Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema grătarului."
Grătar
Adrian Brătucu
Adrian Brătucu
Pichi o privește pe mama lui cum stă la soare. A așezat o pătură în iarbă și s-a întins pe spate, cu ochii închiși. După puțină vreme și-a dat jos bluza și a rămas în sutien. Pentru că o deranja lumina și-a acoperit ochii cu brațul îndoit și acum Pichi se holbează când la părul ei de la subraț, un smoc castaniu, încâlcit, când la pielea albă de pe burtă, o cută necuviincioasă pe un corp care, de altfel, a supraviețuit remarcabil trecerii anilor.
Unchiul Valeriu se balansează prin fața prispei, apărându-se de soare cu un ziar, așa cum te aperi de o insectă enervantă. Când ajunge în dreptul lui se strâmbă. Pichi îi răspunde făcându-i cu ochiul.
- Du-te în spate, ai mai multe de văzut acolo!
În spatele casei stau la soare fetele. Silvia și Ema. Aproape goale. Dacă trece cineva pe acolo fac gălăgie ca un cârd de gâște. În lumina necruțătoare a prânzului trupurile se scofâlcesc, orice cută creează o umbră, pulpele sunt mai mari și degetele își pierd finețea devenind căngi care pândesc să apuce. Lui Pichi i se pare că e pierdere de vreme să stai să te arzi și, în plus, detestă felul în care pielea se înroșește neuniform, se pătează, și în cele din urmă se cojește ca și cum ai suferi de o boală.
- Nu sunt chiar așa de multe de văzut, îi răspunde unchiului care se îndepărtează.
Cuvintele se topesc în aerul fierbinte. Nu înțelege. Poate i-a zis ceva despre cum stăteau lucrurile pe vremea lui sau poate că a sosit vremea. Nu contează. Se ridică greoi de pe salteaua unde a lenevit toată dimineața, se întinde și cască. O să meargă să le dea lucernă iepurilor. Asta e singura treabă pe care o face cu plăcere cât e în vacanță. Iepurii sunt niște animale proaste și foarte frumoase. În plus, îi place cum miros și îi place să îi țină în brațe și să-i mângâie. I se electrizează palmele ca și cum ar mângâia niște bulgări de ectoplasmă. Când îi atinge cu obrazul sunt calzi și tremură și le poate auzi bătăile iuți ale inimii.
În magazie îi vede pe tatăl lui și pe tatăl Emei aplecați asupra unui topor. Parcă ar încerca să-l resuscite. Aurel poartă un tricou marinăresc, în dungi, Doru e gol până la brâu. Probabil vor face grătar. Din nou. În fiecare zi același ritual. Discipoli ai unui zeu obscur își îndeplinesc cu zel sacrificiul. Arderea de tot, îi spune unchiul Valeriu, care disprețuiește grătarul preferând abluțiunile.
- Îmi dați și mie coasa!
Fără o vorbă Aurel desprinde unealta de pe grindă și i-o întinde.
- Mă duc să dau la iepuri.
Privirile adulților sunt goale. În mintea lor se pregătește terenul pentru un miracol. Pichi pune coasa pe umăr și se îndepărtează. În urma lui se aude prima lovitură de topor însoțită de un potop de note bezmetice. Cineva a pus la picup Creedance și, prin ferestrele deschise, muzica năvălește în curte.
Cosește câteva brațe de lucernă pe care le pune într-o pătură, apoi înnoadă capetele păturii, formând o boccea, pe care o pune pe umăr. Atârnă coasa de creanga unui copac. Lucerna miroase a medicament și îl înviorează. Transpiră și simte cum razele soarelui îi ard pielea prin lupa micilor broboane de sudoare.
Iepurii sunt închiși într-un țarc de plasă, lângă un soi de grădină de zarzavat, unde cresc printre bălării, câteva fuioare de fasole, un rând de ceapă și roșii cherry sălbăticite. Pichi le aruncă lucerna și îi privește cum se înghesuie s-o roadă. Sunt iepuri albi, bruni și cenușii. Toți sunt mari și unii au ochii roșii de parcă ar suferi de hemoragie.
- După cum clicăie pare că sunt mulțumiți.
Silvia are o soră mai mică, Mara. E o fetiță timidă, moale, cu aspectul unei jucării de pluș. Pentru că este cea mai mică se joacă în cea mai mare parte din timp singură. Acum stă în spatele lui Pichi, răsărită cine știe de unde, clipind des, cu capul aplecat într-o parte, până aproape de umăr, așa cum stau uneori câinii după ce au făcut ceva remarcabil.
- Îi auzi cum clicăie, nu-i așa?
- Da, Mara, îi aud.
- Le place fânul.
- E lucernă.
Mara își țuguie buzele încrețindu-și năsucul și face un botic asemănător celui al iepurilor, nemulțumită că a fost corectată. Pichi așteaptă să vadă ce urmează. Cumva se așteaptă ca fetița să dispară exact în felul în care a apărut, ca prin magie.
- Dacă sunt supărați, șuieră. Am auzit eu.
Încearcă să imite șuieratul unui iepure dar nu reușește decât să-și murdărească buzele cu o dantelă de salivă. Se șterge cu dosul brațului.
- Le mai dai fân?
- Aștept să văd dacă-l termină pe ăsta și dacă mai e nevoie le mai dau.
- Morcovi le dai?
- De unde să le găsesc eu morcovi?
- Din grădina de vegetabile.
- Se numește grădină de legume.
Mara șuieră perfect fără nici un efort, iritată.
- Vegetable se spune în engleză.
- Știu și eu destul de multă engleză.
- Mă bucur.
- Facem cu doamna, la grădi.
Din dreptul magaziei se ridică un fuior de fum albăstrui, semn că ceremonia a început. Soarele arde pe un cer care pare mai degrabă oglinda nemișcată a unui lac imens. Nu se vede nici un nor deși se simte un pui de vânt care face să tresară frunzele copacilor. În depărtare se întrezăresc sclipirile izvorului și cupolele închise la culoare ale sălciilor. Pichi se gândește la noaptea argintie și la gambele Emei, calde și acoperite cu un puf moale, ca niște fluturi gigantici cu aripile strânse. Pielea pe ceafă i se strânge ușor electrizată.
- Vii cu mine să mai aducem lucernă?
Mara a dispărut. A rămas în urma ei doar un coridor de iarbă ușor aplecată.
Părinții Silviei au renovat doar casa bătrânească, nu și dependințele. Proprietatea formează un U. În stânga e un grajd iar în dreapta magazia, în curtea căreia au improvizat un grătar. Pichi ocolește prin spatele grajdului. Merge ușor încercând să nu facă zgomot. Probabil că la fel se strecurau și vechii zei, mânați de dorință. Aproape de colțul casei se oprește și se îndepărtează puțin până ajunge la un rând de meri. Abia acum se îndepărtează de adăpostul zidului. Fetele nu-l observă. De departe pare că dorm, întinse pe spate. Ca două pisici mari, sătule.
Pichi se așază în iarbă și le privește. Ema e mai uscată și mai ciolănoasă, are pulpele întinse și pielea îi lucește ușor întunecată. Silvia e albă și cărnoasă. Are sâni mari, cu sfârcuri delicate și aureole rozalii, ca niște pui de șoarece orbi. De departe pare că dorm îmbrățișate.
Muzica se poticnește. Cineva schimbă discul. Sincopa îi tulbură somnul Emei care se ridică în fund și cască. Pichi e sigur că a dat cu ochii de el și abia se stăpânește să nu îi facă semn cu mâna, prostește, ca și cum ar fi condus-o la tren. I s-au uscat buzele și respirația îi e greoaie. Aerul e fierbinte, dens și în loc să-i intre în plămâni îl inundă, înecându-l.
Leneșă, Ema se trântește pe spate. Se întoarce ușor către Silvia care continuă să doarmă, nepăsătoare, cu buzele ușor întredeschise. O atinge cu degetul pe obraz, apoi coboară ușor către linia gâtului, făcând-o să zâmbească în somn. Se lipește de coapsa ei ascunzându-și fața în scobitura umărului și continuă să o mângâie, absent, fără să pară că știe ce face. Pichi o urmărește încordat ca un arc. Vrea să fugă și totuși rămâne în umbra tremurătoare a mărului său, înconjurat de iarbă și insecte sâcâitoare. Ema își apasă tandru podul palmei sub sânul Silviei, cuprinzându-l cu degetele rășchirate. Apoi coboară peste coaste și se oprește pe pântec deasupra chilotului de baie. Mângâierile au trezit-o pe Silvia care clipește mahmură. În aceeași clipă, fulgerător, Ema se ridică într-un cot și își lipește buzele de gura ei într-un sărut jucăuș. Se aude un protest, dar Pichi nu mai vede nimic. Din câteva salturi e din nou în spatele zidului apoi în goană ajunge la parcela de lucernă unde se oprește să-și tragă sufletul. Vede împăienjenit și se simte slăbit ca și cum ar urma să leșine. Inima îi bate haotic și îi e frig.
- Le mai dai fân?
Mara se uită la el nelămurită.
- Cred că nu mai e nevoie.
- Totuși au mâncat tot. Asta am venit să-ți spun.
Pichi se uită peste capul fetiței către casă. Pe terasa deschisă vede siluetele a două femei. Una este mama lui pentru că umblă mereu ușor aplecată în față de parcă ar trebui să ridice ceva de pe jos. Cealaltă este cel mai probabil mama Silviei, Raluca. Nici una nu respectă coloana sonoră, clătinându-se ca bete, într-un ritm necunoscut. La picup e Led Zeppelin acum.
- Deci? Ce-ai de gând? Le mai dai fân sau stai așa ca momâia?
- Nu mă simt foarte bine. Le dau mai târziu.
- Uite cum stă treaba! Iepurașii au nevoie de mâncare acum. Ai face bine să aduni fân!
Pichi trece pe lângă ea fără să o asculte.
- Le dau mai târziu.
Intră în curte și se duce la magazie. Se sprijină de gard și se uită la flăcările care devorează surcele de lemn și coceni de porumb într-o cutie de tablă. Aurică despică o buturugă de fag, Doru aruncă în foc resturi de lemn, Valeriu stă ceva mai departe, la umbră, și bea bere dintr-o sticlă de plastic. Pare că habar n-au unul de prezența celuilalt.
- Du-te la fete și adu carnea, Pichi!
Traversează curtea și urcă în fugă treptele. De pe terasă îl vede în casă, lângă picup pe fratele mai mic, Bogdan, care imediat îi dă cu tifla.
- Au zis să le duc carnea.
Mama tranșează felii de carne dintr-un mușchi mare. Raluca le dă cu sare și cu piper și le așază într-un lighean de plastic.
- Stai o clipă! Nu suntem gata.
Pichi privește bucata de carne, roșie, plină de grăsime. O zeamă întunecată se scurge pe fundul de lemn. Fiecare felie este pipăită, mângâiată ușor, și apoi pusă peste cea dinainte. Vede cum mâna albă de sare, cu unghii lungi, roșii, se strecoară între fleicile de carne și nu se poate abține să nu-și imagineze o vulvă fierbinte, despicată cu o mișcare precisă. Nu-și poate lua ochii de la lighean, deși simte un val rece cuprinzându-i labele picioarelor. Carnea plescăie mulțumită. E umedă și împrăștie un miros de fier. Fără să își dea seama închide ochii și vede buzele Emei. Îi vede labele picioarelor, cu degete strâmbe și unghii sidefii și îi simte mirosul. Scapă un scâncet.
- Tu ai mâncat ceva?
Deschide ochii și dă din cap că nu.
- Nu mi-e foame.
- Hai, că imediat suntem gata. Du ceafa asta să aibă ce pune pe grătar și te întorci mai târziu, bine?
Pichi ia ligheanul cu fripturi și dă să coboare treptele. În momentul acela fetele năvălesc pe poartă, doar în chiloții de plajă, țipând. Ema are fața albă și e plină de sânge pe mâini și pe sâni în vreme ce Silvia o cară în brațe pe Mara care scoate un șuierat înfiorător. Bărbații privesc înlemniți toată scena. Dana, cu cuțitul de tăiat carnea încă în mână, se repede la Pichi și îl dă într-o parte făcând loc Ralucăi, care, din câteva salturi neverosimile ajunge să smulgă trupușorul Marei din brațele Silviei și începe să o verifice, sfâșiindu-i hăinuțele.
- De unde e sângele?
Ema a rămas într-o parte, cu mâinile pe lângă corp, cu privirea în pământ, lividă. Silvia încearcă să-și ajute mama desfăcând cataramele sandalelor de vară ale surorii ei.
- De unde dracu' e tot sângele ăsta?
Cu ligheanul de carne în brațe, Pichi nu-și poate lua ochii de la sânii Emei, vii, urcând și coborând acolo, în curte, în fața lui, plini de sânge întunecat, care se usucă formând un labirint complicat, efigie a plăcerii.
Mara e goală acum. Are corpul alb și mâinile pline sânge până la cot. Nu pare rănită.
- Nu înțeleg nimic. Îmi explică și mie, cineva, ce naiba se întâmplă?
Dana coboară de pe terasă, fără să lase cuțitul din mână, și le dă fetelor o pătură cu care să se acopere. Simplul gest de a le vedea adunate în același loc, zgribulite și speriate, îl face pe Pichi să tremure. Lasă ligheanul cu carne jos, pe treaptă, de teamă să nu-l scape. De-acum se așteaptă să leșine în orice clipă. Sărmana lui inimă nu mai poate îndura.
- E de la iepuraș, mami, de la iepuraș.
Mara scâncește incontrolabil.
- Care iepuraș, mami? Nu înțeleg.
- Am dus un iepuraș, să mă ajute, să cosesc fân.
Pichi cască ochii îngrozit. Se repede pe scări, traversează în goană curtea și aleargă la tarlaua de lucernă. Iepurii, eliberați din țarcul de plasă, țopăie veseli prin tot lotul, clicăind mulțumiți, mai puțin unul, perfect alb, care zace într-o parte, străpuns de coasă. Are ochii roșii și blana plină de sânge și un alt iepure, mai mare, i-a întins peste tot intestinele.