Bucureștiul este prima mea iubire, o iubire citadină nemărturisită. Exodul unei generații subcarpatice m-a purtat până aici, m-a abandonat într-un furnicar urban, ca pe un fir de nisip adus de valuri. Migrația tinerilor către capitală era un fenomen social cu resorturi specifice la începutul anilor 2000. Atunci imaginația colectivă visa intens la nexusul profesional promis de București, la poarta de acces către un viitor mai bun, mai sigur, poate mai vestic.
Organismul gigantic al orașului m-a înghițit instant, m-a cules ca pe un nutrient din fluxul social și m-a asimilat, într-un lent proces de digestie. Încă descopăr ce se petrece cu mine în această decantare, o decantare activă chiar și la distanță. Ca și cum odată ce ai pătruns în spațiul de coabitare, odată ce ai fost acroșat de țesătura urbană, devii o parte din ea, pentru totdeauna. Această apartenență perpetuă mi s-a dezvăluit la etajul 2 al unei clădiri istorice, deasupra intersecției Magheru / C.A. Rosetti, într-un moment în care sistemul meu nervos era doar un alt punct de joncțiune pentru traficul nocturn. Spațiul marelui bulevard, Garajul Ciclop, Hotelul Lido, numeroasele imobile istorice din proximitate, toate alcătuiesc un nucleu afectiv, o intersecție a oglindirii.
Insert: există o mărturie a unei întâlniri întâmplătoare (februarie 1945) între un român, întors recent de la Freiburg, și un alt român aflat la piscină, în capitală. Mărturia este consemnată în Almanahul literar 1984, publicat de Asociația Scriitorilor din București. Piscina respectivă nu mai există, dar acel loc de altcândva se află la câțiva pași de intersecția cu Magheru. Ce a produs intersectarea umană pasageră este doar parțial cunoscut.
Astfel de fulgurații, ca prefigurări destinale, m-au lăsat deseori năucit. În minte îmi revin măruntele vibrații ale șoselelor, zborurile diurne care își depuneau umbrele pe trotuar, vocile care își anunțau prezența și toate variabile imperceptibile care au făcut posibilă întâlnirea. Uneori am impresia că suntem vegheați, nu într-un sens spiritual, ci mai degrabă ca un proces intern al mediului, ca un reglaj infinitezimal care ne privește pe toți. Ca și cum acea clipă în care te-ai oprit din fumat, căutând un răspuns pe un device inteligent, nu e doar o simplă întrerupere anodină. Ca și cum eroarea tehnologiei, bug-ul care ți-a furat câteva secunde, este operația subterană a unui ecosistem care a prevenit o fatalitate. Cu țigara stinsă, mă întreb dacă nu cumva fumul în plus, momentul nedeviat, m-ar fi adus într-un prag ireversibil. Mă întreb dacă nu cumva am fost salvat, fără vreo intervenție voluntară. Salvat de la o traiectorie de exit. Un fior +speculativ mă traversează și intuiesc complicitatea insondabilă a celulelor, a organicului, cu multitudinea de rețele cosmice pe care limbajul nu le poate cuprinde.
Fascinația este o practică neglijată în societățile actuale. Chiar și în domeniile care depind de ea pare să fie mai mult un derivat, un instrument secundar, poate chiar o anexă. Îmi amintesc de vizita unui grup turistic în Garajul Ciclop și de fascinația lor pentru ambianța locului și pentru picturile murale care ne înconjurau. Se resimțea o electrificare a occidentului în contact cu acest bastion balcanic, cu un amestec răsăritean între vechi și nou. Doar că nu reușesc să trec peste absurditatea acestor noțiuni, sau mai degrabă a acestui binom: vechi / nou. Situarea mea temporală este fie incertă, fie supra-determinată. Sunt transportat prin pasajele memoriei, printre frânturi de vise, decepții și speranțe. Întrevăd fascinația altcuiva pentru arcade, pentru formele arhitecturale ale unui început de secol. Cifre romane și aparate complexe de măsurare a timpului îmi inundă ființa. Simultaneitatea insuportabilă a acestor referințe mă extenuează, iar gândul se scufundă încet într-o spirală de muțenie.
Orașul ne asigură un sistem de orientare, o logică a navigării și o hartă compusă din inflexiuni afective.
Insert: "[...] și ce plăcere să folosești o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfășurării, punerea degetului pe un punct minuscul și exercițiul imaginației de a estima distanțele, de a completa tot ce nu se vede [...]" Pentru mine Bucureștiul a fost mereu un spațiu al întâlnirii. Aici am descoperit ce înseamnă traficul permanent dintre cei care sunt prezenți în persoană și cei care sunt prezenți în memorie. Intersecțiile dintre teritoriul cotidianului și ținuturile evanescente ale trecutului. Aici am cunoscut impulsul de a cita, de a grefa secvențe discursive care se supun unor paradigme narative datate, coruptibile și problematice. Aici resimt o durere difuză, nemăsurabilă, care persistă oriunde aș merge, o durere umilitoare care îmi cultivă reținerea în fața reflexului de a-i numi pe cei din jur.
Numirea creează o poveste comună cu celălalt, dar totodată se manifestă ca o răpire și o captare forțată în spațiul nostru propriu. Recent observ că Bucureștiul se transformă într-un spațiu de joacă în care testez identități fictive și lucrez cu posibilitatea transpunerii în afara limbii materne. Apelul la ceea ce a devenit un idiom globalizat, o lingua franca a contemporaneității, se petrece sporadic și spontan.
Insert: fragments from a practice of theoretical production (late 2021)
It is understood to be a practice of openness to what is knowable, up to the very fringes of what is the yet-barely-known, a mostly continuous effort that has customarily occupied the space of dialogue in previous societies, but has lately been untraceably absorbed into a market of discourses, by mechanisms and extended operations of production that could be placed under the short-hand of "late capitalism".
As "I" am writing this, the presence beyond the author function, the bodily experience emitting this proposal, is betraying its origins, its vernacular appendages, its sourcing into a historical milieu that is considerably invested into certain concepts and paradigms.
The native language that sits quietly behind what is being uttered is Romanian, which places me in a series of politically charged networks: being a citizen in a certain nation state (center/periphery), being gendered in a specific way (publicly identifiable according to particular traits), being confined to my biological age, being defined by a knowable social trajectory, being over-defined by the multitude of official relations one holds with communities and mediums etc.
In establishing a theoretical practice, one must be aware of specific socially constructed realities, representing inflection and departure points, in the midst of an undisclosed and globalized theoretical war. Being required to draw a line, any theoretical endeavor must strive to make this implicit battlefront more visible. In an age of satellite imagery and geo-location, theoretical visibility depends on constantly returning to the lived-experience of inhabiting a given space and time.[i]
Viața este deseori brutală, pentru fiecare dintre noi. Imersați într-un creuzet existențial comun, ne explorăm pe noi înșine cât putem, cum putem. Dependenți de pluralitatea exorbitantă a identităților și ipostazelor pe care le asumăm, suntem antrenați să răspundem ritmurilor exterioare. Abia găsim răgazul pentru a ne cunoaște propriul spațiu interior. Efort creativ de a spori congruența cu o traiectorie care nu ne aparține integral. Ceea ce mă preocupă recent este experiența second fiddle. Când vocea ta completează un glas colectiv, când particularitățile tale se transformă într-o contribuție, când natura copilului-artist se pliază pe un construct socio-cultural. Proces laborios, nedemarcat, confundând individualizarea cu absorbirea graduală într-un mediu preexistent.
Iar tabloul se complică atunci când luăm în considerare structurile familiilor din care provenim. Noțiunea ironică de "prinț moștenitor", evocare a unei paradigme arhaice a sistemelor de rudenie, se infiltrează tacit în contemporaneitate. Pentru un copil unic la părinți conectarea cu o experiență second fiddle este vitală. Iar aici intervin din nou operațiile de localizare. Suntem în Estul Europei. Dar despre ce zonă balcanică vorbim? Care este orizontul istoric și discursiv care ne constrânge?
Insert: "... a generation of children who emerged immediately after the 1989 events in Romania, children who grew up during those processes of adaptation and in accelerated states of transition. It is an abandoned generation who, just like previous generations, tried to have a relationship with the adult society, but had to admit that, for the time being, it was not a significant actor in the important game being played in that society, plagued by political and economic pressures."[ii]
Fragmentul pare să vină ca o gură de aer, pentru moment. Dar cerința contextualizării se manifestă: cine este autorul acestor rânduri? Cu ce scop au fost ele elaborate? Cui se adresează? Recunosc o idiosincrazie mai veche de a introduce un mecanism de citare transparent în ceea ce scriu. Doar că insistența și imperativul inițial se amplifică: cine sunt eu, cel care exprimă aceste observații și refuză să citeze surse clar definite?
Se întâmplă un lucru straniu pe măsură ce traversezi anii și extinzi timpul unei vieți individuale: simți tot mai visceral că nobody knows how much time they have left[iii]. Acela sunt - cel al cărui timp se împuținează. Și fiecare dintre aceste observații anunță enorme avalanșe tematice: precaritatea timpului se învecinează cu o formă de poverty, de impoverishment, ca centru gravitațional al discursului filosofic. Sunt acela care preferă formele verbale plurale, ca efect al recunoașterii unei generații, acela care se ferește de marcarea nominală, din teama de a nu deteriora sau leza unicitatea absolută a fiecărui om în parte, acela care populează spații și locuri efemere, acela care caută să își înțeleagă traiectoria.
Întotdeauna suntem captivi într-o ecuație marcată de supraabundență și precaritate. Traversăm coridoarele memoriei colective și ne resemnăm în fața finitudinii corporale. Suntem agenți ai jocului identitar, al unei discrete calibrări între un exoschelet social și o vastă experiență interioară, care deseori rămâne incomunicabilă.
Sau: caught between a range of historically charged actualities, carefully walking the line between the now and the not-yet, on the periphery of unbounded pastness, I feel compelled to move back and forth from a pre-given selfhood to an imagined frontier of brightness I still cannot circumscribe. Swinging from my native language to a foreign one, I feed on the hope of finding some point of departure, inching towards a future capable of nurturing our shared origins and stories.[iv]
[i] fragmente dintr-o practică de producție teoretică (final 2021)
Este înțeleasă ca o practică a deschiderii față de ceea ce este cunoscut, până la pragurile liminale a ceea ce este încă-aproape-necunoscut, un efort în mare parte neîntrerupt, ocupând tradițional poziția dialogului în societățile trecutului, dar recent absorbit fără urmă într-o piață a discursurilor, prin mecanisme și operații extinse de producție care ar putea fi însumate prin formula capitalism târziu.
În timp ce scriu aceste rânduri, prezența dincolo de funcția de autor, experiența corporală care emite această propunere, își trădează proveniența vernaculară, înscrierea într-o matcă istorică locală care este profund investită în cultivarea anumitor concepte și paradigme.
Limba nativă care se adăpostește în spatele a ceea ce este exprimat [în engleză] este româna, fapt care mă plasează într-o serie de rețele politizate: a fi cetățean într-un anumit stat național (centru/periferie), a fi catalogat în funcție de un anumit gen (identificabil în spațiul public pornind de la particularități specifice), a fi supus unei vârste biologice, a fi definit de o traiectorie socială observabilă, a fi supra-definit de o multitudine de relații oficiale cu comunitățile și mediile din care fac parte etc.
În stabilirea unei practici teoretice este necesară conștientizarea anumitor realități sociale fabricate, care reprezintă puncte de inflexiune și desprindere, în cuprinsul unui război teoretic inaparent și globalizat. Dependent de trasarea unei limite, orice demers teoretic are nevoie să încerce vizibilizarea acestui front conflictual implicit. Într-o eră a viziunii generate de sisteme satelit și de geolocalizare, vizibilitatea teoretică este dependentă de o revenire constantă la experiența trăită a locuirii unui anumit spațiu și timp.
Este înțeleasă ca o practică a deschiderii față de ceea ce este cunoscut, până la pragurile liminale a ceea ce este încă-aproape-necunoscut, un efort în mare parte neîntrerupt, ocupând tradițional poziția dialogului în societățile trecutului, dar recent absorbit fără urmă într-o piață a discursurilor, prin mecanisme și operații extinse de producție care ar putea fi însumate prin formula capitalism târziu.
În timp ce scriu aceste rânduri, prezența dincolo de funcția de autor, experiența corporală care emite această propunere, își trădează proveniența vernaculară, înscrierea într-o matcă istorică locală care este profund investită în cultivarea anumitor concepte și paradigme.
Limba nativă care se adăpostește în spatele a ceea ce este exprimat [în engleză] este româna, fapt care mă plasează într-o serie de rețele politizate: a fi cetățean într-un anumit stat național (centru/periferie), a fi catalogat în funcție de un anumit gen (identificabil în spațiul public pornind de la particularități specifice), a fi supus unei vârste biologice, a fi definit de o traiectorie socială observabilă, a fi supra-definit de o multitudine de relații oficiale cu comunitățile și mediile din care fac parte etc.
În stabilirea unei practici teoretice este necesară conștientizarea anumitor realități sociale fabricate, care reprezintă puncte de inflexiune și desprindere, în cuprinsul unui război teoretic inaparent și globalizat. Dependent de trasarea unei limite, orice demers teoretic are nevoie să încerce vizibilizarea acestui front conflictual implicit. Într-o eră a viziunii generate de sisteme satelit și de geolocalizare, vizibilitatea teoretică este dependentă de o revenire constantă la experiența trăită a locuirii unui anumit spațiu și timp.
[ii] "... o generație de copii apărută imediat după evenimentele din România din 1989, care a trăit și a crescut în timpul proceselor de adaptare și în stări de tranziție accelerate. Este o generație părăsită, care, la fel ca generațiile anterioare, a încercat să aibă o relație cu societatea adultă, dar care a trebuit să admită că deocamdată nu este un actor semnificativ în jocul important care are loc în societatea adulților aflată sub presiunea politicului și a factorilor economici."
[iv] Prins între multiple actualități istoricizate, pășind precaut pe linia dintre acum și nu-încă, la periferia unui trecut nemărginit, mă simt constrâns să oscilez între un sentiment al sinelui deja dat și o frontieră luminoasă imaginată, pe care încă nu o pot circumscrie. Pendulând între limba maternă și o limbă străină, mă hrănesc din speranța de a găsi un punct de desprindere, apropiindu-mă milimetric de un viitor capabil să cultive originile și poveștile noastre comune.