Se gândea că, poate, somnul acela nici nu fusese al ei, pentru că niciodată nu dormise atât de bine precum o făcuse în brațele bărbatului cu care fusese împreună șase ani. Nici înainte nu se lăudase cu un somn prea grozav, dar acum dormea mult mai prost, de parcă somnul primit la venirea lui Flaviu l-ar fi luat la plecare și pe cel al casei. Ca și cum l-ar fi primit împrumut și apoi ar fi trebuit să-l dea îndărăt, cum faci cu un mixer sau cu o placă de îndreptat părul, pe lângă care, atunci când le înapoiezi, mai pui o farfurie cu câteva felii de chec sau un borcan de gem, pentru că așa se face, nu?
Vise nu mai avea de foarte mult timp. Oare ele să fi plecat primele, ca șobolanii, abandonând o relație care se scufunda încet, dar sigur? Ultimul vis de care își aducea aminte se repetase obsesiv luni la rând. Se făcea că se trezește, dimineața devreme, iar în cameră e un aer greu, stătut, ca și când cineva ar fi fumat țigări proaste toată noaptea. Primul ei gând e să deschidă ușa balconului. De îndată ce se așază în capul oaselor, vede cum aerul își schimbă consistența, devine translucid, apoi mat. Se ridică, dar îi e greu să pășească. Picioarele i se afundă în covorul transformat într-o baltă mâloasă. Se dezechilibrează și întinde mâinile în lături. Îi e teamă că va cădea în pasta vâscoasă care îi trece acum de glezne. Aerul e tot mai îmbâcsit, i se lipește de piele și de pleoape, ca o mâzgă unsuroasă. Îi e greu să respire, gâtul o ustură, miasmele care s-au adunat în încăpere îi înțeapă ochii. Dă să se sprijine de dulapul aflat chiar lângă pat, dar simte cu groază că mâinile i se zbat în gol și-și menține cu greu echilibrul. Substanța cleioasă în care s-au dezintegrat toate mobilele din cameră i-a ajuns deja la genunchi. Trage adânc aer în piept și își ține respirația, pentru că mintea îi spune că mai are o șansă. Cu un ultim efort, se întinde și încearcă să ajungă la ușă. Se dezechilibrează și se izbește de geam. Sticla se sparge. Cioburile îi intră în gură, tăieturi adânci îi brăzdează toată fața. Constată că nu simte nicio durere, dar parcă se aștepta. Ceva umed i se prelinge din ochi și, chiar înainte să se trezească, își dă seama că e oarbă.
Un vis premonitoriu, ar fi spus unii. Semnele fuseseră acolo de mult timp. Tăceri grele, în timpul cărora flacăra aragazului părea că șuieră strident, iar foșnetul paginilor întoarse zgâria auzul. Eschive la tot pasul, nu conta că celălalt n-avea nici cea mai mică intenție să atace. "Noi nici să ne certăm nu știm", îi spusese Flaviu în mai multe rânduri. Se menajau. Se amăgeau, de fapt.
Clara se ridică cu greu și rămase așezată pe marginea patului. Încercă să-și aducă aminte ce zi era. Joia venea mașina de gunoi. Zgomotele metalice de la 6 dimineața care pe alții îi scoteau din sărite pe ea nu o deranjau. Avea un reper clar, de care se agăța în fiecare săptămână. Celelalte zile se contopiseră într-un timp amorf la care nu mai avea putere să se gândească. Singurătatea face ca timpul să se dilate monstruos, până în punctul în care acesta ajunge să se destrame, să se dezintegreze aproape, să lase găuri mari, prin care Clarei i se părea că întrezărește nimicul. Se scufunda tot mai mult într-o stare de apatie care părea comodă dacă n-ar fi fost atât de chinuitoare.
În primele săptămâni de după, nici acum nu putea pune în cuvinte ceea ce se întâmplase, mereu rămânea blocată în fața acelui după, un hău i se căsca în suflet și simțea cum din golul acela urca un frig ascuțit ce se răspândea cu încetinitorul în tot corpul. Inima începea să îi bată tot mai repede și mai puternic; era toată o inimă. O auzea bubuind în urechi, care i se înfundau treptat, iar sunetele se transformau în vibrații, vibrațiile în apăsări și apăsările se adânceau și deveneau dureroase. Durerea o râcâia de parcă ar fi avut gheare, pe care apoi le simțea încleștate în jurul gâtului. Dintr-o dată nu mai putea să respire, aerul părea să se împuțineze până la dispariție. De fiecare dată, urma aceeași amețeală însoțită de senzația clară a iminenței unui sfârșit îngrozitor. Rămânea sleită.
Stările acestea păreau să o însoțească peste tot. Apăreau de niciunde și puteau dura minute bune. O trezeau din somn la puțin timp după ce abia reușise să adoarmă, îi încețoșau mintea în timpul reuniunilor cu clienții și nu o dată trebuise să iasă precipitată din birou, spre nedumerirea tot mai mare a colegilor care îi cunoșteau stăpânirea de sine și grija deosebită cu care își pregătea fiecare întâlnire. Îi restrânseseră drastic libertatea de mișcare și ajunsese să-și reducă la minimum ieșirile, nu conta că trebuia să-și facă unele cumpărături sau își propusese să se vadă cu niște prietene, și să nu se mai urce la volan decât dacă era cu adevărat nevoită. Puseseră stăpânire pe viața ei.
*
De o lună era în concediu fără plată. Cel de odihnă i se terminase rapid, iar medical îi fusese rușine să-și ia. Nu prea mai avea poftă de mâncare. Slăbise mult, nasul devenit ascuțit și pomeții ieșiți în afară făceau și mai vizibile cearcănele cenușii-gălbui. Nu-și dorea să vadă oameni. O oboseau cărțile. Nu mai avea răbdare la filme. Nici lacrimi nu mai avea, le pierduse pe toate în orele lungi ale unor seri și mai lungi. De la atâtea lacrimi ar fi strâns un bulgăre mic de sare, se gândea uneori, privindu-și palmele făcute căuș.
Cineva îi spusese că are mâini de apă. Poate era cu totul de apă. Picioarele refuzau uneori până și să o țină dreaptă. Degetele nu o ascultau și lăsau să cadă pahare, felii de pâine, cărți. Gândurile i se amestecau într-un vârtej amețitor și apoi dispăreau ca supte de scurgerea chiuvetei de bucătărie, într-un amestec aflat deja în putrefacție după atâtea luni. O apă stătută. Neagră și împuțită.
Clara ocoli patul și se îndreptă spre camera de zi. Ușa de la baie era deschisă și lumina rămăsese aprinsă, ca o invitație, de parcă ceva dinăuntru ar fi știut că femeia care trăia în casa aceea are nevoie de un imbold ca să intre și să se spele. Trecu încet prin fața băii, pășind odată cu umbra care i se proiecta pe peretele holului. Se apropie de fereastră și își sprijini mâinile de pervaz.
Dimineața se zbătea să scape din îmbrățișarea prea strânsă a nopții. I se păru că mesteacănul din curtea blocului piaptănă norii și-i destramă în fire lungi, pe care apoi vântul le apucă și le împletește neobosit. Cu câteva zile în urmă, ceața se reîntorsese și luase în stăpânire orașul. Când venea, se așeza cu zilele. Se întindea leneșă, ca o jupâneasă de neam mare, și se răsucea când pe o parte, când pe alta, iar blocuri, parcuri și străzi dispăreau sub cărnurile ei albe. De cum ieșeau din case, oamenii se pierdeau printre degetele ei lungi, înmănușate. Peste noapte însă vântul începuse să sufle cu putere, parcă ar fi fost o mătură gigantică, invizibilă, care s-a pornit să curețe pământul de toate gunoaiele. Sau un dos de mână nevăzută care șterge tăblia unei mese pline de resturi, de la care mesenii s-au ridicat în grabă, nepăsători și nerecunoscători.
Totul începuse să se sfârșească în ziua aceea în care Clara îl așteptase pe Flaviu două zile să se întoarcă acasă și să o ia în brațe. Când ieșise de la ginecolog, îl găsise pe treptele clinicii. S-au întors acasă împreună. Mașina mirosea parcă a nou, îi venise să spună că miroase a verde închis, dar se abținuse. Lui Flaviu nu-i plăcuseră niciodată jocurile de cuvinte, nu-i plăcea niciun fel de joc, de fapt. Clara nu se simțea în stare de altceva, așa că nu spusese nimic. Tăcuseră amândoi, el cu privirea atentă înainte, la trafic, iar ea, cu privirea pierdută înăuntru, căutând ceva ce nu mai era acolo.
O promisiune pe care și-o făcuse sieși, fetiță-fată-tânără-femeie, încălcată la simpla rugăminte - oare rugăminte a fost? - a bărbatului iubit.
Mai târziu, Flaviu îi spusese că așteptase un semn, un cuvânt, o privire, orice, cu care să împartă apăsarea aceea, pentru că și el se simțea vinovat, nu doar ea. Iar Clara nu avusese putere să-i spună că lepădase pe patul aseptic până și amintirea cuvintelor, că frigul intrat în corpul ei odată cu fierul din mâinile pricepute ale medicului înghețase orice urmă de compasiune.
O lăsase în fața blocului. Nu se așteptase deloc la o altă despărțire, nu atât de devreme, nu atât de bruscă. Abandonul nu e niciodată anunțat dinainte, evident, dar atunci nu se gândise decât că el avea nevoie de timp, se dovedise foarte curând că și de spațiu, și încă mult.
Clara privi Crăciunița așezată pe colțul biroului. O cumpărase după ce ea și Flaviu se mutaseră împreună. Inițial, avusese de gând să-i ia doar lui un cadou și căutase zile întregi ceva care să însemne Bine ai venit, în viața mea, completase ea atunci în gând. Fusese pe punctul de a-i cumpăra o cană, chiar găsise una, neagră cu interior roșu, își schimba culoarea atunci când turnai ceva cald în ea, dar se răzgândise după ce Flaviu pomenise odată, în treacăt, că în familia lor nu obișnuiesc să-și sărbătorească zilele de naștere. I se păruse ciudat și trist în același timp, dar nu făcuse niciun comentariu. Simțise nevoia să ia totuși ceva, orice, care să rămână și despre care să poată vorbi mai târziu cu plăcerea reamintirii unui moment important.
Ideea de a lua o plantă nici nu fusese a ei, de fapt, ci a lui, chiar dacă fără niciun fel de intenție. Acasă aveam o plantă-telefon, îi spusese într-o zi, când stăteau în bucătărie, la o cafea, și continuase râzând, nu cred că se numește așa, acuma îmi dau seama cum sună, dar așa-i spunea mama. Ghiveciul era așezat pe dulap, cum ar fi aici sus, lângă geam, și mama o întinsese de-a lungul mobilei de bucătărie, până la ușă. Era așa de lungă, că acoperise toată partea de sus și atârna pe laterale. Țin minte că, într-o vreme, îi dăduse drumul și deasupra geamului, înfășurată pe bara de metal de care era prinsă perdeaua. Trebuia să avem grijă când închideam geamul, că se prindea mereu. Ne enerva pe toți, dar nu prea comentam. Și încheiase, după o scurtă pauză: mamei îi plăceau mult florile.
Fata de la florărie i-a sugerat s-o ia. Urmează să înflorească, i-a spus. Dacă vreți să o luați, acum e cel mai bine, altfel, dacă mutați ghiveciul după ce apar primele flori, vor cădea toate. Și bobocii. Și a adăugat, de-aia i se zice și Nu-mă-deranja.
Uitase.
Clara făcuse întocmai cum i se spusese și în fiecare an fusese răsplătită cu zeci de flori roșii. Nu i-am schimbat ghiveciul, se gândi, și-și aduse aminte că florăreasa îi spusese că ar fi bine să o mute într-unul mai mare după câțiva ani. Se așeză pe scaun și-și sprijini coatele de masă. Cu bărbia în palme, privi planta mai îndeaproape. Făcuse o tufă bogată, cu rânduri-rânduri de tulpini cărnoase. Îi merge bine, își spuse, iar apoi, cu voce tare, îți merge bine, așa-i? Văzu bobocii care se ițeau în aproape toate vârfurile. Ești frumoasă, continuă, mare minune și natura asta. Uite, o plantă din deșert la mine acasă.
Dintr-o dată, un freamăt necunoscut își făcu apariția în cotloanele minții. O stare nouă se înfiripa timid înăuntrul ei și părea că încearcă să îi ia locul celei bine-cunoscute din ultimele luni. Clara simți cum un fel de clocot îi răscolește ființa, iar căldura pornită din coșul pieptului se răspândește concentric până o cuprinde în întregime.
Se ridică brusc și deschise fereastra. Răcoarea dimineții umplu rapid întreaga cameră. Lumina se filtra printre frunzele șovăitoare ale mesteacănului și toată suflarea care păruse până atunci amorțită începu să dea semne de trezire. Se auzeau frânturi de voci, vuiete înăbușite ale orașului; ici și colo, câte o pasăre exersa neobosită același tril. O pisică gălbuie se strecura neauzită printre tomberoane. De undeva venea un miros jilav.
Clara își îndreptă spatele și trase adânc aer în piept de câteva ori. Se uită peste umăr la Crăciuniță. O să înflorească mai frumos dacă se simte în primejdie, îi spusese fata aceea, și-i explicase apoi de ce plantele ca aceasta nici nu vor încerca să facă flori dacă sunt ținute în condiții favorabile.
Într-o străfulgerare, totul i se limpezi, ca cerul de deasupra zilei care stătea să înceapă. Crâmpeie de fapte, întretăieri de vorbe, imagini tulburi, toate prindeau acum contur și căpătau alt sens. Greutatea pe care o purtase în suflet atâta timp parcă nu mai era acolo. În locul ei, Clara simțea acum o mângâiere delicată, de boboc gata să se deschisă.
Până fac un duș, se încălzește și apa pentru ceai, își spuse, și porni spre bucătărie.
