Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Frumoasele adormite


Stephen King, Owen King, traducere de Ruxandra Toma

19.12.2018
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Stephen şi Owen King
Frumoasele adormite
Editura Nemira, 2018

Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma


Citiţi o cronică a acestei cărţi.
***
Intro

Stephen King s-a născut în Portland, Maine, în 1947 şi este cel de-al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, astfel că micul Stephen King a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în altul. Stephen King a îndrăgit matineele cinematografice ale anilor '50, unde se proiectau în special filme de groază şi SF.

În 1960, Stephen King l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra carierei sale. Acesta a fost momentul în care marele autor a început să scrie poveşti la o maşînă de scris căreia îi lipsea tasta "N", pe care o vom întâlni mai târziu în Misery.

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică permanentă.

În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, cu care a avut trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine.

În aceea perioadă, Stephen King a dus o viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Soţia sa însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit.

În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem's Lot.

Din acest moment Stephen King îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate. De asemenea, Stephen King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar.

Stephen King a doborât toate recordurile de vânzare şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane de dolari.
*
Owen King, cel mai mic dintre cei trei copii ai lui Stephen King, s-a născut în 1977, în Maine şi a manifestat un interes deosebit pentru literatură încă din adolescenţă. A urmat cursurile colegiului Vassar şi a obţinut un master în Fine Arts la Columbia University.

Primul său volum, o colecţie de proză scurtă intitulată We're All in This Together, a apărut în 2005, iar romanul de debut, Double Feature, a fost publicat în 2013. Povestirile sale au apărut în diverse reviste, cum ar fi One Story şi Prairie Schooner, iar în 2015 a publicat romanul grafic Intro to Alien Ivasion, scris în colaborare cu Mark Jude Poirier şi ilustrat de Nancy Ahn.

În prezent, scriitorul lucrează cu regizorul Josh Boone la adaptarea pentru televiziune a romanului The Great and Secret Show de Clive Barker.
**
Într-o colaborare spectaculoasă, Stephen King şi fiul său, Owen King, pornesc de la o premisă originală şi incendiară: ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea femeile?

Într-un viitor deloc îndepărtat, după ce adorm, femeile sunt acoperite de coconi asemenea fluturilor, iar dacă cineva îndrăzneşte să le tulbure somnul le va transforma în creaturi incredibil de agresive. Una singură, Evie Black, e imună la acest blestem.

Abandonaţi şi lăsaţi pradă instinctelor primare, bărbaţii se împart în facţiuni: unii vor s-o salveze pe Evie, iar alţii nu vor decât să menţină haosul. Într-o lume a bărbaţilor, totul se reduce la agresivitate foarte rapid.

"Un carusel violent, distopic, care te va îngrozi şi te va prinde de la prima pagină." (People)

"Încă un thriller blockbuster, în care Mr. Mercedes se întâlneşte cu Închisoarea îngerilor: bărbaţi brutali, femei care s-au săturat de starea de fapt, alcool, sărăcie rurală. O plăcere vinovată, murdară de sânge." (Kirkus Reviews)

Fragment

Rulota răposatului Truman Mayweather nu arătase prea bine nici ultima dată când o văzuse Terry Coombs (venit aici ca să se ocupe de un caz de violenţă domestică, în care era implicată una dintre numeroasele "surioare" ale lui Truman, "surioară" care şi părăsise reşedinţa curând după aceea), însă în dimineaţa asta arăta ca decorul unui banchet din iad. Mayweather zăcea sub masă, cu mai multe bucăţele de creier împrăştiate pe pieptul gol. Mobila (în mare parte achiziţionată din talciocurile de pe marginea drumului, din câte îşi dădea seama Terry) era răsturnată şi distrusă. Televizorul stătea cu susul în jos în cabina de duş ruginită. În chiuvetă, aparatul de prăjit pâinea se împrietenea cu un pantof cârpit cu bandă adezivă. Pereţii erau plini de sânge. Şi mai era acolo, fireşte, cadavrul cocârjat, cu capul ieşit printr-o latură a rulotei şi cu crăpătura dintre fese expusă deasupra beteliei de la jeanşii fără curea. În portofelul de pe jos se afla o carte de identitate pe numele domnului Jacob Pyle, din Little Rock, Arkansas.

Oare de câtă forţă ai nevoie ca să scoţi capul unui om printr-un perete din ăsta? De acord, pereţii rulotei erau subţiri, totuşi...

Conştiincios, fotografie absolut totul şi filmă întregul loc cu un iPad de la serviciu. După care trimise probele foto şi video la sediu, lui Linny Mars. Aceasta va face un set pentru Lila şi va deschide două dosare ale cazului - unul digital şi unul tipărit. Terry îi trimise şi un mesaj scurt Lilei: Ştiu că eşti obosită, dar ar trebui să vii aici.

Se auzeau tot mai aproape sunetele inconfundabile ale unicei ambulanţe de la Spitalul St. Theresa, dotate cu aparatură completă pentru intervenţii în asemenea cazuri: nu un NI-NO, NI-NO, NI-NO puternic, să-ţi spargă timpanele, ci un NI-NI, NI-NI, NI-NI făţarnic.

Cu ţigara atârnându-i în colţul gurii, Roger Elway deja începuse să întindă banda galbenă care avertiza că TRECEREA era INTERZISĂ. Terry se opri pe treptele rulotei şi îi strigă:
- Dacă află Lila că ai fumat la locul crimei, o să-şi facă mărgele din boaşele tale.

Roger luă ţigara din gură, o examină uimit de parcă nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui, o stinse de talpa pantofului şi îndesă chiştocul în buzunarul de la cămaşă.
- Da', în fond, pe unde umblă Lila? Procurorul-adjunct trebuie să sosească dintr-o clipă în alta şi se aşteaptă s-o găsească aici.

Ambulanţa opri, portierele se deschiseră şi din ea coborâră, deja cu mănuşile în mâini, Dick Bartlett şi Andy Emerson - doi paramedici cu care Terry mai colaborase şi în trecut. Unul ducea targa, iar celălalt ţinea în mână spitalul portabil, pe care îl numeau cu modestie "Trusă de Prim Ajutor".

Terry mârâi:
- Doar adjunctul îşi mişcă fundul până aici? Nici cu doi morţi nu reuşim să stârnim interesul şefului.

Roger ridică din umeri. În tot acest timp, Bartlett şi Emerson se opriseră lângă peretele ornat cu capul de om.

Emerson zise:
- Nu cred că domnul acesta mai are nevoie de serviciile noastre.

Bartlett întinsese degetul îmbrăcat în mănuşa din cauciuc spre gâtul mortului.
- Mi se pare că şi l-a tatuat pe Dl Hankey.
- Răhăţelul vorbitor din South Park? Pe bune?

Emerson se grăbi să se uite şi el.
- Da, dom'le. Ai dreptate.
- Howdy-ho zbieră Bartlett.
- Alo! îl întrerupse Terry. Minunat, băieţi! Într-o bună zi, trebuie să vă postaţi numărul pe YouTube. Dar până atunci, vă informez că mai avem un cadavru înăuntru şi o femeie în maşina noastră. Iar ea chiar ar avea nevoie de ajutorul vostru.

Acum interveni Roger:
- Eşti sigur că vrei s-o trezeşti?

Şi arătă cu degetul spre maşina de patrulare. Şuviţe din părul lins şi jegos al femeii erau lipite de geamul din spate.
- Iubiţica e praf. Cine ştie ce a luat?

Bartlett şi Emerson o luară printre gunoaie şi fiare vechi şi se apropiară de maşină. Bartlett ciocăni în geam.
- Doamnă? Domnişoară?

Nimic. Ciocăni mai tare.
- Haide, deşteptarea!

Tot nimic. Încercă să deschidă portiera. Nu reuşi, aşa că se uită la Terry şi Roger.
- Descuiaţi-o voi!
- Scuze, exclamă Roger.

Apăsă butonul telecomenzii auto de pe breloc. Dick Bartlett deschise portiera din spate, iar Tiffany Jones se revărsă afară din maşină, ca un maldăr de rufărie murdară. Bartlett reuşi s-o prindă la timp, ca să nu se izbească cu ceafa de pietriş.

Emerson se repezi să-i dea o mână de ajutor. Roger rămase pe loc, cu o expresie vag iritată pe chip.
- Dacă mândra asta ne-a lăsat baltă, Lila o să ne pună pielea pe băţ. E singurul mart...
- Unde-i faţa? se auzi vocea sugrumată a lui Emerson. Unde-I afurisita aia de faţă?

Cuvintele astea l-au convins pe Terry să-şi mişte fundul. Se apropie de maşina de patrulare chiar când cei doi paramedici o întindeau pe jos pe Tiffany. Terry o apucă de păr (habar n-avea din ce motiv), dar îi dădu repede drumul, când între degete îi plescăi o chestie unsuroasă. Scârbit, îşi şterse mâna de cămaşă. Părul tinerei era plin de o substanţă albă, ca o membrană. Aceeaşi substanţă îi acoperea faţa, făcându-i trăsăturile abia vizibile, ca şi cum s-ar fi aflat în spatele unei voalete pe care unele doamne în vârstă încă o mai purtau la pălărie când se duceau la biserică să-I mulţumească lui Iisus pentru una, alta.
- Ce-i asta? se miră Terry, frecându-şi mâna, ca să scape de chestia aia scârboasă, alunecoasă, uşor înţepătoare. O pânză de păianjen?

Roger se uita peste umărul lui, cu fascinaţie şi repulsie deopotrivă.
- Îi iese din nas, Ter! Şi din ochi! Ce pana mea?

Paramedicul Bartlett luă o bucăţică din scârboşenia aia de pe maxilarul lui Tiffany şi o frecă de cămaşă. Terry observă că substanţa părea să se topească imediat ce fusese desprinsă de pe chipul femeii. Se uită la mâna lui. Palma era uscată şi curată. Nici pe cămaşă nu se vedea nicio urmă, deşi acolo fusese o pată doar cu o clipă în urmă.

Emerson îşi lipi degetele de latura gâtului lui Tiffany.
- Îi simt pulsul. E puternic şi regulat. Şi respiră foarte bine.

Rahatul ăla de pe ea se umflă şi se dezumflă. Hai să aducem tensiometrul. Bartlett scoase din trusa de prim ajutor atât aparatul cel galben, cât şi două perechi de mănuşi de unică folosinţă. Îi dădu una lui Emerson, pe cealaltă şi-o puse el. Terry se uita la ei, dorindu-şi din tot sufletul să dea timpul înapoi şi să nu mai atingă substanţa aia cleioasă, ca o pânză de păianjen, de pe pielea lui Tiffany. Dacă era otrăvitoare?

Îi luară tensiunea şi Emerson declară că era perfect normală. Paramedicii dezbătură câteva minute dacă era cazul să-i cureţe ochii ca să-i verifice pupilele. Şi, cu toate că nu aveau de unde să ştie atunci, au luat cea mai bună decizie din viaţa lor când au hotărât să renunţe la ideea asta.

În timp ce ei discutau, Terry observă ceva ce nu-i plăcea deloc, dar deloc: gura lui Tiffany, acoperită şi ea cu mâzgă din aia, se deschidea şi se închidea încet, de parcă femeia ar fi muşcat aerul. Limba i se făcuse complet albă. Şi din ea se înălţau multe filamente, unduindu-se ca un plancton.

Bartlett se ridică de lângă femeie.
- Trebuie s-o ducem de urgenţă la spital, dacă sunteţi şi voi de acord. Pare stabilă, dar...

Îi aruncă o privire lui Emerson, care dădu din cap.
- Uitaţi-vă la ochii ei, spuse Roger. Sunt albi. Îmi vine să borăsc.
- Da, luaţi-o, zise Terry. E clar că nu putem s-o interogăm.
- Voi v-aţi uitat la cei doi morţi, spuse Bartlett. Chestia asta creşte şi din ei?
- Nu, răspunse Terry, arătând spre capul din peretele rulotei. Vedeţi şi singuri că ăla n-are nimic. Şi nici Truman, victima dinăuntru.
- Da' aţi văzut aşa ceva în chiuvetă? insistă Bartlett. În closet? În cabina de duş? Mă refer la locurile cu umezeală.
- În duş este televizorul, spuse Terry.

Ăsta nu era un răspuns - mai degrabă, era un non sequitur - însă nu i-a trecut altceva prin cap în momentul acela. Şi uite alt non sequitur: oare era deschis la "Roata Neunsă"? Era devreme, sigur că da, însă trebuia să ţi se permită să bei una sau două beri într-o dimineaţă ca asta, trebuia să existe o dispensă specială pentru cazul în care ai avut de-a face cu cadavre mutilate şi cu căcaturi scârboase care cresc din feţele oamenilor. Nu-şi putea lua ochii de la Tiffany Jones, îngropată încet de vie sub vălul ăla alb şi diafan de... de ceva. Se forţă să răspundă la întrebarea paramedicului.
- Doar pe ea am văzut chestia aia.

Acum Roger Elway rosti cu voce tare gândul care îi frământa pe toţi:
- Băieţi, dar dacă-i contagioasă chestia asta?

Nu-i răspunse nimeni.

Terry surprinse o mişcare cu coada ochiului şi se întoarse fulgerător să se uite la rulotă. În primul moment, i se păru că de pe acoperiş se înălţau în zbor mulţi, foarte mulţi fluturi. Dar nu. Fluturii sunt coloraţi, iar insectele alea erau maro cu cenuşiu. Nu erau fluturi, ci molii. Sute de molii.

6.

În urmă cu doisprezece ani, într-o zi înăbuşitoare de la sfârşitul verii, Protecţia Animalelor a primit un apel despre un raton care îşi făcuse culcuş sub podeaua unui hambar transformat în "centru pastoral socio-cultural" de biserica episcopală din localitate. Oamenii se temeau ca nu cumva animalul să fie turbat. Frank pornise imediat într-acolo. Îşi puse masca de protecţie, mănuşile lungi până la cot şi intrase de-a buşilea sub hambar. Surprinse animalul în lumina lanternei şi acesta o zbughise imediat de acolo, exact aşa cum era normal să facă un raton sănătos. Episodul ar fi putut lua sfârşit chiar atunci - ratonii turbaţi reprezentau o problemă serioasă, însă nu şi ratonii nepoftiţi - dacă tânăra frumuşică, de douăzeci şi ceva de ani, care-i arătase gaura de sub hambar, nu l-ar fi îndemnat să cumpere un pahar cu suc (albastru, făcut din ceva prafuri) de la taraba cu produse de patiserie din parcare. Lichidul ăla fusese tare scârbos la gust - prea diluat şi fără zahăr -, dar Frank a băut de trei dolari, doar ca să rămână mai mult timp pe iarba îngălbenită din curtea bisericii şi să se converseze cu tânăra care avea un râs absolut încântător şi stătea cu mâinile în şolduri, într-o poziţie care-l excita peste măsură.
- Ei bine, ai de gând să-ţi termini treaba, domnule Geary? îl întrebase Elaine la un moment dat, în felul ei caracteristic, oprindu-se brusc din flecăreală şi trecând la subiect. Aş accepta bucuroasă să ies cu tine în oraş, dacă ai face în aşa fel încât animalul ăla să nu mai intre sub podeaua bisericii. Asta-i oferta mea. Ţi s-au făcut albastre buzele.

După orele de program, Frank se întorsese şi bătuse în cuie nişte scânduri peste gaura de sub hambar - scuze, domnule raton, dar nu pot să pierd ocazia asta. După care, şi-a dus viitoarea soţie la cinematograf.

Asta a fost acum doisprezece ani.

Ce se întâmplase de atunci încoace? Să fi fost doar vina lui, ori căsnicia are un termen de valabilitate? Vreme destul de lungă, lui Frank i se păruse că totul era în regulă. Aveau un copil, aveau o casă, erau sănătoşi. Fireşte, mai apăreau şi momente când viaţa lor împreună nu mai părea chiar atât de bună şi de frumoasă. Situaţia lor financiară era nesigură. Nana nu era tocmai o elevă eminentă. Uneori pe Frank... mă rog... se iveau situaţii care îl copleşeau şi, atunci când era copleşit de împrejurări, ieşea la lumină o altă latură a lui. Dar, care-i problema? Toată lumea are defecte şi, în doisprezece ani, ţi se poate întâmpla să mai dai pe dinafară. Numai că soţia lui nu era de aceeaşi părere. Iar acum opt luni îi spusese exact ce credea ea.

Îi împărtăşise punctul ei de vedere imediat după (deja) celebra lovitură cu pumnul în peretele bucătăriei. Cu foarte puţin timp înainte de celebra lovitură, îl anunţase că donase bisericii opt sute de dolari, care trebuiau să intre într-un fond destinat hrănirii copiilor subnutriţi dintr-o oarecare regiune distrusă a Africii. Frank nu era un om cu inima de piatră; era receptiv la suferinţa semenilor săi. Dar nu te apuci să donezi nişte bani de care nu-ţi poţi permite să te lipseşti. Nu poţi să rişti situaţia propriului tău copil ca să ajuţi copiii altcuiva. Însă, oricât de absurd ar fi fost gestul făcut de Elaine - expedierea peste ocean a banilor pentru o întreagă rată la ipotecă - nu acesta provocase celebra lovitură de pumn, ci ceea ce i-a spus ea după aceea şi expresia de pe chipul ei atunci când îi spusese ce-i spusese, expresie deopotrivă insolentă şi dezgustată: Eu decid ce să fac cu banii mei. Ca şi cum, după unsprezece ani, jurămintele de cununie nu mai însemnau nimic pentru ea. Ca şi cum putea să facă orice îi trecea prin cap, fără să se mai deranjeze să-l informeze şi pe el. Aşa că lovise cu pumnul în perete (nu în ea, ci în perete), iar Nana fugise plângând în camera ei, iar Elaine trăsese concluzia:
- Mai urmează să-ţi verşi nervii pe noi, dragule. Într-o bună zi, n-o să mai dai în perete.

Nimic din ce a spus sau a făcut Frank nu a reuşit s-o facă să se răzgândească. Ori despărţire de probă, ori de-a dreptul divorţ. Frank a ales prima variantă. Iar concluzia ei fusese eronată. Nu-şi vărsase nervii. Nu ar fi făcut niciodată aşa ceva. Pentru că era un bărbat puternic. Pentru că era un soţ şi un părinte care îşi ocrotea familia.

Prin urmare, rămânea o singură întrebare: Ce anume încerca Elaine să dovedească? Ce avea de câştigat dacă-l făcea să treacă prin toată povestea asta? Să fi fost vorba despre nişte traume din copilărie nerezolvate încă? Sau nu era decât sadism şi nimic mai mult?

Indiferent ce ar fi fost, lui i se părea al dracului de ireal. Şi al dracului de ilogic. Când eşti afroamerican şi trăieşti în această regiune a Statelor Unite (ori în oricare altă regiune a Statelor Unite), nu ajungi la vârsta de treizeci şi opt de ani fără să fi avut parte de o grămadă de situaţii aberante. În fond, rasismul este întruchiparea pură a absurdului. Îşi aminti că, în clasa întâi sau a doua, printre colegii lui era şi fetiţa unui miner. Aceasta avea dinţii din faţă ieşiţi în afară şi dispuşi în evantai şi părul îi era prins în codiţe atât de scurte, că păreau nişte cioturi. Odată, fata asta îşi pusese un deget pe mâna lui şi constatase: "Ai culoarea de putregai, Frank. Aşa e chestia aia de sub unghiile lu' taică-miu."

Expresia de pe chipul ei fusese pe jumătate amuzată, pe jumătate impresionată şi, în linii mari, catastrofal de tâmpă. Cu toate că era copil, Frank tot izbutise să înţeleagă că fata era pierdută în gaura neagră a imbecilităţii fără leac. Iar această descoperire îl şocase peste măsură. Mai târziu, când a văzut aceeaşi expresie şi pe alte chipuri, reacţia lui a devenit treptat una de furie. Însă nu înceta să-l şocheze la fel de mult. Un asemenea cretinism avea propriul câmp gravitaţional. Care te aspira în el.

Numai că Elaine nu era proastă. Se puteau spune multe despre ea, dar nu şi că ar fi fost proastă. Dimpotrivă chiar.

Elaine ştia cum este să fii urmărit într-un magazin oarecare de un puşti alb, care nu fusese capabil să termine nici măcar şcoala generală şi care îşi imaginează că el e Batman şi vrea acum s-o prindă când fură o cutie cu alune. Elaine fusese înjurată de protestatarii strânşi în faţa centrului de planificare familială. Fusese trimisă la dracu' de oameni care nici măcar nu ştiau cum o cheamă.

Deci, ce anume voia de la el? De ce îl făcea să sufere atât de tare?

Totuşi, ar fi putut exista un răspuns, numai că lui Frank i se părea de neconceput. Iar acest posibil răspuns era: Elaine avea dreptate să fie îngrijorată.

Pe tot drumul către adresa Mercedesului verde, Frank o tot vedea pe Nana în minte - o vedea cum s-a grăbit să plece de lângă el, cum a lovit cu piciorul în bucăţile de cretă şi cum a şters cu tălpile desenul de pe asfalt.

Frank ştia că nu este perfect, dar mai ştia şi că, în esenţă, era un om bun. Îi ajuta pe oameni, ajuta animalele; îşi iubea fiica şi ar fi făcut absolut orice ca să o poată proteja, ca să o ştie în siguranţă; şi niciodată nu ridicase mâna la soţia lui. Făcuse greşeli? Celebra lovitură cu pumnul în perete era una dintre ele? Cu asta era de acord. Ar fi fost în stare să-şi recunoască această greşeală chiar şi în faţa unei instanţe judecătoreşti. Dar niciodată nu făcuse vreun rău unei persoane complet nevinovate, iar acum avea de gând doar să stea puţin de vorbă cu proprietarul Mercedesului. Nimic mai mult. Bine?

Frank intră pe o poartă dichisită, din fiert forjat şi îşi parcă micuţa camionetă în spatele Mercedesului verde. Bara din faţă era plină de praf de pe drum în partea stângă, dar partea dreaptă lucea de curăţenie. Se vedea cu ochiul liber unde nenorocitul o ştersese cu cârpa.

Frank străbătu poteca din dale de ardezie până la uşa vilei mari şi albe. Coroanele arbuştilor se întâlneau deasupra aleii, formând un tunel verde şi proaspăt, în care ciripeau vesel păsările. La capăt, lângă trepte, într-un ghiveci mare, din piatră, era un liliac tânăr aproape complet înflorit. Frank îşi înăbuşi dorinţa de a răsturna ghiveciul. Urcă treptele până pe verandă. Pe uşa solidă, din lemn de stejar, era montat un ciocănel din bronz, în formă de caduceu1.

Frank se gândi să facă stânga împrejur, să se urce în maşină şi să se ducă acasă. Apoi apucă ciocănelul şi începu să lovească cu el în uşă. Iar şi iar şi iar.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer