Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema grătarului."
Oameni mici
Camelia Munteanu
Camelia Munteanu
Se împliniseră trei luni de la mutarea Dianei când m-am hotărât în sfârșit să ies cu gașca la un grătar. În timpul săptămânii mai era cum era, trăgeam de timp pe la serviciu până când administrația clădirii întrerupea curentul. Mi se întâmplase, de mai multe ori chiar, să uit de mine și să mă trezesc într-o beznă completă, din care trebuia să cer ajutorul paznicilor ca să ies. Se obișnuiseră să mă sune pe numărul de pe care îi chemam eu în ajutor "Șefu', vedeți că tăiem curentu' într-un sfert de oră", ca să nu mai fie nevoiți să urce până la etajul 8 ca să mă scoată din clădirea pustie, bombănind cum că "Iar n-are ce face autistu' de la opt, pe bune acuma, ăsta n-are casă?". Inițial îmi spuseseră IT-stu', dar după a treia operațiune de salvare îmi schimbaseră porecla. Firește că i-am auzit din prima - coboram alături de ei de fiecare dată când veneau în misiune de recuperare și, deși îmi țineam căștile pe urechi, ele nu erau niciodată conectate.
În weekend era și mai crâncen. Aveam vreo cinșpe ore până la sedativul de seară și nimic cu care să le umplu. Deși nu mai era nevoie să îmi negociez filmul de pe Netflix, nici chef să mă uit la vreunul n-aveam. Nu luase mare lucru, și totuși îmi lipsea tot: jumătatea ei de dulap în care mai rămăseseră doar niște umerașe goale, jumătatea mea de dulap în care ea se obișnuise să înghesuie tot ce nu încăpea într-a ei, cosmeticele din baie, difuzorul de uleiuri esențiale, a doua periuță, aparatul de ras roz, benzile de ceară, șirul de parfumuri de pe poliță, așternuturile de bambus gri petrol, zgomotul tălpilor ei goale pe parchet, urmele de pași de pe gresia din baie pentru care ne certam mereu, teancurile de cărți strânse pe lângă pat, care nu ajungeau în bibliotecă decât dacă le așezam acolo eu. O pensetă uitată lăsase urme de rugină pe chiuvetă. Îmi lipseau toate lucrurile care mă enervaseră la culme în cei cinci ani împreună.
Știam că se va întoarce, era doar o perioadă aiurea. Nu se întâmplase nimic grav între noi până la urmă, de fapt nici nu aveam habar de ce plecase. O sunam des, îmi răspundea mereu, la fel de blândă, părea să o intereseze cum sunt, mă întreba dacă poate să mă ajute, și totuși o simțeam din ce în ce mai departe. Băieții mă sfătuiseră inițial să profit de perioada asta - sigur se va întoarce, sincer, prea ai obișnuit-o cu binele, casă, masă, concerte, broscuță cadou de Crăciun, city break-uri, vacanțe prin Zanzibar și Seychelles, de unde să-și permită ea asta dintr-un salariu de educatoare?
Între timp eram liber să fac ce voiam, și-ar fi dorit și ei o pauză la fiecare cinci ani. De fapt, ar trebui să fie obligatorie o pauză la cinci ani. Hai, profită, bagă mare, are balta pește, fă-ți cont pe Bumble, pe Tinder, bro, vezi și tu cum e lumea fără una care să te bată la cap, las-o și pe ea să vadă cum e să plătești chiria, telefonul, curentul și să-ți mai rămână bani de poșete, ieșiri, fond de ten. Șezi chill, men, stai să vezi cât le iau alea de le fac balayage și le pun unghii cu gel...
Le urmasem sfatul și ieșisem la câteva date-uri care se petrecuseră exact la fel. Toate păreau clona aceleiași tipe, arătau mai rău decât în pozele de pe app, purtau haine atât de mulate încât păreau pictate pe ele, sâni vizibil falși, parcă înșurubați pe torace, înspre axile și ridicați până aproape sub clavicule, același nas cu vârful în vânt, aceleași buze, aceleași gene grele de care abia puteau să clipească. Când le vedeam de sus, genele lor proiectau umbre ridicole pe pomeți, toate mă zgâriaseră cu dinții și își ținuseră mâinile departe de mine, majoritatea în poală, unele pe genunchi, ba chiar fusese una care își strânsese în pumni tocurile sandalelor aurii. Când se ridicau, cu rimelul scurs și rujul întins, arătau a urși panda corciți cu arlechini. Nu doar că îmi displăcuse total și că trebuise să țin ochii închiși și să mă gândesc la cum o făcea Diana ca să pot ejacula, dar episoadele îmi lăsaseră impresia de porn prost, în care jucam un mormon care le-o trage pe rând unor surori.
Nu mai voiam clar date-uri, așa că atunci când Radu a scris pe BigBadWolves, grupul nostru de WhatsApp, "Facem un grătar în weekend la cabană la Călinești. Who's in?", m-am declarat IN și eu. "Yeee, Leone reintră în joc!", "Gata cu Tinderu', bro, le-ai încercat pe toate?" "Era și timpul", au început să curgă uralele.
Băieții sunt faini, ne știm de mici, de pe când jucam fotbal, Rațele și vânătorii și Dacii și romanii prin Micro 16 și poșteam în scara vreunuia dintre noi o țigară furată din pachetul părinților. Nu s-a supărat niciunul când le-am zis că nu mă înham la cumpărături la Selgros, dar le transfer partea mea de bani pe Revolut.
Vineri dimineață s-au împărțit sarcinile într-un call pe Zoom:
- Băi, să treceți pe listă și curcan, Anda nu mănâncă altceva.
- Da' puiul ce are, tu crezi că se prinde ea, oricum nici la sărat și piperat carnea nu se bagă. Pun pariu că, dacă îi dai piept de pui și-i zici că e curcan, nu face indigestie.
- Să mori tu? Tocmai tu ți-ai găsit să îmi dai lecții, când Vera ta nu mănâncă decât quinoa, linte și avocado?
- Câtă pâine luăm? Da' să fie din aia cu cartofi, s-o putem pune pe grătar.
- Nu prea multă, că iar ne rămâne o grămadă și trebuie să o cărăm înapoi
- Și lipie, tura trecută ne-au tot zis că ele și-ar face wrap cu mici.
- Știi ce, ia să-și mai ia lipia singure, acuma chiar n-o să batem tot orașul dintr-o parte într-alta. Mergem la Kaufland și atât. Dacă vor lipie de la sirian, își iau ele. Și muștar cu bobițe tot ele să-și ia. Băga-mi-aș picioarele, mai țineți minte ce circ a ieșit data trecută cu muștarul?
- Bere câtă?
- Multă!
- Mai întrebi?
- Campari, Cola, pungi de gheață. Auzi, da' scrie careva lista asta sau facem Zoom și-n Kaufland?
- Slănină aduce cineva? N-aș mai vrea să mai ajung vreodată să frec grătarul cu ceapă, ca regățenii, înainte să îmi pun carnea pe el.
M-am făcut că lucrez până la trei, doar ca să apar conectat. La trei am închis calculatorul, mi-am pus în geanta de sală șlapii, încărcătorul, periuța de dinți, două tricouri și o bluză de trening pe care mi-o luase Diana de ziua mea. Sigur fetele mai țineau legătura cu ea, poate voi afla noutăți sau poate îi vor spune ele despre mine.
Am adăugat niște pantaloni de trening legați în talie cu un șiret, blugii cad de pe mine toți, ieri a trebuit să mai fac două găuri în curea cu un cui. Mi-am amintit de Unicum, am pus sticla grăsană în geantă, peste pantalonii de trening. N-ar trebui să beau, n-ar trebui să conduc, dar n-am cum ajunge la Călinești pe jos și nici nu vreau să le spun băieților că am ajuns să fac terapie și să iau pastile, ca pizdele.
Drumul nu e lung, doar că e prima dată când îl fac singur. Timpul trece mai greu, dar gândurile mi se limpezesc și, pentru prima dată, parcă întrevăd soluții. Poate ar trebui să îi iau un inel, poate de asta a plecat Diana, maică-sa îi băga mereu în cap cum că boala lungă e moarte sigură, poate după cinci ani ar fi fost cazul să o cer. Luni aș putea să dau o fugă la mall. Până la urmă, a fost o idee bună grătarul ăsta, măcar știu ce am de făcut.
Radu e scafandru utilitar, intervine pe unde e nevoie, e angajat și la ISU, și și-a făcut, acum câțiva ani, o cabană chiar pe malul lacului de pe Tur. Opresc mașina în spatele ei, cobor, o ocolesc prin stânga, spre ponton. Pe terasă, fetele au întins șezlonguri în dungi verde cu galben și stau toate întinse la soare. Capetele se întorc atunci când le salut, al Andei primul, ea e gazda, mare directoare de marketing, trainer, mentor, speaker, leader și-alte alea, ar prospecta la rece s-o vândă pe mă-sa, dacă ar putea. Au zâmbetul deja afișat pe față, zâmbetul se poticnește un pic când mă văd, apoi li se întinde mai departe: Ooooo, dar ce surpriză, Leo, ce mă bucur că ai reușit să vii, nu te-am văzut de mult, cum te simți, mai bine, nu? Coboară împreună scările, lipăind fiecare din flip-flopșii în costume de baie colorate, cu pielea deja prinsă zdravăn de soare, pe umeri și pe piept. Nu mai umblă desculțe, de când uneia dintre ele, nici nu mai știu cui, i-a intrat o așchie de lemn sub unghia degetului mare. Ultima dată când am fost aici, era și Diana cu ele, doar că ea purta o rochie albă din in și pălărie și citea ceva de Jane Austen, nu-mi mai amintesc ce.
Băieții pregătesc carnea în foișor, cuțitele crestează prin fleică și ceafă trei linii oblice, prin pieptul de pui grile din câte patru linii paralele perpendiculare pe alte patru linii paralele, Radu dezosează niște pulpe, pe masa din lemn lăcuit s-a scurs sânge. Sunt aproape să calc într-un lighean cu rondele de cartofi în apă rece, toate capetele se întorc deodată, "A ajuns și Leone!", îmi întinde fiecare antebrațul să dăm noroc, îi îmbrățișez apoi doar eu, pe rând, și-i bat cu palma pe umăr. Nu mă întreabă nimic, mă ofer să pregătesc eu focul.
- Cărbunii unde sunt?
- Lemne, Leone, lemne! Nu mai luăm cărbuni, cică-s cancerigeni.
Mă apuc de treabă, miroase a petrol și-a pește la grătar de la restaurantul din vecini, îmi amintesc că Dianei îi plăcea șalăul lor, ne așezam la masa de sub salcie și povesteam vrute și nevrute până îl pregăteau. Sub masa noastră se așezase la umbră o cățelușă roșcată a nimănui, pe care Diana o botezase Emma.
Radu a terminat cu pulpele și vine să mă ajute să pregătim jarul.
- Cum mai ești?
- Cum să fiu? Bine. Știi și tu: deadline-uri, proiecte, clienți duși cu capul.
- N-ai mai fost la fotbal.
- N-am mai fost.
- Alor tăi le-ai spus că vii la Călinești?
- Nu, s-ar fi supărat că nu trec pe la ei. Și dacă aș fi trecut, m-ar fi întrebat de ce am venit singur. Mai bine nu.
Ceilalți ne aduc carnea, sortată în lighene pătate de sânge, mustind de zemuri și praf de piper.
Fetele s-au îmbrăcat și-au coborât și ele în foișor, să pregătească salata și mujdeiul. Feliile de carne sfârâie, verificăm cu furculițele dacă s-au pătruns suficient înainte să le întoarcem. Apoi dispar sub capacul câte unui vas: cel pentru ceafă, cel pentru fleică, cel pentru mușchiuleț, cel pentru pui, cel pentru mici. Iar am gătit cât pentru o armată, deși suntem doar nouă. Mâine dimineață o voi căuta pe Emma și îi voi da tot ce ne rămâne.
Mă bucură gândul ăsta, sunt gata de planuri mărețe pentru sâmbătă.
- Poate facem o baie mâine?
- Mă crezi că numai de scăldat nu-mi arde? Mai ales aici. Ieri am scos de mai încolo o fetiță de doișpe ani. Ne-am chinuit o vreme - vizibilitatea e foarte proastă acum. Era prinsă în niște rădăcini de sălcii, chiar sub căsuțele plutitoare. Încă o aud pe maică-sa urlând.
- Tu mai poți?
- Mai pot, ce naiba să fac? De luni într-o săptămână încep ăștia de la Apele Române niște lucrări la golirile de fund, m-au chemat și acolo, n-au destui scafandri. Vor trebui curățate grătarele, și-atunci te trezești că aduce curentul înecați pe care nici măcar nu i-a căutat nimeni. Mă apucă lehamitea uneori. Tot mai des. Mi-e dor de un safari prin Marea Roșie. Pești, corali, epave și-atât. Poate dăm o fugă prin septembrie?
- Da, ar fi fain.
Mai sunt încă trei luni până în septembrie. Poate ne facem luna de miere acolo, dacă o vrea și ea. Sau poate nu, de fapt nici nu ar trebui să îi propun asta. Poate ar trebui să îi propun un loc doar pentru noi.
După masă, ne-am oprit pe terasă la povești. Masa se umpluse de sticle de bere. Am intrat în casă să merg la baie, apoi mi-am amintit de sticla de Unicum și de geanta lăsată în mașină. Am ieșit prin spate, să nu-i mai deranjez. Am recuperat sticla, am ocolit din nou cabana prin stânga, înspre ponton, eram pe punctul să strig "Surpriză!", când i-am auzit vorbind.
- Arată foarte rău. Cât a slăbit? Zece kile? Cinșpe? Zici că-i schelet ambulant.
- Tu ai văzut că e încălțat cu două șosete diferite? Una roșie, una albastră.
- Poate ar trebui să vorbești cu ai lui.
- Băi, nu-i mai spuneți aiureli, mai rău îi faceți! Dia se mărită în două săptămâni și el visează cai verzi pe pereți. Ce naiba, vrei să-l ai pe conștiință?
Am luat-o înapoi prin spate, am traversat casa și am ieșit pe terasă pe ușa de sticlă pe care intrasem să merg la baie. Au început toți la o conversație despre Halep. În următoarele ore, nu m-am gândit la nimic. Am așteptat să intrăm în casă, la adăpost de țânțari. Am ascultat bancuri, m-am străduit să zâmbesc, am stat să își bea fiecare paharul de Unicum dinainte de culcare. Am avut răbdare să adoarmă toți. Am încercat să nu fac zgomot. Am coborât la parter într-o șosetă roșie și-una albastră, ținându-mi adidașii în mână. Am deschis debaraua, am căutat cutia imensă pe care Radu scrisese cu un marker roșu RECRE DIVING. Am dat deoparte costumul din neopren de 5 mm, apoi shorty-ul de 3 mm, vizorul, compensatorul de flotabilitate, regulatorul, labele de scafandru, butelia de aluminiu, butelia de oțel.
Am împins mașina în stradă și am pornit motorul abia în dreptul restaurantului.
Înainte să o parchez, cu cheia în contact, după gardul înalt al unei cabane în care nu văzusem niciodată pe nimeni, m-am întrebat dacă Radu va descoperi că îi lipsește centura cu lesturi de plumb înainte să decolmateze grătarul.