substituiri ca să se menţină, oricât de vag, urme de realism în construcţia naraţiunii, iar atunci când totuşi am recurs la acest procedeu, l-am prevenit pe cititor pentru a nu-i contraria fidelitatea. Continuând să invocăm beneficiul aceleiaşi licenţe, sfârşim prin a preciza că perechea angelică a adoptat această atitudine pentru a trasa linia de demarcaţie de la gest la act. Care tocmai aici, în cartierul acestui polis eterogen, ieşea la lumină.

Nu s-a încheiat încă descrierea celulei de penitenţă.

Şi aceasta beneficiază de o anexă, dar cu funcţii restrictive. Este desemnată drept claustrul ori poartă titlul eufemistic de celula mică. Spaţiul său se desfăşoară pe verticală şi are pe orizontală o dimensiune variabilă, obţinută prin culisarea unui perete interior despărţitor, care modifică după necesităţi volumul spaţiului de recluziune. Pe pereţii claustrului sunt desenate realist animale de pradă de la cele mai mici, aparent inofensive, până la marii predatori. Culisarea peretelui mobil este ordonată din interior şi pare a fi tot o variantă a autoflagelării. Spaţiul considerat minimal în raport cu dimensiunile penitentului încarcerat, pentru a nu fi violată integritatea sa fizică, este totuşi supus unui control asigurat din afara carcerei şi ar reprezenta un aşa-numit act de toleranţă umană. Pentru a încheia şi revenind la spaţiul major al celulei, de jur-împrejurul acesteia sunt plasate la nivelul solului mici vitrine de diferite mărimi, garnisite cu felurite produse care de care mai ispititoare, de la platouri alimentare rafinate până la bijuterii valoroase din aur şi pietre preţioase. Acestea ar putea întruchipa recompensa alternativei bine-rău, aflată la mâna penitentului.

Ne oprim aici cu prezentarea. Ar mai fi de vorbit despre alte celule, invenţia multitudinii şi varietăţii lor fiind însă lăsată la îndemâna celor interesaţi de acest joc educativ al alternanţelor alb-negru, permis-interzis. Între moral şi nimic. Felurite modalităţi de asanare a unei lumi care a ieşit din rigorile religioase dar care păstrează în adâncul sufletului nevoia regăsirii şi, nu mai puţin, melancolia simplităţii originare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer