Şi ea vorbea cu patrupedele, cu păsările... - Frumoasele adormite

Citiţi un fragment din această carte.


Zilele acestea ascultam în maşină o emisiune la un post de radio în care ascultătorii erau întrebaţi ce îşi doresc să facă de Sărbători. Majoritatea spuneau că îşi doresc să fie cu familia şi cu prietenii, să mănânce din bucatele pregătite de soţii, dar mai ales de mame, şi să lenevească. Urma, evident, un pomelnic de mâncăruri care mai de care mai apetisante. Nici măcar un ascultător nu s-a gândit că poate mama sau soţia îşi doresc şi ele pur şi simplu câteva zile în care să îşi tragă sufletul, să lenevească. Mi-am dat seama atunci că ceea ce scriu cei doi King în cartea lor îşi are, ca de obicei, când vorbim de Stephen King cel puţin, rădăcinile în realitate. Femeile din viaţa noastră, mamele mai ales, îşi au un rol bine stabilit cel puţin de Sărbători şi nu ne imaginăm cum ar fi ca pur şi simplu să se sature de acest rol prestabilit şi să nu mai fie acolo, dispuse să îl joace.

Am fost oarecum sceptică când m-am apucat de citit Frumoasele adormite. În ultimii ani, Stephen King îmi pare a scrie pe bandă rulantă, după o reţetă proprie, dar care la un moment dat tinde să devină repetitivă şi enervantă. Nu voiam să fiu dezamăgită pentru că sunt unul dintre cititorii asupra căruia Shining a avut un efect puternic şi care crede şi acum că IT este un roman complex şi foarte bun. M-a făcut sceptică şi colaborarea cu fiul său, pentru că, eu una, am mereu o tresărire când cineva încearcă să îşi promoveze copiii astfel, folosindu-se de propria notorietate. Owen King este cel mai mic dintre fii lui Stephen King. A studiat la Universitatea Columbia, o universitate de prestigiu, şi-a încercat mâna cu povestiri şi un roman grafic. Aşadar, nu este chiar un neavenit în lumea literelor. Frumoasele adormite, roman scris în colaborare de cei doi King, este unitar ca stil, nu simţi unde scrie unul şi unde celălalt, dar păcătuieşte pe undeva tocmai prin acest lucru. Pentru că este un roman tipic Stephen King.

În Frumoasele adormite, femeile din întreaga lume sunt lovite de ceea ce ajunge să fie cunoscut ca Sindromul Aurora după numele prinţesei din povestea clasică Frumoasa din pădurea adormită. Femeile nu doar că adorm, dar sunt înfăşurate într-un fel de cocon asemănător celui de molie sau fluture care atunci când este rupt duce la trezirea femeii respective şi transformarea ei într-o persoană extrem de violentă, capabilă să ucidă pe oricine se găseşte în apropiere. Aşadar, se ajunge la o lume în care bărbaţii rămân aproape singuri, în care femeile fac eforturi supraomeneşti să nu adoarmă folosind orice stimulent le este la îndemână, de la cafea la droguri. Singura femeie care pare a nu avea probleme cu somnul este Evie Black care ajunge în urma unei altercaţii violente în Penitenciarul pentru Femei din Dooling. Evie este un mister pentru majoritatea celor care ajung să o cunoască. Frumoasă, puternică şi inteligentă, Evie vorbeşte cu animalele şi insectele, ştie ce se întâmplă la distanţă ca şi cum ar fi prezentă acolo, este, după cum se demonstrează până la urmă, foarte implicată în misterul ce serveşte ca pretext acestei cărţi. Evie m-a dus cu gândul la Mama arhetipală, la zeiţa fecundităţii şi abundenţei din vechime, enigmatică şi periculoasă, fără de care lumea nu ar putea continua să existe. Evie consideră că femeile trebuie salvate de o lume a bărbaţilor plină de violenţă, răutate, o lume în care femeile sunt abuzate, folosite şi în care nu îşi mai găsesc locul. Dooling-ul şi femeile de acolo devin simbol şi reprezentante ale femeilor din întreaga lume. Evie le salvează adormindu-le şi trimiţându-le într-un oraş alternativ pe care femeile ajung să îl numească Oraşul Nostru. După cum spune un personaj, le trimite într-o "grădină a Raiului fără Adam". Femeile din Dooling sunt cele care urmează să decidă pentru toate femeile dacă vor dori să se întoarcă în lumea din care au plecat sau să doarmă pentru eternitate. Ca să fiu sinceră, eu una nu am găsit deloc atrăgătoare lumea aceea alternativă creată de Evie.

Cartea urmăreşte aventurile femeilor şi bărbaţilor din Dooling şi modul în care aceştia aleg să reacţioneze în faţa evenimentelor extreme la care sunt părtaşi. Cred că autorii surprind foarte bine modul diferit şi uneori extrem în care reacţionează oamenii în situaţii limită, cum mulţimea se transformă în doar câteva minute în gloată din cauza fricii şi urii. Miza cărţii, cred că v-aţi dat seama deja, este una feministă, dar, în acelaşi timp, ecologistă. Mi-au rămas în minte discursul lui Evie de la un moment dat în care aduce în faţa cititorului imaginea unei lumi din care oamenii au dispărut. Stăpâni au devenit animalele şi peştii, plantele şi insectele. Pentru că lumea noastră nu poate continua să existe fără femeile ei, nu-i aşa?

Pentru cei obişnuiţi cu stilul lui King, lungimea romanului nu este o surpriză. Nici pentru mine, care am citit cam tot ce a publicat, dar detaliile uneori obsesive şi paginile cu discuţii interminabile au devenit uneori prea multe. În plus, personajele nu mi s-au părut credibile, nu am putut empatiza cu ele. Poveştile lor mi s-au părut schematice şi parcă prea multe personaje se băteau pentru atenţia mea. Aşa că, de la un moment dat, nu mi-a mai păsat de nici unul. Bănuiesc că cei doi King au vrut să scrie o carte cu miză, ancorată în lumea de azi şi tensiunile ei. Problema este că atunci când alegi din raft un roman de Stephen King, te aştepţi să fii ţinut captiv de ceea ce se întâmplă în carte şi nu pus în faţa unei agende politice. Într-o carte de King vrei să evadezi tocmai din realitatea care te trage de mânecă peste tot. Este exact ceea ce cartea aceasta nu reuşeşte să facă. Din păcate.