Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema grătarului."
Visul
Ana-Maria Butuza
Ana-Maria Butuza
Cum a ajuns în poieniță, Ileana și-a eliberat umerii de greutatea rucsacului, lăsându-l să cadă cu un oftat de ușurare, apoi s-a prăbușit pe iarba moale. Picioarele o dureau, tremurând încă de la urcuș, iar spatele îi era amorțit. Îi era sete, dar nu avea energia să se ridice și să caute sticla cu apă. Răcoarea ierbii, sub ea, era de ajuns. Cu ochii închiși, asculta cum ceilalți ajungeau, unul câte unul, lăsându-și și ei rucsacurile să cadă greoi, înainte să se așeze epuizați, pe unde apucau.
- Stăm puțin să ne tragem sufletul, apoi instalăm tabăra, spuse Mihai cu un ton hotărât, iar ceilalți au aprobat sau au tăcut, după cum erau mai mult sau mai puțin obosiți. Pe Ileana o cuprindea o moleșeală plăcută, aproape că nu mai poate ridica pleoapele, așa că nu răspunse.
S-a întors pe burtă, și-a pus bluza sub cap și a adormit. În vis i-a apărut un om ciudat, chel și parcă de lemn. Se afla în apă, ținându-se cu mâinile de o cruce mare. Ileana nu-și putea da seama dacă era un râu sau un lac. Buzele omului au devenit deodată cărnoase și au început să se miște, spunând ceva neinteligibil. Crucea, ca și cum l-ar fi îmbrățișat, îl cufunda încet sub apă, apoi îl aducea la suprafață, iar omul părea că se roagă de iertare.
Își auzea prietenii cum o strigau, dar nu se putea desprinde din povestea visului. Continua să privească la omul de lemn, care era scufundat și scos din apă iar și iar, până când, în cele din urmă, a fost ridicat pe brațe și a fost așezat pe mal. Atunci, de abia i s-a făcut teamă; simțea că urma să treacă pe partea cealaltă și nu îndrăznea să facă asta, după tot ce văzuse. Cineva i-a cuprins umărul cu putere:
- Hei, trezește-te! Să ridicăm corturile și să pregătim grătarul pentru deseară.
- Da, bine.
Atât a reușit să spună, trezită brusc, buimacă și confuză. Uneori, în vis, îi apăreau lucruri pe care nu știa să le interpreteze. O copleșeau, știa că ceva urma să se întâmple, dar nu putea face vreo legătură. Și, chiar dacă ar fi putut, ce putere avea ea să schimbe cursul lucrurilor? Așa că și acum, s-a trezit cu sentimentul că ceva nu avea să fie bine. S-a ridicat în șezut și s-a sprijinit de trunchiul unui copac. Era bine la umbră.
Încerca să își alunge gândul de la omul ciudat, dar și-a amintit de un alt vis pe care îl avusese cu câteva zile înainte de moartea mamei. O văzuse îmbrăcată în alb, căzută la pământ, parcă rugând-o să o ajute. Oricât a încercat să o ridice, nu a putut. Imaginea ei o urmărea de ani de zile. Apoi, avusese un alt vis, în care apărea un verișor cu care nu mai vorbise de mult timp și toată ziua s-a gândit cu neliniște la Sergiu. Spre seară, telefonul îi sunase cu vestea morții lui, care o năucise. A pățit același lucru și în alte dăți, dar întotdeauna fuseseră persoane apropiate, pe care le visase explicit. Acum, însă, omul din vis era de lemn, fără chip, doar buzele îi erau vii și vocea. Stătea și încerca să își amintească fiecare detaliu, căutând să pună cap la cap fire nevăzute și necunoscute pentru a înțelege.
- Lena, hai, fată, pune și tu mâna, să terminăm mai repede!
Fără chef, li s-a alăturat. După ce a început să se miște, ajutând pe unul și pe altul, gândurile i s-au împrăștiat și a revenit la o stare mai bună. A plecat cu fetele să culeagă ciuperci în păduricea de la marginea poieniței, în timp ce băieții se ocupau de lemnele pentru foc, de aranjat grătarul și de făcut frigăruile.
Când s-a lăsat seara, totul era pregătit, iar ei, după câteva beri, erau bine dispuși. O atmosferă veselă domnea în jurul focului de tabără, unde, pe grătarul încins, se frigeau legume și cărnuri aromate. Cerul era plin de stele, o noapte clară și frumoasă, perfectă pentru o petrecere în aer liber. Muzica răsuna, râsetele se amestecau cu sunetele focului, iar mucurile aprinse păreau stele coborâte în poiană. Din când în când, se auzeau zgomote ciudate venind din pădure.
- Animalele nu se apropie de tabără, le e frică de foc, a spus unul dintre băieți, iar ceilalți au aprobat din cap.
Dimineața a venit răcoroasă. Roua ierbii i-a umezit hanoracul de bumbac și frigul i-a pătruns în oase. Așa s-a trezit Ileana. O durea capul de la băutură și simțea că are să verse. A încercat să se ridice, dar s-a lăsat înapoi pe spate, acoperindu-și fața cu palmele. Era o liniște aproape deplină, doar câteva păsări se auzeau undeva, departe. Nu-și putea deschide ochii și senzația de vomă devenea tot mai puternică. S-a sprijinit pe mâini și genunchi și, fără să se poată îndepărta prea mult, a vomitat. A rămas așa, cu capul în jos, câteva minute, până când mâinile au început să-i tremure.
S-a târât, într-un final, până la bidonul cu apă și a băut câteva guri. Abia atunci a privit în jur, căutând sursa liniștii din tabără. Focul se stinsese, iar cineva, pe care nu-l putea identifica, dormea cu spatele la ea, pe un sac nedesfăcut. Fermoarul cortului de lângă era deschis și lucrurile erau aruncate peste tot. Îi era din ce în ce mai frig, așa că și-a dat jos bluza umedă și a căutat ceva de îmbrăcat. În cort nu era nimeni. A apucat la întâmplare o scurtă bărbătească, neștiind cui îi aparține, dar nici nu-i păsa - voia doar să nu-i mai fie frig.
S-a uitat în jur, gândindu-se: "Oare unde or fi ceilalți?" S-a îndepărtat de tabără, căutându-i cu privirea, dar nu vedea pe nimeni și totul era tăcut.
S-a întors și s-a apropiat de cel care dormea. L-a zgâlțâit ușor. Părea să fie Mihai. "Dar de ce nu mișcă? De ce nu răspunde?", s-a întrebat, simțind cum frica îi cuprindea tot trupul. Când l-a întors pe spate, Ileana a început să țipe. Vocea ei a sfâșiat liniștea dimineții, speriind un stol de păsări negre care s-au ridicat dintr-un copac, frângând cerul senin. Ileana a luat-o la fugă spre pădure, strigându-și prietenii. S-a oprit la marginea poieniței, temându-se să meargă mai departe. S-a întors în grabă și s-a pitit în cort, trăgând fermoarul până sus. Încerca să se calmeze, să se oprească din tremurat și să-și limpezească mintea: "De ce nu am auzit nimic? Unde sunt ceilalți? Cum de eu sunt teafără?"
Soarele începea să se ridice pe cer și căldura care pătrundea prin cort o liniștea. Orice s-ar fi întâmplat, trebuia să facă ceva. A ieșit și s-a apropiat din nou de Mihai. A văzut că fața lui era acoperită cu o cârpă pătată de ceva ce părea a fi sânge. Cu o strângere de inimă, a prins de colțul cârpei și a tras-o. A simțit cum o ușurare îi străbate tot corpul, nu era sânge, mirosea a vin. Mihai dormea adânc, mahmur, dar era viu. L-a zgâlțâit de câteva ori și el s-a trezit, derutat. Ileana l-a sărutat, fericită, strângându-l la piept, în timp ce el nu înțelegea nimic. Ce se întâmpla? Fata asta nu-l putea suferi, iar acum îl săruta cu atâta pasiune? Și el, care îi făcuse curte atâția ani, fără niciun rezultat.
Din marginea pădurii, se vedeau venind ceilalți, pășind pe cărarea îngustă. Ilenei îi venea să-i îmbrățișeze pe toți dintr-o dată, atât de norocoasă se simțea.
- Unde ați fost, nebunilor? a întrebat Ileana cu o voce tremurată.
- Am urcat pe vârf, să facem poze, i-au răspuns, arătându-i colțul de stâncă care se vedea dincolo de pădure.
Până când a fiert cafeaua, le-a povestit spaima prin care trecuse, iar ei au râs copios. După aceea, și-au strâns tabăra și au pornit la drum.
Ajunși în vale, au dat de un râu fără pod. Apa părea mică și curgerea domoală, iar pietrele de pe fund erau clar vizibile prin limpezimea râului. Unul dintre băieți a intrat să testeze adâncimea, ceilalți urmându-l, formând un șir, ținându-se de mână și ajutându-se reciproc, cu rucsacurile în spate. Când a ajuns la mijlocul râului, Ileana s-a oprit, un fior rece i-a străbătut șira spinării. Pe malul celălalt, se zărea o cruce mare de lemn. Mihai, care o ținea de mână, a simțit-o tremurând și a tras-o spre el, oferindu-i un strop de siguranță. Au trecut cu bine toți și ea și-a spus că doar închipuirile și fricile ei o înspăimântau și a încercat să lase totul în urmă.
Seara, acasă, după un duș revigorant și o cină ușoară, Ilenei i-a revenit în minte imaginea acelui om fără chip. Teama i se părea acum exagerată; citise undeva că, dacă gândești negativ, poți atrage răul. Ca să uite, și-a turnat un pahar mare de vin, a pus muzică, s-a înfășurat în halatul moale și s-a așezat comod, lăsându-se cuprinsă de o moleșeală plăcută. Parcă auzea ploaia picurând pe pervazul de tablă al ferestrei și din când în când, ramurile unui copac atingeau geamul, aducând cu ele o chemare misterioasă.
- Copac? Nu este niciun copac în fața geamului, își spuse, tulburată, privind proiecția umbrelor ramurilor pe peretele din față. Semănau cu omul din vis, agățat de cruce, însă acum părea că o așteaptă pe ea. Și-a dezbrăcat halatul și a ieșit în ploaia rece, gata să primească îmbrățișarea irezistibilei chemări. Picăturile cădeau cu putere, din ce în ce mai mari, biciuindu-i pielea până la sânge și înecând-o. S-a lăsat la pământ, nemaiputând îndura durerea, dar apa creștea și nu mai putea respira. A început să se zbată când a simțit ceva trăgând-o cu putere și s-a prins cu ambele mâini de acel ceva:
- Trezește-te! Deschide ochii, Lena! E doar un vis.
Era Mihai, care o privea îngrijorat. Afară era deja dimineață și soarele strălucea. Adormise în fotoliu, paharul de vin se răsturnase pe covor și muzica cânta încă, în surdină.
- Cum ai intrat? a întrebat ea, speriată.
- Nu ai răspuns la telefon, voiam să mă asigur că ești bine după ziua de ieri. Păreai abătută. Când am ajuns, ușa de la intrare era larg deschisă și în hol erau urme ude... deși nu a plouat. Ileana a simțit încă odată fiorul rece, nemaiștiind dacă a fost vis sau realitate, dar Mihai era acum cu ea, încercând să o liniștească.