De la baptist la Bizanţ

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

În 1991, Republica Federală Iugoslavia a început să se destrame. În anul următor, în fosta republică iugoslavă, Bosnia, s-a declanşat un dezastruos război civil în care aproape o sută de mii de oameni au fost ucişi şi aproape două milioane au fost nevoiţi să-şi părăsească casele vreme de patru ani. Războiul a încetat oficial în noiembrie 1995, o dată cu semnarea Acordului Dayton. La vremea aceea, statul bosniac era împărţit în două părţi autonome: Federaţia Musulmano-Croată şi Republica Sârbă. Răspândiţi în toată Bosnia, mai ales în Federaţie, erau şi câţiva baptişti şi alţi creştini evanghelişti. Conducătorii lor, cu ajutorul Uniunii Baptiste Croate, au organizat în timpul războiului acţiunile umanitare din Bosnia şi au convertit mulţi oameni. După terminarea războiului, aceşti conducători au apelat la agenţia noastră pentru a trimite misionari care să ajute la extinderea activităţilor umanitare.

Desigur, nu s-au găsit mulţi misionari occidentali care să se îngrămădească să plece într-un stat bosniac sfâşiat de război, unde acum domnea pacea doar datorită celor 60.000 de militari NATO staţionaţi acolo. Până la urmă însă, patru perechi de misionari cu experienţă, aflaţi în pragul pensionării, au acceptat oferta pe o perioadă de şase luni, până când aveau să fie înlocuiţi de voluntari pe termen mai lung. Au început să sosească în septembrie 1996. Sarcina lor era, în parte, să-şi continue lucrarea umanitară începută în timpul războiului de diverse organizaţii baptiste. Însă activitatea lor principală era lucrul cu grupe de convertiţi la credinţa baptistă, organizarea de studii biblice care să alcătuiască nucleele viitoarelor biserici. Două perechi de misionari au pornit spre oraşul Tuzla, situat în nord-estul ţării, care nu fusese distrus atât de grav ca altele, inclusiv Sarajevo.

Între timp, într-o zi de ianuarie 1997, pe când citeam împreună cu Jennifer din revista lunară editată de agenţia misiunii noastre, am dat peste un apel urgent adresat voluntarilor de a se duce în Bosnia. Misiunea primilor voluntari se apropia de final dar nu se găsea nimeni care să-i înlocuiască. De îndată ce am citit acest apel am simţit din nou că Dumnezeu îmi vorbeşte în acel chip tainic în care o mai făcuse de două ori înainte. Părea că îmi spune: "Tu vei fi unul dintre înlocuitori!" I-am spus lui Jennifer despre aceasta şi a răspuns că o se va gândi la posibilitatea plecării în Bosnia. Ştiam că această nouă mutare, într-o ţară sfâşiată de război, ar fi însemnat o mare schimbare. Dar, din nou, ne-am amintit că dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, atunci ne va da tăria să-I împlinim lucrarea, chiar şi în acest loc periculos.

Următorul lucru pe care îl aveam de făcut era să obţinem permisiunea să facem acest mare pas. Ne aflam într-o misiune de doi ani şi politica asociaţiei de care aparţineam prevedea ca voluntarii trimişi pe doi ani să nu se mute în timpul misiunii lor. Pe la 1 februarie i-am împărtăşit dorinţa superiorului nostru şi l-am întrebat: "Este posibil să facem asta?" După ce şi-a consultat, la rândul său, superiorul, a zis: "Nu numai că este posibil, chiar vrem şi trebuie să plecaţi!" Ne-a lăsat o lună de zile la dispoziţie ca să ne pregătim şi să ne luăm rămas bun de la prieteni şi cunoscuţi. Apoi, pe 7 martie, un misionar din Croaţia a sosit în microbuzul care avea să ne transporte pe noi şi cele câteva lucruri pe care le aveam, la noua casă. Primele cuvinte pe care ni le-a spus au fost: "Chiar sunteţi pregătiţi să mergeţi în Bosnia?"


La puţină vreme după ce ne-am întors în Banja Luka, Jennifer şi cu mine am aflat că va trebui să găzduim două grupuri de voluntari din Statele Unite. Scopul lor era să observe activitatea desfăşurată de noi, să ofere sugestii pentru îmbunătăţirea misiunii viitoare şi să se roage pentru lucrarea noastră. Ambele grupuri urmau să petreacă cu noi o săptămână, astfel că am dorit să îi familiarizăm cât mai bine cu oraşul, viaţa şi cultura localnicilor. Am avut în vedere, în cadrul "educaţiei" pe care le-o pregătisem, şi o vizită la Sfânta Liturghie, într-una din parohiile ortodoxe din localitate.

Înainte de sosirea grupurilor am vrut să particip eu însumi la o Liturghie pentru a fi în stare să le explic despre ce este vorba, pentru a mă familiariza cu toate normele de protocol şi etichetă care ar putea exista. Pe scurt, am dorit ca vizitatorii să se simtă cât mai bine. Astfel, în duminica dinaintea sosirii primului grup, m-am dus la Biserica Sfânta Treime, cea mai numeroasă parohie din oraş la vremea aceea.

Eram total nepregătit pentru ceea ce am întâlnit acolo. S-a întâmplat că, în acea duminică să aibă loc o întreită prăznuire. Parohia sărbătorea două mii de ani de creştinism, o mie de ani de la creştinarea sârbilor şi o sută de ani de la înfiinţarea arhiepiscopiei din Banja Luka. De cum am intrat în biserică am observat afară o mare mulţime de oameni care nu ştiam ce aşteptau. Câteva camere de televiziune şi ecrane video erau deja instalate pentru mulţimea care era aşteptată.

Curând începu o procesiune, una de care nu mai văzusem până atunci şi nici nu mi-a mai fost dat să văd de atunci încoace. Din procesiune făceau parte câţiva episcopi, zeci de preoţi şi diaconi şi nenumăraţi paracliseri care purtau cruci, lumânări, prapuri şi icoane. Cântau puternic, frumos şi cu bucurie. Au intrat în biserică iar eu, împreună cu alte câteva sute de oameni care aşteptau afară, i-am urmat.

Apoi începu Liturghia. Un fum dulce umplu biserica. Icoanele acopereau fiecare centimetru pătrat de pe pereţi şi tavane, amintindu-mi de marele nor de martori care se roagă cu noi în ceruri (Evrei 12:1). Un splendid cor mi-a dat senzaţia că biserica era plină de îngeri. Fastul şi aerul solemn, împreună cu rugăciunile neîncetate, mi-au amintit de scenele de închinare cerească descrise în Biblie. Eram mut de uimire. Asemenea trimişilor din Kiev de acum o mie de ani, nici eu nu ştiam dacă mă aflu în cer sau pe pământ!

Bogăţia Sfintei Liturghii contrasta puternic cu ariditatea slujbei baptiste din Banja Luka: rugăciuni sumare, cântări superficiale (atunci când, totuşi, se cânta!), predici interminabile şi patru pereţi goi. Când s-a terminat Liturghia, mi-am zis: "Uau, aşa arată o slujbă!"

După ce fusesem deja de două ori la Sfânta Liturghie, i-am împărtăşit entuziasmul meu şi lui Bob. I-am spus: "Trebuie neapărat să mergi şi tu la Liturghie! N-o să-ţi vină să crezi!" I-am povestit despre bogăţia liturgică, despre cântare, icoane şi tămâie, despre solemnitatea îndreptată către Dumnezeu. I-am mai spus: "Ei bine, aşa s-ar cuveni noi să ne rugăm!" El însă nu era prea încântat. A răspuns: "Desigur, este un mod valabil de închinare, însă este prea mult influenţat de cultura primelor veacuri. Culturile se schimbă, iar modurile de închinare ar trebui să poată să se adapteze la culturile şi societăţile care sunt într-o permanentă schimbare." Observaţia lui mi s-a părut îndreptăţită. Cuvintele sale m-au făcut să caut un răspuns la o altă întrebare: Este modul de închinare din Biserica Ortodoxă doar o formă valabilă de rugăciune, între multe altele, sau este felul în care ar trebui să ne rugăm?