Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gustul ploii


Argentina Firuță

19.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"... ce este mai profund în om ca visul?"
(...); "scris şi vis sunt cathartice, ajutându-ne
să trăim sau, mai bine zis, să supravieţuim..."

(Ernesto Sábato - Între scris şi sânge)

Alexandru se trezi cu senzaţia că îi va exploda capul. De ce se repeta coşmarul? Cristina vrea să-i ia piticii, din nou? Dar erau deja la Paris...

Prin minte îi treceau imagini picante. Retrăi din nou jena şi revolta din visul în care, în pat cu fosta nevastă, descoperise că nu erau singuri. Făceau dragoste sub privirile lacome ale unui individ ascuns după draperii. În obscuritatea camerei, zărise în oglindă imaginea ştearsă a Barosanului, care îi zâmbea ironic.

De fiecare dată, detaliile îi provocau un rictus de silă. Se dezmetici cu greu. Încercând să alunge imaginile groteşti, se întrebă dacă prezenţa Cristinei era continuarea coşmarului sau devenise realitate? Dar ea era acolo, exact ca în dimineaţa aceea de iulie 1981!

*
Apăruse val vârtej, cerându-i să semneze actele de divorţ şi acceptul că poate lua copiii cu ea, la Paris. Barosanul era invitat ca visiting profesor, pentru următorul an şi îi aranjase o bursă. Însă, înainte de a pleca voiau să se căsătorească, ca să poată lua copiii. Îi distrusese familia, iar acum voia să-i ia şi copiii.

O urmărea în tăcere. Avea părul strâns în coadă de cal, ca în studenţie, iar ochelarii de soare îi ascundeau faţa, parţial. Sigură pe ea, pregătea cafeaua, ca pe vremuri, fără vreun sentiment de jenă că timp de cinci ani îl lăsase singur, cu doi copii mici. Confuz încă, Alexandru îşi spunea că avea să-i ceară, probabil, ceva important, de vreme ce, din geanta ei pariziană, apăruse o pungă cu cafea Moca şi o cutie cu frişcă.

Convinsă că planul era perfect, iar negocierea cu Alexandru se va încheia în favoarea ei, ca de obicei, aranjase astfel lucrurile, încât divorţul să se pronunţe în ultimele zile dinaintea plecării. Foarte puţini ştiau atunci că jucaseră, amândoi, farsa familiei perfecte, mimând o armonie inexistentă, de teamă să nu-şi păteze dosarul de cadre...

Încolţit de fosta nevastă să semneze actele de divorţ şi acceptul pentru plecarea copiilor, se certaseră toată dimineaţa, pentru ca, în final, discuţia să rămână în coadă de peşte. Sigură de victorie, ea avea răspuns la orice întrebare şi noi argumente pentru "binele piticilor"... în timp ce el, luat prin surprindere, nu mai era convins că o va învinge cu dreptatea lui de părinte singur, care îşi asumase dublul rol...

Cristina dispăruse şi el sfârşise prin a se dispreţui, pentru neputinţa de a i se opune; iar se dovedise incapabil să-i blocheze maşinaţiunile dar, mai ales, se dispreţuia pentru că era ispitit să se victimizeze. Din nou.
- Looserule! şi-a spus atunci, şi în zilele următoare, privindu-se cu dispreţ în oglinda din hol, cu o ranchiună de care nu se crezuse în stare.

De fapt, era blocat. Înainte de a cere cuiva ajutor pentru a-şi păstra copiii, ar fi silit să mărturisească adevărul, farsa căsătoriei lor: că nevasta îl părăsise şi, de cinci ani, trăiau separaţi. După a doua sarcină, Cristina făcuse depresie - adevărată sau nu -, lăsându-l singur cu piticii. Apărea în vizită de Paşti, de Crăciun sau la aniversări, ca o societate filantropică, apoi dispărea cu lunile. În schimb, se ocupase de doctorat, apoi şi de Barosan - între timp, rămas văduv -, iar acum, de bursa în Franţa, unde voia să ia copiii. Credea şi chiar susţinea că vrea să se revanşeze pentru anii în care a lipsit din viaţa lor...
- Looserule! repetase Alexandru şi, cu un gest smucit, dăduse pe gât restul de coniac. Cristina a ştiut întotdeauna ce vrea şi are abilitatea de a-şi atinge scopul, indiferent pe cine trebuie să dea deoparte din calea ei.

*
Alexandru îşi amintea perfect urmările acelei zile. O visase pe Ana. Se făcea că se aflau amândoi pe o platformă - martori şi observatori la un spectacol, deasupra unei scene imense şi a unor mulţimi agitate... Închis, fiecare, în propria cutie de carton, îngustă şi incomodă, nu ştia cum au ajuns acolo şi nici ce aveau de făcut. Printr-un ochi de geam, urmăreau ce se petrece pe scenă şi în sala de spectacol, asistând la triplul spectacol: din public, de pe scenă şi la ceea ce se petrecea cu ei înşişi. Detaşaţi se înţelegeau din priviri, peste spaţiul de joc al scenei...

Dimineaţa, se trezise convins că totul se întâmpla din voinţa altcuiva... Dar CINE putea dispune de ei într-atât, încât să le controleze şi visele?

Atunci se gândise să apeleze la Ana. Nu pentru că, în disputa cu Cristina ar mai fi sperat să păstreze copiii, ci pentru că se simţea vinovat faţă de ei şi voia să le uşureze despărţirea... Dacă nu putea să-i păstreze, cel puţin să le comunice cu tact, decizia mamei lor...

La fel de bine îşi amintea ploaia torenţială..., discuţia absurdă cu Ana şi actul lui ratat. Dar şi... gustul ciudat al acelei ploi de vară...

*
Trecuse de amiază, când Alexandru se aşeză pe un colţ de treaptă, pe scara de intrare în vechiul institut. Clădirea rămăsese de izbelişte câţiva ani după cutremur, ruinându-se de la o zi la alta. Reparaţiile erau amânate mereu din lipsă de fonduri, dar după numeroasele solicitări ale urbaniştilor şi ale celor de la patrimoniu, intrase, în sfârşit, în atenţia organelor. Totuşi, era vorba de casa celui mai mare istoric român şi firesc era să-şi păstreze statutul de institut. Eventual de Muzeu.

Tot din lipsă de fonduri, fusese mobilizat tot personalul - cercetători, documentarişti şi dactilografe, ca să adune ce se mai putea salva din arhivă şi bibliotecă. Şi, desigur, să elibereze birourile pentru renovare...

Proptit de zidul vechii clădiri boiereşti, îşi aprinse pipa şi trase câteva fumuri. Sudoarea, în amestec cu praful de var şi ciment, se transformase într-o mâzgă scârboasă. Cu un gest reflex, se şterse pe frunte cu dosul palmei, asemenea unui salahor. Îşi reproşă că nu luase cu el o sticlă cu apă. Se simţea îmbâcsit şi murdar, iar crusta de pe corp îl ţinea captiv, accentuându-i senzaţia de disconfort. Nemulţumit de postura în care trebuia să-şi pledeze cauza înaintea Anei, descoperi că revolta nu îi reda stima de sine. În faţa umilinţei la care erau supuşi colegii lui, cercetători, mânia îi spori. Se excludea pe sine pentru că, înainte de reorganizare, în loc să aştepte să fie disponibilizat, se transferase în Ministerul Muncii, pe post de referent.

Acum urmărea cu milă şi un dispreţ nedisimulat acel du-te-vino de femei şi bărbaţi - doctori în ştiinţe, cercetători şi universitari cu cărţi publicate -, care cărau moloz, adunau dosare cu documente şi manuscrise, ştergeau de praf cărţile din bibliotecă şi le făceau pachet, spălau şi drişcuiau pereţii, cocârjaţi dintr-odată. Nu atât sub greutatea cărţilor sau a căldărilor cu moloz, cât a umilinţei la care erau supuşi. Îi privea intrigat, oscilând între sarcasm, admiraţie şi curiozitate. Conştienţi de înfăţişarea lor, făceau haz de necaz, după obiceiul românului. Fostele colege, de obicei sobre, erau de nerecunoscut. Eliberate de constrângerile unei atitudini academice, participau activ, unele zâmbind subţire, altele marşând gălăgios, cu hăhăieli indecente, la bancurile băieţilor. În câteva secunde deveniseră opusul propriei lor educaţii sau, poate, chiar acesta era comportamentul ce le caracteriza...

Observator detaşat, suporta cu stoicism mizeria zilei, absent la atingerile repetate ale cutiilor cu documente sau ale căldărilor cărate de colegi. Altădată ar fi reacţionat dur, dar astăzi, tot ce voia era să discute cu Ana problema lui: nu va renunţa la pitici.

Se ridică brusc şi, scuturând pipa, se îndreptă spre Ana, care tocmai ieşea din clădire cu o cutie de moloz în braţe. O acostă fără urmă de politeţe şi, luându-i greutatea ce părea s-o îndoaie, i se adresă imperativ:
- Plecăm împreună! Vreau să discut cu tine, îi ceru el, autoritar, fără alte explicaţii, şi ieşi să arunce molozul. Regretă imediat impulsul, întrebându-se de ce se oprise tocmai la Ana, care era singură. Cum ar putea înţelege ea prin ce trece un părinte care şi-a crescut singur copiii, iar acum e jefuit de ce are mai scump? Şi încă de cine? De fosta nevastă! Cum l-ar putea înţelege mai bine decât Dragoş sau Mihuţ, prietenii lui, care erau părinţi şi ştiau prin ce trecuse în ultimii ani? Totuşi, o părere în plus nu strică, îşi spuse. Deşi nu era convins că va căpăta un sfat util. Chiar dacă Ana era "interimar" şi îi ştia copiii de când se născuseră...

Oare, despărţirea de pitici devenea inevitabilă? Chiar împotriva voinţei lui? Poate şi a lor? Cum va reuşi să-i convingă că "trebuie să se despartă"? Îl deprima obligaţia de a le explica tocmai el motivul despărţirii. De ce nu Cristina, care din nou le întorcea viaţa pe dos? Totuşi trebuia să-i pregătească. Poate îi va pune pe ei să aleagă...

Dintr-odată se hotărî să renunţe la discuţie, nemulţumit şi supărat de infirmitatea lui în faţa fostei neveste. Dacă Ana voia să-l ajute, se va grăbi să-l prindă din urmă... Mai ales că cerul se înnorase şi stătea să plouă. Aşa încât, fără să mai salute, îşi părăsi colegii.

Nici nu ajunsese pe bulevard când începu răpăiala, cu picături mari şi reci. Ploua torenţial! După un sprint uşor, se adăposti sub prelata de la Turist, barul din Piaţa Romană. N-avea niciun chef să alerge până acasă, prin ploaie, aşa că ceru o sticlă cu apă minerală. Înţelese că se purta fără noimă abia când o zări pe Ana...

Se oprise în ploaie şi îl privea întrebător, dar fără vreun reproş, i se păru lui. Prin rochia de etamină, udă şi mulată pe trup, observă că nu e nici grasă, dar nici slabă. Părul negru, lipit de cap, i se păru asemenea unei rame de abanos. Nu avea nimic din ceea ce se numeşte o femeie frumoasă, deşi la prima vedere ar fi fost dificil să-i găseşti un cusur anume: e adevărat, avea faţa uşor asimetrică, iar ochii, negrii şi strălucitori, păreau enervant de iscoditori. Genele aminteau de aripile unui fluture, iar sprâncenele... prea bine conturate. Desigur, era meritul cosmeticienei, îşi spuse ironic, fixându-i nasul ascuţit. Absent, continuă s-o studieze, fără s-o invite sub prelată: era o altă Ană decât o ştia din facultate şi din verile în care lucraseră în aceleaşi echipe de cercetare.
"O mutră comună", ar fi replicat amicii lui, dar el continua să se mire, de parcă abia atunci o descoperise. Părea să aştepte ceva de la el. Totuşi, îşi spuse, nu-i putea nega un anume farmec, datorat mai curând bucuriei cu care trăia fiecare clipă. Pasiunii cu care se implica în discuţiile profesionale, încercând să aplaneze conflictele apărute periodic în institut. Cu toţii apelau la obiectivitatea, tactul şi pragmatismul ei, ca să le rezolve diverse probleme, sociale sau iscate din invidie, gelozii şi orgolii. Rareori din motive de principiu...

De ce? se întrebă, cu un fel de ciudă. De ce accepta să fie prinsă la mijloc? Oricum, armonia din institut era fragilă şi, la fiecare adunare, era previzibil că va exploda un nou scandal între documentarişti, cercetători şi cei de la secretariat. Individual, fiecare în felul lui era drăguţ sau măcar simpatic, dar când treizeci de oameni erau înghesuiţi în trei camere, unii marşau la intrigi şi bârfe, alţii se "contaminau" de revolte puerile, revendicând lucruri imposibile, în timp ce atmosfera dădea în clocot. Încercările ei de a înăbuşi "seminţele de scandal" eşuau lamentabil şi Ana era învinsă mereu de capriciile şi orgoliile colegilor.

Silit să asiste la acele "spectacole" - prin care cei mai mulţi se defulau, după care plecau la bere, să se răcorească şi să se amuze pe seama ei -, Alexandru avu o senzaţie de neputinţă... Nu înţelegea cum, şi mai ales de ce, suporta Ana acel calvar? Bine că el se transferase la timp...

Toate acestea îi treceau prin minte, în timp ce Ana continua să stea în ploaie. Rafalele violente îi biciuiau trupul cu răpăieli de mitralieră. "În contul meu", îşi spuse cu un soi de ranchiună pe întreg genul feminin, incapabil să se desprindă de fantasma - imposibilă -, apărută din senin, dar de care nu va mai scăpa: ei doi, de mână, alergând pe plaja de la Neptun până când, oprindu-se brusc, îi va cuprinde în braţe trupul de femeie-copil şi, tăvălind-o prin nisipul fierbinte, în timp ce ea se străduia să-l respingă, o va săruta cu o emoţie demult uitată...

Reacţionă abia la tunet şi fulgerul care urmă. Trezit din viziunea lui sexistă, îi zâmbi larg, întrebându-se în acelaşi timp, dacă era un rânjet de mascul frustrat sau zâmbetul cretin al unui individ depresiv, trezit la viaţă de forţele dezlănţuite ale naturii. Ori de dorinţele lui refulate ce ţâşneau acum la suprafaţă? Poate că înnebunise, îşi spuse, roşind înaintea pietonilor adăpostiţi sub prelata Terasei Turist. Oricum, avea toate motivele să creadă asta, pentru că, în timp ce ploaia îi alimenta fantasme de adolescent întârziat, el continua s-o privească pe Ana, încremenită în ploaie! Era proastă? Ce aştepta? Dar piticii? Realiză că erau la Cristina...

Cu siguranţă înnebunise, de vreme ce, în secunda următoare se trezi alergând pe strada Mendeleev, de mână cu Ana, mirat că instinctul lui de conservare funcţionase atât de târziu. Cristina şi căldura de peste zi îi blocaseră şi ultimul strop de pragmatism. Sprintau amândoi printre ochiurile de apă, păstrând o tăcere gravă, intrigaţi că ploaia continua torenţial, deturnată de rafale scurte de vânt. N-o vedea, dar o simţea alergând cu o jumătate de pas în urmă, mirat că toată fiinţa lui se concentrase în palma bătătorită de racheta de tenis, acolo unde degetele ei tremurau speriate, asemenea unei rândunici captive. Recunoscător că îl urma fără comentarii, îi strânse uşor palma.

Se opriră în Piaţa Amzei, sub o prelată, pentru cumpărături. De sub o tarabă colorată de legumele şi fructele de sezon se ivi, zâmbitoare, mutra unei ţărăncuţe, îmbrăcată în costum popular. Într-un elan ciudat, Alexandru cumpără andive şi roşii, castraveţi, ciuperci şi ardei, vişine şi caise. Ana tocmai revenea de la brutăria din colţ cu o pâine rotundă ca o lună plină, caldă şi mirosind a vatră. I se păru amuzant cum rupe câte un coltuc, în timp ce, cu o mină fals vinovată, îl îmbie discret... Îşi reluară alergarea prin ploaie, lăsându-se loviţi de picăturile ce plescăiau zgomotos. Ea începu un du-te-vino caraghios în jurul lui, ca un subtil ritual: se îndepărta pentru a ocoli băltoace, dar se apropia imediat, într-un dans ciudat, sugerând nesiguranţa unei păsări obosite sau, poate, o dorinţă confuză, la care el n-avea de gând să marşeze...

Când au părăsit labirintul pieţii era deja întuneric. În scara blocului câţiva locatari vociferau, nemulţumiţi că lumina se oprise din nou. Au urcat pe scări şi, la flacăra brichetei, a reuşit să deschidă uşa. "Acum, trebuie să găsim lanterna", explică, mirat că folosea pluralul. "De obicei e la îndemână. Ar trebui să fie în primul sertar al scrinului din hol...", preciză, mai curând pentru a alunga stinghereala indusă de tăcerea şi întunericul ce îi apropia...

Încurcat de prezenţa Anei în casa lui de bărbat singur, care îşi creştea copiii cum se pricepea mai bine, îi înmână lanterna ca pe un trofeu şi îi ceru autoritar, ca un părinte ce era, să intre la duş. Ca argument, îi puse în braţe prosoape curate, un schimb uscat şi un halat pufos. Apoi, trecu în birou, să se schimbe şi el de hainele ude.

Întrebarea apăru imediat: ce căuta ea acolo? Asta e! Doar nu era s-o lase în ploaie, să prindă rădăcini în Piaţa Romană! El o provocase. Acum va trebui s-o suporte.

Se hotărî să fie o gazdă bună şi pregăti cina încercând să-şi învingă sentimentul de iritare. Cum să discute despre familia şi copiii lui cu o străină? Doar pentru că fuseseră colegi de facultate şi apoi la institut, sau că ţinea locul directorului, care prinsese şi el o bursă de specializare?

Şi aşa, Ana primea o mulţime de castane, în institut...Dar de ce nu refuza, se întrebau cârcotaşii şi el, odată cu ei.

Puţini ştiau că o făcuse de câteva ori şi chiar cu tam-tam, până când a fost pusă în faţa alternativei: dacă refuzi, pleci, dacă rămâi... o încasezi. Însă numirea ei convenea tuturor. Era genul de sufletistă - fraieră, cum spunea prietena ei, Dana -, care ţinea la colegi ca la propria familie şi, în virtutea unui ideal infantil, accepta să fie un fel de "amortizor" între indicaţiile primite de sus şi scandalurile periodice dintre coteriile institutului. În timp ce fetele erau mulţumite că le înţelege cineva problemele şi isteriile periodice, îndeosebi când erau pe teren, băieţii comentau răutăcios: "Măcar nu e o muiere afurisită".
"E şi ea rezonabilă...," îi trecu prin minte şi Alexandru zâmbi acru, amintindu-şi peroraţia Cristinei, când venise să-i ceară copiii. Începuse discursul cu un ironic "Fii rezonabil, Alexandre... şi la fel îl încheiase.

Odată ajunşi la fructe, se întrebă, stingherit, ce trebuia să facă. Nu uitase motivul pentru care Ana se afla acolo: piticii! Dar nici nu era sigur că ea era persoana indicată să-l sfătuiască... Cu atât mai puţin să-l ajute.

Tocmai voia să se explice când, cu un aer distrat, ea începu să caute în geanta-sacoşă, până descoperi tableta de ciocolată amăruie şi o puse pe masă, scuzându-se cu un aer vinovat:
- S-a cam tuflit, e adevărat, dar nu pot trăi fără ciocolată. Puţină fericire la purtător! Te rog, s-o împărţim, adăugă, în timp ce înălţa pe masă dreptunghiurile din ciocolată, cu efect imediat de domino.

Apoi se ridică şi, legându-şi strâns halatul de baie peste îmbrăcămintea împrumutată, se prelinse pe lângă el, cercetându-i, curioasă, cărţile din bibliotecă. Zâmbi amuzată, descoperind cele mai valoroase volume pe rafturile de sus, acolo unde nu poate ajunge oricine. Iată o asemănare: şi el îşi apără cărţile. Auzise ea că refuza din principiu să le împrumute, mai ales pe cele de specialitate sau volumele puse la index, ori pe cele tipărite afară şi xeroxate pe bani grei. Ar trebui să plec... îşi spuse şi reveni la scaunul ei, ca să-şi împacheteze lucrurile.
- Înţeleg că te refugiezi în lumea cărţilor, încercă, timid, să destrame stinghereala instalată după cină.
- Îmi plac cărţile de călătorie şi romanele despre civilizaţii mai puţin cunoscute - amerindiană, arabă, japoneză. Acum citesc un roman despre ultimele triburi din jungla Amazonului, care se încăpăţânează să reziste asaltului civilizaţiei...
- Înseamnă că ai citit şi Revelaţie pe Amazon...

Răspunsul întârzie, pentru că Alexandru se întreba de ce îl deranjase întrebarea Anei. Care era, de fapt, motivul? Entuziasmul ei pentru carte sau pentru autorul-vedetă ajuns în State? Îi răspunse iritat:
- Da, am citit-o. I se spunea băftosul. Am fost coleg cu autorul. Asta, înainte să fiu exmatriculat. Dar cred că îmi cunoşti povestea, din dosarul de cadre: tata, ofiţer, mama, fiică de moşieri din Vâlcea. Mă rog, e deja... istorie.

Ana tăcea, jenată. Nu-i plăcea întorsătura pe care o luase discuţia. Ar fi vrut să afle părerea lui Alexandru despre cartea lui Petru; despre acel amestec fascinant, credea ea, de literatură şi antropologie, privind triburile din jungla amazoniană. Răspunse scurt, uşor iritată:
- Nu ştiam că aţi fost colegi. De unde să fii ştiut?

Alexandru încercă să fie rezonabil: N-o învinuia de ceva anume, dar reacţia ei i se păru exagerată:
- De ce te faci că nu ştii? Doar n-ai nici o vină.
- Evident, că nu am! Ai nişte idei, Alexandre! Crezi că dacă m-aţi ales şi mă tot împingeţi în faţă, ca să vă apăraţi liniştea, înseamnă că mi-au dat dosarele voastre la puricat? Nu-l cunosc nici pe-al meu! Ar trebui să ştii că n-am acces nici la programele de cercetare pentru că "indicăţiile" vin rezumate şi fracţionate, fără pic de transparenţă. Ca într-un joc de puzzle pe care îl cunosc doar "aleşii". Recunosc, într-un fel, am fost silită să accept când m-aţi ales. Dar a trebuit şi să înghit fiţele unora şi scandalurile provocate periodic în institut, ca şi inepţiile venite de sus, doar ca să supravieţuiască amărâtul ăsta de institut. Chiar crezi că ştiu totul? Îmi pare rău, Alexandre! Credeam că, fiind istoric, vezi dincolo de aparenţe. Că nu te agăţi şi tu, ca alţii, de un neica nimeni, transformându-l în ciuca bătăii, în timp ce, adevăraţii responsabili stau în umbră, îşi văd de interesele lor şi ne sictiresc pe toţi. La propriu şi la figurat.

Uită-te bine la mine, Alexandre! Ce înseamnă pentru mine, alegerea voastră? Muncă, stres, zilnic sentimente de neputinţă, resemnare şi critici din toate direcţiile! Pentru voi? Ce comod e să stai deoparte, să chibiţezi şi să critici, să desfiinţezi ce fac, mai bine sau mai puţin bine, cei care îşi asumă oarece responsabilităţi... Recunosc, e vina mea că m-am implicat, după puterile mele, ca să meargă şandramaua, cum spune prietenul tău, Trocan. Ce am, în schimb? Timp pierdut, stres, critici şi dezamăgiri. Însă cel mai mult mă doare dispreţul vostru, care m-aţi ales doar pentru că aveaţi nevoie de o fraieră, o ciucă a bătăii, ca să dormiţi liniştiţi... De fapt, sunt motivele pentru care voi pleca din institut, încheie ea, enervată.
- De ce te ambalezi? Te-ai înfuriat degeaba. Oricum, lumea se bazează pe tine, convinsă că eşti un fel de "factotum" în institut! Mai ales după ce ne-ai mutat în 24 de ore într-o altă clădire, la indicaţia aia, de sus...

Tăcură mult timp, fiecare cu gândurile lui, incapabil să-l asculte pe celălalt... Nici urmă de interes sau puţină empatie...
- Asta nu înseamnă că sunt mai puţin laşă, spuse Ana mai mult pentru ea. Exista o altă soluţie? Probabil. Dacă faci ceva, devii subiect de bârfe. Dacă persiflezi cu umor şi critici ce fac ceilalţi, devii lider informal...

Dar, Alexandru n-o mai asculta. Îşi croşeta iţele propriei ratări, comparativ cu succesul fostului coleg. Inteligent, ce-i drept, dar ajuns în State prin relaţii şi pentru că avea tupeu, îşi spuse el, simţind iar gustul amar al invidiei... Nimeni nu era vinovat dacă el, Alexandru Bălan, avea să şomeze din nou, după plecarea Cristinei. Aşa cum nici el nu era vinovat de efectul conflictelor din institut, asupra ei...

Îşi aminti de ce se afla acolo Ana şi se enervă! Bătuseră câmpii, fiecare despre propriile frustrări, fără să caute o soluţie pentru păstrarea piticilor. Observă că ea tocmai lăsa halatul pe spătarul scaunului, îndesând lucrurile ude în geanta-sacoşă. Gata de plecare, îi întinse mâna:
- Colega, îţi mulţumesc pentru seara asta. Ploaia a stat. E timpul să plec. A fost o surpriză să te redescopăr aşa...
- Aşa cum? Întrebă el, realizând că tăcerea prelungită ar fi putut s-o rănească. Scuză-mă, n-am fost deloc o gazdă bună... Poate, altădată...

Chemă un taxi, în timp ce Ana, ajunsă la uşă, se întoarse brusc:
- Parcă voiai să discutăm ceva important, Alexandre? După cât ai fost de imperativ, credeam că e ceva foarte grav. Îmi pare rău dacă te-ai răzgândit din cauza discursului meu idiot. N-are nicio legătură cu tine...
- Nu... da..., se bâlbâi el, nehotărât. De fapt, e vorba de pitici. Dacă eşti de acord, vorbim mâine dimineaţă.
- Bineînţeles! răspunse ea şi chemă liftul, mirată că niciunul nu observase când s-a aprins lumina. Tăcuţi, evitau să se privească.

Când taxiul opri lângă ei, el deschise portiera şi, sărutându-i mâna, o ajută să urce. Întors în apartament, aprinse luminile, spălă vasele şi îi telefonă Cristinei să pregătească piticii, pentru că îi vrea acasă!

Aşezată comod pe canapeaua taxiului, Ana punctă întâmplările acelei zile. Nu înţelegea de ce Alexandru evitase discuţia? Din neîncredere?

Afară, cerul era plin de stele, aerul ozonat, iar asfaltul strălucea sub razele lunii. Din toate direcţiile se auzea muzică, dar diversitatea de ritmuri sugera un concert asincronic. Amestecul de instrumente şi linii melodice contrastante îi amintiră de acutele din şedinţe, când discuţiile, ajunse la punctul critic, deveneau tot mai ascuţite, pe măsură ce fiecare revendica sau îşi susţinea propriul interes, desigur, cosmetizat ştiinţific.

Prin ferestrele deschise, se auzeau melodii de dans, bruiate de cântece populare. Cotind de pe Calea Victoriei, pe Ştirbei, oftă involuntar, auzind-o pe Mirabela cântând, inconfundabil, Eşti bărbatul altei femei...

(Fragment din romanul Cadril, apărut la Editura NOTAROM, Bucureşti, 2018.)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Merită să aspiri la gloria literară?, Giacomo Leopardi, traducere de Adriana Cârcu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Despre Frică şi cântece de adormit, Vlad Bălan (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro păcat că bicicletele nu au număr, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cordonul zombilical, Călin-Andrei Mihăilescu (4.8/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oraşul, Ana Tatu (4.8/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer