Hai, noroc, CFR!

De 25 de ani de când lucrez, n-am încălcat nicio regulă. Mi-am văzut de treabă, nu m-am certat cu nimeni și nu am făcut niciodată probleme. E prima dată în 25 de ani când pățesc așa ceva...

Înainte să vin la serviciu, m-a sunat sor'mea să-mi spună că tovarășul meu de-o viață a murit. A făcut infarct... am simțit o ghiulea direct în stomac când am auzit. Nici n-a rezistat până la spital, a murit în ambulanță. M-am holbat în gol ceva timp. Apoi m-am trezit cu mână pe sticla de vin și am dat pe gât vreo două pahare. Culmea, el mi-o adusese ultima dată când a fost pe la noi.

Am plecat spre gară. Nu-mi amintesc drumul până acolo, îmi amintesc doar că mă uitam la șireturile desfăcute și nu mă simțeam în stare să mă aplec să le leg. Și mă gândeam cum ar fi să calc pe unul din șireturile alea murdare și si să cad să mă ia naiba și să îmi rup mâna și să nu mai pot veni la serviciu vreo două luni... Ce-ar face ăștia dacă nu mai ajung să preiau schimbul? Și ce naiba aș face eu în alea două luni?

Am ajuns în final la gară, preluam tura din Craiova. Aveam transport de marfă spre Timișoara. Colegu' ajunsese cu întârziere de juma' de oră și cu un "miserupisim" de-l vedeai de la distanță. "Lasă-l pe prost să recupereze" i se citea pe față. Dar nu era ziua în care să te pui cu prostul. Am trecut pe lângă el și m-am urcat direct în locomotivă. M-am așezat pe scaun și abia atunci am înțeles că Nicu nu mai e. Că nu o să-mi mai răspundă la telefon când îl sun. A fost prima dată după ce a murit taică-miu, când am simțit că îmi tremură carnea.

S-a auzit fluierul. Am pornit la drum, parcă eram pe pilot automat. Locomotiva mergea fără mine. Mă uitam la șinele alea cum rămâneau în urmă și mă gândeam la Nicu. Cum a rămas tot în urmă... M-a trezit apelul șefei de la Timișoara să îmi comunice că ea nu vrea să stea peste program și să văd cum fac cu întârzierea aia. "S-o recupereze colegu', doamnă. Eu ajung când ajung."

Și atunci m-a lovit. Am făcut tot timpul ce-au vrut alții. Am făcut ce-a vrut taică-miu, ce-a vrut CFR-ul, ce-a vrut toată lumea. Am făcut armata că așa a vrut statul. M-am căsătorit că așa au vrut ceilalți. Eu am vrut să călătoresc, să descopăr lumea. Doat Nicu a înțeles, era la fel ca mine. Și dacă el nu mai e... eu ce naiba mai caut aici?

Am apăsat accelerația. Am trecut în goană prin gara din Timișoara. Recuperasem întârzierea până la urmă. Fluierau ca nebunii să mă opresc. Am vrut să merg atât de repede încât să deraieze nenorocitul ăla de tren. Să se termine odată. Am zburat până la Jimbolia. Doar că acolo se adunaseră deja echipajele, eram și aproape de vamă. Mi-a pierit curajul. Mi-a venit imaginea fiică-mii în minte și atunci am încetinit. Nu puteam să-i fac asta, s-o las singură. M-am oprit.

Am raportat că au fost probleme cu frânele, cauzate cel mai probabil de un scurtcircuit pe sistem. Acum sunt în investigații. N-au decât să mă dea afară.

Ascultă la mine, băiatule, că ești tânăr. Ai toată viața înainte. Să n-o irosești cum vor ei, fă ce vrei tu, cum vrei tu și când vrei tu. Să n-ajungi ca mine, să realizezi în ultimul ceas. Și mai adu-mi și mie o bere, te rog mult. Hai, noroc!