Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

George în vacanţă


Ana-Maria Androne-Bouman

23.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Venea pe nesimţite iarna, nici nu ştiai când din "niţeluş cam frig", cum ziceau măgurenii, dădeai într-un ger ca în Andersen, Ţăndărică stătea cu ochii ieşiţi din cap de frig pe lângă uşa de la intrare, în speranţa că poate azi nu îl leagă şi va fi poftit în casă, la căldură. Tufănelele în grădină rămâneau în poziţie de drepţi, cu bănuţii prăfuiţi, ai fi zis că rezistă gerului. Când te apropiai, vedeai că erau îmbrăcate în gheaţă, muriseră, dar la noi încă nu ajunsese evidenţa morţii lor. Ca stelele. Bunicii ieşeau din casă primii, pentru animale. Urma să mă trezesc cu mare greutate eu şi să plecăm la grădiniţă. Drumul era ca o călătorie desculţă pe zăpadă, oricât de îmbrăcată aş fi fost, tot îmi era frig. Mă simţeam ca primul om de pământ care trebuia să taie frigul în două şi să treacă prin spaţiul strâmt dintre două falduri de ger ca să ajungă la treburile lui. Cizmele Polar, pe care le uram că stăteau ca nişte cârpe groase în jurul gleznelor, se încărcau de zăpadă şi abia mai mergeam, în înghiontelile lui mamaie, hai că întârziem, hai că te ceartă doamna, mergi mai repede, mergeam una în spatele celeilalte, eu în faţă, prin aleile subţiri făcute de măgureni în zăpadă.

Iarna venea deci. Mereu venea, mereu era albă şi mare. Eu nu ştiam niciodată când trebuie să se întâmple lucrurile ritualice, fiecare zi era pentru mine cât o viaţă întreagă. Nici bunicii nu mă implicau în calendarul vieţii rurale, dacă nu era nevoie. Cel mai prompt mă ţinea la curent Dragoş, nestăvilitul meu prieten de joacă, cel fără părinţi, crescut de bunici. El îmi spunea: poimâine se taie porcul.

Eu mă ataşam exagerat de toate animalele din curte, sufeream alături de ele, mă bucuram când nimic nu le tulbura rutina, nici pe a lor, nici pe a mea. La mine în curte nu se tăia deci porcul, nu s-ar fi luat nimeni de George.
- Poate la voi. La noi nu se taie porcul.

Dragoş, empatic ca un aragaz, îmi aducea la cunoştinţă diagnosticul:
- Fă Anamario, ej proastă. Toată lumea taie porcul. Şi tact'tu mare taie porcul. Că doar n-oţi mânca fasole de Crăciun.

Mie îmi spuneau că George se pregăteşte de călătorie, pleacă în vacanţă. Deci nici pomeneală de tăiere, ce bine. Ezitam puţin între ce îmi spunea Dragoş şi ce mi se spunea acasă. Subţirel, îmi luam inima în dinţi şi întrebam: şi noi de unde avem carne de Crăciun?
- Aaaa, păi e de la nenea Gicuţă. El are un porc foarte rău şi duşmănos, de aceea îl taie. Şi ne dă şi nouă carne de Crăciun.

Ce om bun, nenea Gicuţă. În cazul ăsta putem să închidem ochii şi să îl iertăm că fură ţuică de la tataie, când tataie e la Buzău cu fructe.

Ani buni, deşi am locuit la ţară, eu nu am ştiut de tradiţiile cu pârlitul porcului, îmbrăcatul lui în pături şi urcatul copiilor pe el. Eu mă trezeam pe la zece dimineaţa şi îi găseam pe bunici tranşând de zor darurile de la nenea Gicuţă. Dragoş numai aşa îşi petrecea ajunul, venea victorios de parcă doborâse cu mâinile lui un balaur şi îmi spunea: fă, te-ai suit pe porc? Eu de la şase m-am trezit, că după aia se apuca mămica (bunică-sa) de treabă şi nu mai apucam.

Eu călătoream mai departe pe un nor, la noi în curte nu se tăia niciun animal, dimpotrivă, tataie, generos, le trimitea, când îmbătrâneau, în vacanţă. Ce bine o duceau ăştia din curtea noastră.

Şi deşi ştiam că îi e mai bine în călătorie, tot mă răscolea coteţul lui gol, în zilele de după Crăciun, liniştea din spatele curţii, de unde niciun grohăit nerăbdător de foame nu mai străbătea aerul.

În martie se cumpăra alt porc şi cu mărţişorul încă proaspăt în piept, admiram zorii unei noi prietenii care îşi croia drum de la coteţ spre mine. Lucrurile intrau în normalitate.

Cum odată cu oamenii mor şi tradiţiile, când tataie n-a mai fost, din curte au început să dispară definitiv porcul, raţele, iepurii. Au rămas câteva găini, câinele şi pisica.

Când am văzut pentru prima dată o tăiere de porc, în toată complexitatea ei, eram mare şi lângă mine era soţul meu cu copilărie capitalistă. Ne chemase tanti Rica, de parcă ne pregătea un spectacol cu artificii. În curtea ei fără zăpadă, pe un frig moale, ne-am uitat înmărmuriţi la ţipetele sinistre ale porcului fără nume. Florin, nepotul ei, cu sclipiri de bucurie suspectă, înfigea cuţitul declanşând arteziene roşii până sus în crengile nucului. Lupta muribundului cu călăul a durat minute lungi, cu zvârcoliri, căderi pe spate, alunecări în gard în curtea în pantă a lui tanti Rica. În acest Colosseum rural, ni s-a dat ţuică fiartă, să ne placă mai mult spectacolul. Florin s-a ridicat victorios de jos şi replica lui de gladiator a fost fir-ar al dracului, ăştia erau pantalonii mei de prăşit, acuma sunt plin de sânge. Ce credea el, că scapă?! Nu scapă nimeni, e Crăciunul!

Şi până spre seară în curtea plină de noroi şi sânge negru, s-a încins o veselie cu muzică, ţuică fiartă şi carne că Florin nici n-a mai plecat acasă, ci a rămas la tanti, în camerele ei bune, de la drum, iar în nuc a fost atârnată băşica porcului, să se zvânte ca s-o umple Florin cu grăunţe, pentru fi-su, are minge, i-am luat-o când am fost pă divale, a zis Florin tulbure, dar aşa, ca să vadă şi el cum se jucau copiii pe timpuri.

În Măgura, în curţile fără copii de la oraş, porcii nu pleacă în vacanţă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer