Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oraşul


Ana Tatu

12.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Înfruntam în fiecare zi oraşul cu o ferocitate sub care ascundeam temeri de om neînarmat. Firavă ca o nemâncată într-o lume care iubea doar copiii rubiconzi ai căror obrăjori rotunzi promiteau că vor reuşi în viaţă sau fetele cu pulpe groase şi şolduri late, bune să plămădească şi să crească în interiorul lor alţi copii rubiconzi şi alte fete cu pulpe groase. Toţi uniformi, cu hainele cenuşii şi capetele plecate, acţionam ca un mecanism imens în care fiecare era o rotiţă identică alteia, multiplicată la infinit. Mergeam pe străzile oraşului, parte a acestui angrenaj imens, alături de alte rotiţe asemenea, fără să ne recunoaştem, fără să ne vorbim, ba chiar ne evitam ori de câte ori ne ciocneam întâmplător.

Oraşul ne ataca la fiecare minut şi toţi ne obişnuisem cu atacurile lui susţinute, ar fi trebuit să le prevedem, dar nu lupta convenţional, inventa noi şi noi arme. Haite de câini vagabonzi mi se încolăceau ameninţători pe lângă picioare, rânjind ca nişte pisici turbate, guri de canal se desfăceau brusc sub paşii noştri, atrăgându-ne în hăul lor fetid, maşini ruginite se năpusteau pe trotuare, urlând de durerea mecanică care le înnebunea. Alteori se lăsa peste noi o mare de ceaţă chimică şi clorul ne ardea gâtlejurile, iar unii se duceau acasă să moară nevăzuţi şi neauziţi, pentru că pe vremea aceea nu era voie să mori sau puteai cel mult să mori fericit, cu zâmbetul pe buze strigând ode conducătorului iubit, mulţumind partidului că ţi-a permis să dispari.

În cartier era ca la război, locuiam lângă un bazin împuţit care colecta apa de ploaie, unde copiii mergeau să înoate vara şi unii nu se mai întorceau niciodată. Iarna, blocurile mai luau foc de la sistemele de încălzire inovate sau inventate de locuitorii lor îngheţaţi: spirtiere care încălzeau camera câteva minute, maşini cu gaz lampant care se blocau la maxim şi apoi explodau într-un boom fierbinte, sobe metalice supraîncălzite cu şomoioage din trenţe. Cred că toţi purtam arsuri purulente pe sub hainele cenuşii, dar ne străduiam să zâmbim şi să părem veseli, pentru că era interzis să fii trist, era interzis să nu-ţi dai silinţa şi atunci ne puneam pe feţe un fel de rânjet clovnesc, cu speranţa că ne păcălim între noi. Vara ne asaltau roiuri de ţânţari care vibrau subţire şi se lăsau asupra noastră într-un atac concentrat, în urmă căruia rămâneam plini de bube roşii. La unii cu sângele mai dulce, punctele se umflau şi coceau în buboaie zemoase care se uneau între ele şi nu ştiu ce se întâmpla cu ei, pentru că, am spus, evitam să ne privim şi să ne recunoaştem.

Singurul loc în care eram împreună şi vorbeam între noi era la coadă. Erau cozi subţiri şi ordonate, cozi mai groase, dar aerisite, la care stăteam răbdători, povestind cât suntem de fericiţi, pentru că, desigur, nu era voie să fii nefericit şi acolo erau oameni deghizaţi în cenuşiu care ascultau ce vorbeam şi permiteau doar discursuri despre fericire. După ore întregi ajungeam în faţă şi luam ce ni se dădea şi era bine, şi eram mulţumiţi, pentru că nu era voie să fii nemulţumit, fiecare putea cumpăra o pungă cu gheare schiloade de pui sau un kil de făină cu viermişori mici şi albi. Erau şi cozi care se metamorfozau repede într-un animal cu multe tentacule, nu ştiu ce animal să fi fost, se contorsiona şi pulsa, gemea pe mii de voci, acolo cred că puteai să strigi că eşti nefericit şi nemulţumit, oricum nu se auzea, acolo probabil că puteai să şi mori, dar de ce să mori tocmai atunci când mai aveai puţin până în faţă, mai aveai puţin până să ieşi din burta animalului tentacular cu o pungă de carne şi sânge în mână, rânjind transpirat, cu căciula pe ceafă şi cu haina ruptă, dar mulţumit şi fericit, aşa cum era normal şi ţi se dădea voie să fii.

În fine, în ziua aceea îmi pusesem uniforma mea cenuşie, îmi afişasem rânjetul de fericire şi mulţumire, stinsesem lampa de gaz care dădea o flacără firavă, multiplicată de o oglindă isteţ plasată şi ieşisem să înfrunt oraşul. În staţie m-a ajuns autobuzul cu burduf şi s-a oprit în dreptul meu pufnind zgomotos şi revărsând prin uşile deschise mai mulţi semeni cenuşii. Dar nu m-am urcat, deşi îmi plăcea nespus burduful care unea cele două părţi din autobuz printr-o platformă rotativă. Îmi plăceau faldurile moi de cauciuc spart prin care-mi strecuram mâna cât să simt aerul de afară, ca un acordeon uriaş care-mi strângea degetele într-un salut în timp ce platforma se transforma la fiecare curbă într-un carusel de bâlci cu mişcare lentă. Ameţeam un pic şi mă făcea fericită, era distracţia mea secretă de care însă nu abuzam ca să nu o uzez moral, aşa că nu am luat autobuzul. Am trecut de blocurile proprietate personală cu faţadele lor pătate de igrasie, la ferestrele cărora atârnau la uscat pungi cu Marlboro, pungi frumoase şi colorate cu bărbaţi puternici sau cu femei purtând sutiene din flori, acesta fiind singurul lux care ni se permitea, pentru că, normal, aveam şi noi, cu toţii, acces la lux. M-am oprit cât să traversez o străduţă laterală, cercetând cu grijă să nu fie la pândă vreuna din maşinile ucigaşe, deşi astea te atacau oriunde, văzusem cu ochii mei una cum îşi desfăcuse remorca şi o năpustise spre doi copii care mergeau regulamentar pe trotuar. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, eu am închis ochii şi m-am făcut că nu văd nimic, adesea nu-ţi puteai da seama dacă este vorba de un simplu accident sau era ceva planificat, poate făcuseră copiii aceia ceva, sau poate spuseseră ceva. Era cel mai periculos să fii copil, chiar dacă scăpai cu viaţă in ziua aia, nebătut tot nu scăpai. Cineva trebuia să te troznească, la şcoală vreun profesor nervos din senin, sau acasă părinţii, poate vreun vecin supărat că i-ai intrat în grădină după minge, ori vreun străin căruia nu-I făcusei nimic, ori măcar un alt copil mai puternic. Apoi am sărit peste un şanţ săpat, semn că se construia ceva, peste tot în jurul meu se construia, oraşul se îmbogăţea cu şcoli, spitale şi multe blocuri noi cu faţadele încă nepătate de igrasie. Se şi dărâma, aşa era firesc, ca să aibă loc să construiască, se demolau străzi întregi cu case mici, unifamiliale, cu pomi în curte şi bolţi de viţă, pentru ca oamenii să nu mai stea doar cu familia şi să fie trişti, ci să se mute la comun cu alte familii, să audă şi de la alţii muzici şi ţipete, si cum se bat copiii seara. Aşa creşteau condiţiile de trai într-o ţară în curs de dezvoltare care mai avea puţin până să ajungă complet dezvoltată şi apoi supradezvoltată. La noi în oraş mai era doar o şcoală de construit, deja se lucra la ea, şi nimeni nu vorbea despre cum şanţurile de fundaţie alunecaseră într-o seară peste nişte copii care se jucau acolo de-a soldaţii în tranşee şi-i îngropase de vii. Şcoala există şi acum şi, când o văd masivă, pătrată, cu gratii la ferestre ca un penitenciar, mă gândesc dacă nu cumva e singura care-şi mai aminteşte de copiii sacrificaţi.

Sărisem peste şanţ şi deodată s-a întâmplat. Oamenii din faţa mea, până unde vedeai cu ochii, s-au întors şi au început să alerge spre mine, toţi ca la un semnal, întâi am crezut că poate eu sunt subiectul acestei curse neobişnuite care-i făcuse să acţioneze nu doar la unison ca un mecanism imens ce eram, ci şi emoţional ca o fiinţă în viaţă. Dar nu, primii au trecut de mine şi au continuat să alerge, aşa că m-am întors şi eu, am sărit repede şanţul şi am alergat cu ei cât mă ţineau picioarele mele subţiri, gândindu-mă că oraşul inventase o nouă armă pe care o năpustea spre noi. Am trecut în fugă de blocurile proprietate personală, înregistrând pentru o milisecundă cum locuitorii îşi strângeau înfricoşaţi pungile cu Marlboro de pe sârme şi m-am oprit lângă autobuzul cu burduf, unde se crease deja îmbulzeală. Mă aşteptam să-l folosim pe post de protecţie, poate să ne ascundem după el sau în el, să apuc loc la burduful acela protector care-mi strângea degetele într-un salut familiar. Dar nu, în timp ce săream să văd peste capete, am observat că oamenii nu se suiau în autobuz, urmăreau tăcuţi o maşină care oprise pe banda a doua, paralel cu autobuzul. Din maşină cobora chiar atunci şoferul, cobora tremurând, cu picioarele moi, abia susţinându-l. A şi căzut sau a îngenuncheat să se uite sub maşină, de unde a ieşit târâş pe coate şi genunchi un copil şi acolo, pe asfaltul mâncat de gropi al şoselei, s-au îmbrăţişat, într-un unic gest de iubire, s-au ridicat amândoi sprijinindu-se înlănţuiţi. Bulucul de oameni a respirat uşurat şi apoi s-a desfăcut în părţile componente şi fiecare zâmbea fericit şi mulţumit. Aşa cum şi trebuia să fie, doar că de data asta erau sinceri. Oraşul îl iertase pe unul dintre noi. oraşul putea fi blând, oraşul putea fi omenos.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (III), Vlad Bălan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Fraţii din cais, Ana-Maria Androne-Bouman (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dinu, Mihai Ivaşcu (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Hey, Ron! (poveste la Poveste pentru Maria), Marius Constantinescu, pe marginea lansării unei cărţi de Ioana Bâldea Constantinescu (4.8/5 - 9 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer