Călcătura grăbită a orașului, într-o dimineață înzăpezită, decalând traficul deja congestionat. Multă îmbulzeală și accelerație înspre aceleași destinații, cu răsfirate excepții. Masificări de corpuri, străzi înălbite, nenumărate suflete urmărind căile aplicațiilor și zorind către un început de zi cuprins de lentoare. Pe o altă coordonată o celebrare a vieții individuale, marcarea a 84 de ani de conviețuire lumească. Un nod într-o arborescență de familie, undeva în afara metropolei. Mișcări pe alocuri îngălate, încolonate, împinse de fluxuri biologice slab percepute. Un organism fremătător, acroșat de propriile sale pulsiuni neactualizate. Dintr-o apertură strâmtă, dintr-o privire decupată, vedem picioare încetinite, îmbulzeli pasagere, ecrane, reclame și frânturi de conversație. Sacadarea pronunției se aseamănă cu sacadarea mersului, cu pașii șovăitori pe peroanele metroului, cu urcarea și coborârea din mijloace de transport, deplasări în comun și în privat, subterane și supraterane, toate supuse unui orizont urban fragmentat, unui orizont de înțelegere fisurat. Uneori destinațiile ne trimit către un spațiu de zbor configurat prin multiple filtre de cunoaștere, un spațiu experiențial virgin pentru unii dintre noi. Ne orientăm către planul decolării, tânjim după desprinderea de sol, de vacarm, de conglomerate citadine. Aici afectele se înlănțuie, iar informația generează grafice neregulate, concentrări și dispersii. Secvențele și grafiile se confundă. Sosirea și decalajele ne țin laolaltă pentru durate neanticipate. Stăm într-o așteptare convențională, într-un perimetru predefinit, umăr la umăr cu un număr de străini și cunoscuți. Toți cei care s-au pre-îmbarcat, cei care s-au inserat într-un vast sistem de transport, încă înainte să se așeze primii fulgi de zăpadă. Boardingul se petrece în permanență.
Copilul din mine visează la New York, prin prisma culorilor care s-au arătat pe ecranul copilăriei, atunci când cenușiul alb / negru și-a deschis porțile tehnice către occident, la fel cum adolescentul din mine visează la Sidney sau alt loc australian, atât de departe de experiența europeană, încât să ostoiască revolta adolescentină, iar fantomele se înmulțesc indefinit. Patrulăm suprafața planetară cu setea nomadă a vieților de demult, suntem în voiaj perpetuu. Prunci legănați pe picioarele predecesorilor, legănați de vânturi de miazăzi, legănați de dureri-și-doruri nerostite. Fiecare gest îmi deschide un nou hotar, chiar și un fapt mărunt, precum un drum până la ghena de gunoi, într-o noapte înfrigurată.
"Where is the kid? Why can't I find him?" se auzi. Un gest retroactiv. Acel scurtmetraj, Two distant strangers, s-a arătat formidabil de fortuit, venind cu un ceva mic, aproape o ilegalitate, împăturită în mănunchiul anxietăților care se hrănesc din ele însele, auto subliniindu-se în nuanțe amenințătoare. Iar limba comună urlă, se zvârcolește ca într-o menghină. O utopică limbă a tuturor, un tuturor segmentat, poate chiar ciopârțit de forme insidioase, nici măcar globale, doar tenebroase. Protest surd al fontului universal, acel universal care taie, împușcă, sugrumă. Se adâncește o burtă, o burtă aproape goală de timp, o ciroză cronologică. Montajul scriptic este lacunar, perforat, ca o înșiruire de omuleți decupați din hârtie. Demult aveam o pagină, o falie, o bucată de copac, o mică piele a mediului. Acum stăm în dreptul unei mașinării planetare, înaintea unui draft care își maschează originile arhaice. Suntem atât de mult aici, atât de prezenți cu toții, fiecare dintre noi un centru incandescent care nu poate fi casat.
Prezența își conține proximitatea, o cultivă ca pe o vegetație luxuriantă. Proximitatea crește pe urmă, dintr-o fire mai mult decât specială sau animalică, dintr-un aici eco-localizat, punctul terminus-primus. Prezența vine cu o stranie invocare a ceea ce numim anxie-tate, ca un anxi/e/Tată, un nod nevralgic al făptuirii, al patriei sufletești, care se agață cu disperare de firmamentul prăbușit al patriarhatului, atâta vreme cât îl poartă în limbă, pe limbă, în cuvântul însuși. Suntem în prologul unei aventuri. Nu plecasem niciodată sau nu evacuasem. Arhitectura nu se poate evacua, întocmai ca în scurtmetraj. Nu odată ce ai construit-o și locuiești regește în ea. Pe stradă se află întotdeauna străini. Curioși, intruzivi, simptomatici, deliranți. Sunt toți acolo. Tot universul intră în buclă. Ca și cum universul s-ar încheia brusc, ca după un click, în clipa în care un adevăr ar fi rostit.
Autobiografic: know thyself. Am impresia că vorbim de o buclă (încă prezentă, implicit încă non retroactivă), de o buclă mai mult decât neuronală. O buclă oraculară. Cu o geometrie bizară sau stranie (odd). Oracolul te îndeamnă să te cunoști, dar vorbim de un sens mai adânc al cunoașterii, mai comunitar: co-nascere, exact ca pe scenă și în spectacol. Te naști tu pe tine, împreună cu ceilalți. Din nou. Și ești constrâns să operezi astfel, ca o incubație inerentă a depășirii diurne a divinului parental. De acolo pornim, dar oricare încotro vine dinăuntru, atât psihic, cât și somatic. Și vine din-mprejur, de la oricare și fiecare impuls comunal și convivial receptat. Suntem un fel de comeseni, chiar și în post-Postmodernitate.
Scrisul nu poate fi voluntar decât în editare. Compilarea și colarea textului îi revine adultului. El, ca un cowboy, are îndatorirea să fluidizeze lectura. La fel cum călărețul produce, ca la Hollywood, scenarii care să justifice liniile de cod emoțional ale elefantului. Cotidianul și diurnul îngreunează instalarea țesăturilor emergente. Perforarea intențiilor începe mereu din intimitate, pe fundalul unor fenomene cvasi-colective (clanul, tribul, comunalul, cartierul). O fisurare a aurei personale, o căscare a zonelor de articulație, lăsând loc nestingherit pentru manifestarea forțelor nespecificate. Aura poate aparține mai multora, ca o desfacere orchestrată a miezurilor de ființă, a nucleelor individuale, jurate unor noi orbite cosmico-sociale. În digestia lentă și veche a elefantului se petrec acrobații dintre cele mai variate, cele care îngăduie participarea individului la grozăvia unei destinalități anti-binomiale: nici naturală, nici culturală. Cumva suntem constrânși să ne edităm viețile. Și ne trăim viețile supra-editate, ca fotografii supraexpuse, într-o nonșalanță vecină cu prostia. Doar că prostia își vede de sfera ei și a găsit demult uși, portițe și spații prin care să pătrundă. Prostia e a nimănui. În compania ei suntem palizi în fața vremii, neaclimatizați. Suntem o tagmă mare și mixtă, susținută de confrați mascați sau surori deghizate printre arte, uitând extinderea fără măsură a limbajelor și imperiilor noastre. Mulți dintre noi suntem doar băieți de mame, gata să crească o vorbă ca o cocă, într-o expansiune spumoasă care reduce orice alteritate la tăcere.
Acum ascult Vangelis, Blade-Runner, și cobor în subsolurile acestei acustici, văd acolo oameni care înregistrează, trudesc la multiple aparate, asamblează într-un alt veac această coloană melodică a filmului. Îmi închipui inumerabilele vieți, servicii și instituții care s-au amalgamat ca să genereze acest nou sunet și totodată lumea lor, o lume deja apusă. Inumerabile vieții și familii, întâmplări, micro-evenimente și întorsături de situație, oferindu-ne o lume peste care să o clădim pe a noastră. Un sacrificiu suprem și inevitabil. Și cum se rostește acest blade, cum se întruchipează spada, muchia ascuțită, the sword that is always a word. Gonim peste fraze, propulsați de muzică, de trepidația armonică a unei matematici subtile. Spada taie și înlătură mâzga gumoasă a cotidianului, împingându-ne spre alte orizonturi, dintr-un foc, printr-o singură tăietură, veche și curată.
Îmi e dor de toți caii. Toți, până la ultimul. În special cei care nu mai sunt printre noi. Și despre oameni s-ar putea spune la fel, doar că a simți lipsa lor poate fi fatal. Pe cal nu îl preocupă comuniunea, acesta nu o caută, ci o înfăptuiește, dintotdeauna. Omul învață de la cal, își amintește, își pornește sârguincios anamneza, iar sonoritățile captează ceea ce s-a arătat drept pierdut. E bizar cum muzica reușește uneori ceea ce artele fugăresc asimptotic. Însă muzica nu e o simplă artă, ea cuprinde în substraturile sale până și cel mai distant nechezat al unui mânz speriat, ascuns după turma sa.
[Greșim. În permanență greșim și ne codim și picotim. Nu în sens retoric. Nu greșim ca transgresiune pasageră sau stângăcie spontană. Greșim mărunt și insesizabil. Fără urme vizibile sau martori, fără amprenta memoriei. Greșim infinitezimal, greșim în spatele cortinelor sau în plină stradă. Greșim nu doar în fața semenilor, a cutumelor sau legilor. Nu doar unul față de celălalt, ci pretutindeni în fața cosmicului ireprezentabil, în fața unui tot care abia se lasă intuit. Greșim nu ca o cădere, oricât de sacră. Nu ca o constituire negativă. Greșim prin fire, printr-o experiență a incompletitudinii. Iar tocmai revirimentul la această realitate adâncă, la această temelie a prezenței noastre corporale, se dezvăluie a fi cea mai ușoară condiție dintre toate, ușurătate a ființei, a faptului de a ne afla once more, într-un punct infinit de pregătit să devină altceva.]
Un intermezzo urmat de un delir anodin: fiecare e propriul său muzeu. Un muzeu kitsch. Ochelarii văd înaintea ta, în viitor, adică ochelarii plâng înaintea ta. Ei percep durerea unui prezent care deja s-a cutremurat, s-a cutremurat până în afara timpului. De aceea maeștrii sticlari știau jocul de șah până la culmile velocității neuronale, deversate peste oricare corp uman. Autoreflexie instantanee. Nu atât puterea prezentului sau a instantului, cât puterea iubirii de a topi granițele timpului. În căutarea hefei din umbră, într-un rapel către tărâmuri nevirusate, embrionar-planetare, către o gurmanderie cosmică ce depășește stadiile ființei. Falia literară își construiește fail-ul din interior, din facere, din punctul terminal al oricărei îndeletniciri. Cardinalitatea textului intră în vertij, se contorsionează într-o vijelie performativă. Ne performăm maricidul actualelor deliruri, pentru a reîncepe cruciada permanentă către Regina-Mamă, Hefa_Sufleor. We were never disconnected. All lives matter at once. Poate de aici și toată povestea cu aproapele. Doar că scrisul e prea "alb", e atât de înălbit, spălat conceptual de impurități și deseori reînnodat pe un fus oral nemărturisit. Un scris care nu știe cum să nu rămână închis, bont, captiv într-o opacitate civilizată, într-o ordine de suprafață. Un scris-paravan, retras mereu într-o emisferă superioară, superioară prin pironirea sângeroasă a punctelor cardinale în carnea lumii.
În urcare regulile se schimbă. Prin ascensiune convențiile se despletesc. În coasta regiunii, pe coama ținutului sau pe creste, multe dintre rutinele noastre se dezmembrează. Pe vârf de munte contează prea puțin ce bani porți cu tine. A căra cu noi "discoteca", oriunde am merge, e un moft susținut de o enormă infrastructură tehnologică, pe care o lăsăm să opereze în vale. De regulă, operația economică e o manifestare a văii, iar pe culmi devine un simplu surogat. Aici avem de descoperit o funcționare aparte, o altitudine la care sistemul monetar pălește, trece în plan secund. Ceea ce ar da de gândit: nu te poți sustrage condiționărilor sociale, însă te poți muta într-un plan care le adumbrește, până la punctul (dotat cu o cotă măsurabilă) în care aspectele stringente se îngrămădesc în jurul supraviețuirii, a conservării corporale. Pe munte ai ca primă prioritate să te menții în viață, să te securizezi ca organism, să răzbați în fața mediului. Stațiunea de munte e mereu sub linia vârfurilor. Bancnotele nu țin de cald, nu îți hrănesc corpul, nu te apără de vânt. De fapt, bancnotele sunt cam ridicole, în absența coabitării cu alți oameni, cu semeni și străini. Nu e nimic de învins la sistemul economic. Sunt doar locuri în care el devine irelevant. Sau se dovedește a fi irelevant, își arată adevărata piele. Rețeaua economică e doar pielea simbolică a lumii umane. Ne învelim cu ea, fiindcă în cetate ne protejează și ne oblăduiește. Însă urcarea vine cu alte cerințe. Pe munte nu ai lucruri de făcut. Înălțimea e cea care te trăiește pe tine. Iar dimensiunile se recompun după coordonatele înaltului. Sus, aproape de nori, poți privi în neștire, poți rămâne stupefiat în fața peisajului, când nu cari cu tine bâlciul lumii de jos.
Care ar fi responsabilitatea fiecăruia într-un registru al departelui? Ar fi loc să reflectăm la responsabilitate atunci când prezența noastră brută estompează jocul comercial? O interogație foșnind printre ierburi și arbuști. Un capăt experiențial și o vale forfotitoare, la care să te întorci.
Iar înscrisurile citadine de toate felurile au mereu nevoie de confort, ambianță și instrumente. Cum te poți apropia de coală sau tastatură dacă ești nespălat, dacă ai mâncărimi, dacă degetele îți sunt lipicioase? Cum să îți urmezi gândul pe linia scrisului, dacă nu dispui de un loc pentru menaj, de o saltea primitoare, de o fereastră pe care s-o deschizi? Suntem deseori creaturi ale confortului, ne interogăm doar în absența adversității. Ne încolăcim printre medii pre-fabricate și fantasmăm în plină zi. Iar ce nu ne convine expediem către o zare fictivă, invizibilă sau greu accesibilă. Experți ai exilării. Lorzi ai excluderii. Comercianți-grănicieri. Teritoriul e cel pe care-l configurăm cu toții.
Încă un delir: suntem cuprinși într-un șuvoi de gânduri care se ivește pe scena unei anumite zile a săptămânii. "Suntem", un plural care își poartă jena, rușinea și culpabilitatea de gen. O formă afectivă nouă, centrată pe un /acum/ sever, pe o treaptă cotidiană, constrânsă la a nu întoarce privirea, la a nu reflecta. O cupă de afectări concepute sau concepte afectate, o infuzie somatică ce bolborosește între porțile acelei zile: Wed-nesday. Miercurea e ziua maritală a săptămânii, e ziua celebrărilor tacite, a vârfului de deal care anunță o revenire la valea domestică a weekendului. În cumpăna acestui punct, activarea primelor zile intră în mariaj cu pasivitatea timpului privat, semnalat încă de departe. Wednesday e americănismul care conjugă sferele publice cu cele casnice, legiferarea cu sensul (ca direcție) și semanticul. Acest sens hiper-masculin geme de o suferință surdă, stinsă, încă ne-îmbrățișată. Un sens al celui care trăiește prin excludere, prin izolare, printr-o sete ființială, incomodă, chiar debilitantă.
Rareori scrisul devine un act comunal. E ceva ce li se petrece mai mult corpurilor, când încep să rezoneze pe un fuior imaterial. N-ar avea nimeni de câștigat. E egal egal. Există trademarks, markere ale schimbului sufletesc, atât de devalorizat pe piețele actuale. Nu comerțul e purtătorul acestor touchpointuri. Comerțul funcționează ca supracontractare, în vreme ce tradeul cu realul e prin natura sa nefinanțabil, contra-financiar. Excesul contractual stinge procesele de price discovery. Cuantificabilul lasă loc valorii inexprimabile a investiției ființiale, a naturii necopiabile a individualului.
Orice plecare, oricât de mică, oricât de insesizabilă, produce unde seismice în plan social. Corpurile care vin și pleacă sunt micile cutremure ale marelui contract vamalo-demografic. Suntem supuși nu doar hazardului sau hiper-obiectelor climatice, ci supuși frânghiilor afective care ne leagă unii de alții. Orice faptă a plecării, a dislocării, ca un femur desprins dintr-un pelvis, este o faptă antropologică majoră, chiar dacă inaparentă. Suntem poate prea lejeri cu venirile și plecările corpurilor noastre. Poate e timpul să devenit infinit mai descriptivi în gesturile noastre. În jurul orei ne strângem cu toții, într-un număr incert, variabil, fluctuant. Cine cunoaște vămile morții și ale vieții în fiece moment, în concavitatea fiecărei clipe planetare, cine se înfruntă cu această majestuoasă simultaneitate a intrărilor și plecărilor de pe tărâmul pământesc?
Iar dintr-un astfel de punct epuizant poate să urmeze doar povestea, doar nararea, doar proza care coase laolaltă fragmentarul, chiar fără voia sa. Când tematicul devine ultra-concentrat, mai departe apar figurile curioase și răzlețe ale trecătorilor, co-pasageri într-o traiectorie comună, necunoscută, cu o îmbrățișare aici, o politețe acolo, un nevăzut gest de salut, o vorbă aspră sau o mirare spontană. Suntem doar corpuri care își alină durerile, până când ne mutăm în registrul persoanei, până când ne numim unii pe ceilalți, iar în priviri încrucișate descoperim cine suntem, cine devenim prin vorbele, glasul și gesturile noastre. Doar încrucișarea înfăptuirii ne scoate din anonimat. Ne interpelează asupra istoriei și istorisirilor pe care ni le spunem. Cui îi datorăm povestea noastră? Cine ne este destinatar?