Noua față de masă

Suflu în oglindă aburind-o, o șterg cu mâneca pijamalei și privindu-mă de aproape îmi spun: când mă văd cu ochii lui înțeleg ce nu-i place la mine, dar când mă văd cu ochii mei, sunt aproape mulțumită.
Cum să nu observ colecția fotografiilor cu Sophia Loren crescând an după an? Observ!
Fotografii din librăriile anilor '60, "artiști cu un leu bucata", tăieturi din ziare, din reviste, copii xerox după jpeguri salvate în calculator, toate cu Sofia Villani Scicolone.
În loc să o vadă în realitate pe ea, pe adorata lui, de patruzeci de ani el mă vede numai și numai pe mine! E greu de suportat. I-am și spus: nu știu cum reziști. Uite, anul acesta iubita ta Sophia împlinește 89 ani. El mă privește și după ce fumează două țigări mă întreabă: unde e albumul cu pozele din Ciociara?
E aici, pe biroul tău, l-ai făcut biblioraft.
Ah, da! Așază-l la loc te rog, lângă celelalte.

Plec în bucătărie. Pun varza la desărat.
În timp ce scurg prima apă, din vitrina bufetului mă privește Filomena Marturano din Divorț italian. Am nevoie de o strecurătoare mai mare. Mă urc pe scaun, altfel nu ajung. Pe interiorul ușii bufetului, prins în pioneze întâlnesc zâmbetul Lucillei din Căderea Imperiului Roman. Ea ar fi ajuns la strecurătoare doar întinzând mâna, știu, de aceea când gătesc sau când spăl geamuri îl trimit pe el în living și pun televizorul pe smart tv. Aleg două filme cu Sophia Loren și am liniște mai bine de patru ore. Se termină filmele, nu-i nimic, le vede în reluare.

Eu sunt de statură mijlocie. Am cincizeci și șase kilograme. Pe tocuri arăt binișor. Dar nu sunt Sophia. De fapt Carlo Ponti și cu mine avem cam aceeași înălțime.
În 1972 când în Omul din La Mancha ea a jucat rolul Dulcineei din Toboso, am încercat să îmi coafez părul așa cum îl avea ea în film. A fost o greșeală de neiertat. Cum umbli așa despletită? Nu mă ajută cu nimic pletele tale neîngrijite. Uite aici în afișul ăsta! Pletele Sophiei se lasă ude pe niște sâni mari și grei, iar ochii ei expresivi sunt încadrați de acești pomeți unici! Nu te poți compara! Deși știu, nu e vina ta.

Am plecat la Roma în anii '90. Am stat doar o zi. Cazarea era atât de scumpă încât am dormit pe scaune în aeroport. De cum am ajuns am aflat că nimeni nu îți poate spune cu exactitate în care restaurant își bea cafeaua Sophia Loren atunci când nu vrea să o bea la ea acasă. Pe tema asta am avut discuții furtunoase. Cum să bea cafea "acasă" o femeie ca ea?! Eu insistam pe varianta cafelei din living sau din propria grădină, dezvăluind astfel latura umană, firească a Sophiei. El o vedea doar în rolul Chimenei din Cidul, sau al Phaedrei, nicidecum ca pe o muritoare de rând.

În 2014 am cumpărat un dvd: Vocea umană, un film după Cocteau, regizat de Eduardo Ponti. Am crezut că se va bucura. A privit coperta și l-a pus alături de celelalte dvd-uri.
- Nu ne uităm?
- La ce?
- La film.
- Altădată.

Sarmalele au fiert vreo trei ore bune. Au ieșit excelente, cu cimbru și afumătură. Se topesc în gură. Am întins o față de masă nouă. Cea veche care ziceai că-i din Scandal în Sorrento (cu Vittorio de Sica), era deja ruptă la colțuri. În timp ce aștern o linguriță de smântână peste sarmale întreb:
- Chiar nu vrei sa te uiți la filmul Vocea umană? E relativ recent.
- Recent înseamnă de curând, nu de acum zece ani.
- Dar există și filmări "de curând".
- Care?
- Ai toată viața înainte din 2020.
- Îl știu.
- Cum îl știi?
- L-am văzut online.
- Ți-a plăcut? Ai poze salvate?
- Nu.
- De ce?
- Fiindcă acum seamănă cu tine. Sau tu cu ea.
- Cum așa?
- Sunteți la fel de bătrâne.
- Dar eu nu sunt actriță.
- N-are importanță.
- Cum sunt sarmalele?
- Ca întotdeauna. Minunate!
...

(iulie 2024)