Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema grătarului."
Picățele
Alina Voinea
Alina Voinea
Iar în bucătărie și nici măcar nu-i a mea.
Mă uit în jur să văd ce s-a mai schimbat, nimic, apoi pun legătura de mărar pe tocător și mă încrunt la castronul cu roșii și castraveți. Trebuie să le spăl. N-am chef să fac asta. Mereu sunt de serviciu la cratiță când venim aici, ce, eu nu-s în weekend? Mda, uite că nu-s.
Foițele pe care încerc să le înlătur stau strânse de parcă-s lipite. Tai, nervoasă, capătul dinspre tulpină, retez ceapa în două, pun o bucată lângă legătura de mărar, apoi apuc de unde pot coaja cu unghiile și jupoi cu obidă o fâșie mult prea subțire. Dedesubt, încă bine înfășurată în învelișul mov, lăcrimează o jumătate cărnoasă, albicioasă, pe care trebuie s-o toc rapid pentru salată. Cealaltă plânge cu rana în jos, pe bucata de lemn vârstată de tăieturi. De câți ani o avea Dobre fundul ăsta? Pe nimic n-ar da bani, cărpănosul!
E al dracu' de iute ceapa asta, mai bine frecau grătarul cu ea și luam vreo două fire din grădină. Mi le-ar fi numărat. Lasă. Mai bine cu ceapa mea de acasă. Îmi șterg ochiul drept cu podul palmei, că lăcrimez și eu. Iute rău.
- Fiecare cu motivele ei, amărâto, oftez. Tu ai să ajungi salată, asta e o soartă destul de bună pentru una ca tine. Eu am să ajung o murătură, iar asta e o soartă cam de căcat pentru una ca mine, că Ioan seamănă cu ta-su la unele chestii, și asta mă acrește. Îmi șterg și ochiul stâng, de data asta cu dosul mâinii. Ce mai contează. Mai șterg o dată, asta fost una mare, s-ar fi rostogolit pe obraz în jos până la colțul gurii. Să nu uit să pun sare. Unde dracu' o ține Dobre sarea? Mă uit împrejur în bucătăria goală, apoi ciupesc iar coaja îndărătnică a cepei și jupoi încă puțin din ea. Nu văd solnița nicăieri. Or fi luat sarea să dea carnea cu ea.
- Hai, făi, odată, cu salata aia, se aude de afară. Râd scurt și înciudat și mă mir că-s doar pe jumătate furioasă. Ioan iar face pe cocoșul. I-o fi zis din nou Dobre că-i cântă găina în casă, așa face când se îmbată. Și mă cheamă Diana, nu "făi". Dar atât poate el când e aici, iar cealaltă jumătate din mine e grăbită din cauza ăluia, n-am vreme de scos capul pe ușă și urlat "făi să-i zici lu' mă-ta!". Săraca soacră-mea, cum insista ea să-i zic pe nume, Violeta, s-a prăpădit prea devreme, de bine ce i-a fost cu el. Dar mi-am promis că îndur tot ce-o fi astea două zile, numai să fie liniște și să ajung cu mințile întregi acasă, că atâta familie are și el.
Mai jupoi o pieliță. Într-o viață anterioară știam să fac ciorbă cu resturile unei cepe și o bucată de morcov cât degetul, dacă era ieșită ștevia sau loboda și aveam și o lingură de ulei rămasă pe un fund de sticlă. Cu cojile vopseam ouă. Așa era la țară la mamaie. Dar activiștii ca alde socru-meu o duceau bine, nu ca ai mei. Ai mei ascultau Europa Liberă noaptea și ziua trăgeau mâța de coadă la fabrică și adunau sfanț cu sfanț, să aibă de meditații, să mă fac eu profesoară. Da. Nu-mi vine să irosesc primul strat din ceapa asta, eu nu știu să risipesc nimic comestibil.
- Zât! Ce cauți acolo? De sub masă, motanul mă privește cu o mustață ridicată peste botul strâmb. Îl deranjează mirosul de ceapă, dar speră la altceva, speranța de pisică este cu adevărat ultima care moare, după a noua viață. La oameni e diferit. La noi moare întâi speranța. Cum era aia, l-au îngropat la 80 de ani, dar el era mort de la 25. Ioan al meu a murit demult, e viu doar cu o bere în mână. Oi fi omorât și eu ceva din el, nu știu. Dobre e mort cu rețetă. El e viu doar când nu-și ia pastilele și, când învie, le omoară sufletul celor din jur. Violeta, sărmana, e dusă și îngropată, cu slujbă și popă și parastas în fiecare an, că Ana e credincioasă și îi face, că cine să-i facă? Normal că o pomenește, că dacă trăia Violeta, ea era liberă acum, nu se mai înhăma să-i înlocuiască lui Dobre nevasta fără să aibă idee în ce se bagă de fapt. Ana viețuiește, adică mai respiră, face mâncare și curat, dar sufletul ei a murit sub ochii mei, fix pe locul pe care stau. Eu sunt vie când nu venim aici și când nu gătesc pentru el. Toc ceapa asta și parcă moare totul în mine. Nu știu cum de n-a plecat Ana atunci. Sau poate a plecat, că e a treia oară când venim la ei și nu e acasă. Poate a omorât-o de tot și a îngropat-o în beci și nu știe nimeni.
- Mau? se aude, cumva întrebător, de sub masă.
- Vrei carne? N-am, îi spun, și continuu să trag de foițele de ceapă. Du-te afară dacă vrei carne. Sau bere. Eu fac salată.
Motanul se pune mai bine pe coadă, cu ochii în sus, doar, doar pică ceva. Și pică. O cojiță minusculă de ceapă sare dintre degetele mele grăbite, peste marginea chiuvetei, și flutură încolo și încoace, de parcă n-ar exista nici gravitație, nici grabă pe lume, nici obsesia lui Dobre cu curățenia lună într-o casă de țară, până jos. O s-o adun mai încolo. Altfel face ăsta scandal.
Acum vreo doi ani, Dobre a plesnit-o pe Ana peste față pentru că a vărsat pe jos niște vin, avea mâna udă de la spălat vase și i-a alunecat din mână sticla pe care i-o aducea tot lui și i-a căzut peste picior și de acolo a împroșcat podeaua. N-a întrebat-o dacă s-a tăiat. N-a avut curiozitatea să afle dacă s-a lovit. Nu... el doar a ridicat palma aia a lui cu degete groase și păroase, de mitocan, și i-a repezit-o în față. Pe urmă, a urlat la ea să facă curat, că vinul era roșu și el dăduse pe parchet o groază de bani. Cine-și pune în bucătărie parchet? Ana a stat pe genunchi o oră întreagă să frece MDF-ul ăla ieftin cu o cârpă și cu lacrimi, că îi curgeau din ochi ca apa la robinet. Pesemne ceruse Violeta, biata, și băutură, și jale, că pe ea n-a plâns-o nimeni la înmormântare. Acum Ana dă de pomană vin la toate soroacele, iar pe locul pe care a căzut sticla e un preș cu motive tradiționale și pe el stă motanul, care miroase coaja de ceapă. Se retrage un pas, cu nasul încrețit și ochii mijiți a dezgust.
- Nu-i bună, 'ai? râd, răutăcioasă. Să crezi că primești carne și, de fapt, să primești ceapă. Te înțeleg. E povestea vieții mele. Și a Anei, doar că ea își ia și bătaie.
- Fă, hai, că e gata carnea!
Ăsta nu mai e Ioan, e Dobre. E o diferență mai mare de-o literă între "făi" și "fă". Mi se ridică părul pe ceafă și îmi vine să mă grăbesc și mai mult. Nu știu de ce, că nu cred că ar îndrăzni să ridice mâna la mine, eu nu-s nevastă-sa. Da-s nevasta lu' fii-su. Mă scutur.
Motanul ridică iar ochii și se uită la mine auriu și placid. Ridică puțin fundul, ca să i se așeze mai bine coada în jurul labelor din față, apoi cască. Îl doare-n cur. La propriu îl doare, că Dobre zicea că se pișa pe pereți, așa că a fost ieri cu el la oraș și l-a castrat. Cică pe viu, că era mai scump cu anestezie. Și că a sperat să-l doară cum l-a durut pe el la portofel, dar că motanul n-a zis nici pâs.
Motanul mă fixează răbdător și își schimbă un pic poziția. Pun ceapa despielițată pe tocător și înfig în ea cuțitul cel bont, care abia taie. Hodorog zgârcit. Nici pe un cuțit ca lumea nu dă bani, și are pensie mai mare ca leafa lui Ioan. Crestez mărunt ceapa, din ce în ce mai repede. Mă uit că mai mult se zdrobește decât se taie.
Motanul clipește încet. Are o privire de om bătrân care a trăit multe. Abia are un an.
Prind un unghi bun cu lama puțin sucită, iar ceapa se face, frenetic, feliuțe subțiri ca hârtia. Apoi cuțitul alunecă aiurea. Nici măcar nu-mi vine să țip. Nu înțeleg nimic, ca motanul.
Mă uit la sângele care țâșnește în zvâcnete mici și scurte și mă întreb dacă degetele au artere. O picătură cade în chiuvetă și împrejurul ei se fac picioare. E ca un gândac roșu, îmi dă prin cap. Dau cu apă. Gândacul se dizolvă într-o spirală roz. În mijlocul ei mai cade o picătură. Încă una. Ce fac dacă nu se oprește? Spitalul e la o oră de drum și ăștia sunt amândoi beți și eu nu pot sa conduc așa. Mă reped spre ușă. Unde dracu' mă duc? Un elastic. Trebuie să aibă undeva în toată casa un elastic. Caut din priviri peste tot, văd legătura de mărar și zgârciul portocaliu împrejurul codițelor. Mă chinui să-l scot, țin degetul tăiat în sus, mărarul între cele bune, și trag de el cu mâna liberă. Pe jos e plin de picături roșii și de mărar verde. Motanul linge podeaua. Îmi vine să urlu. Tac. Pun elasticul în jurul degetului și îl înfășor acolo, de câteva ori, iar sângele stă. Peste vârful lipsă se face o boltă lucioasă, roșie și tremurătoare. Mă uit cu uimire la bucățica de deget de pe tocător. O iau și o arunc la gunoi. Curios, nu mă doare nimic.
Ioan deschide ușa.
- Hai și tu cu salata, baby, că e ăsta nervos.
Iau cu mâna întreagă de pe tocător jumătatea de ceapă rămasă întreagă și o las să cadă în castron așa cum este, peste castraveți și roșii.
- Treaba lui. Eu nu mai am cum să tai ceapă, îi zic, apoi ridic degetul în sus.
Ioan se face străveziu.
- Du-te și pune-mi și mie o bere cât stau să se facă coajă și zi-i să vină să taie el ceapa dacă vrea salată. Și mai zi-i și că MDF-ul lui o să aibă de-acum picățele, că eu pe jos nu frec.