7.
Se opri în prag cercetînd cu atenţie camera mică, cu tavanul scund, cu pereţii văruiţi simplu şi mobilele întunecate în penumbră.
− Înainte a fost a bunicilor mei şi îmi place tare mult, fiindcă-i linişte iar vara, cînd soarele arde şi toată strada dogorăşte pînă seara, ca un cuptor, aici, înăuntru e mereu răcoare! spuse fata făcîndu-i loc să intre.
Bălosu, uimit de schimbarea vizibilă din tonul şi conţinutul vorbelor ei, amuşină aerul ca un copoi. Mirosea a aşternuturi proaspăt primenite, a levenţică, busuioc uscat şi a gutui răscoapte, un parfum ciudat care nu-i stîrnea nicio amintire, fiindcă îşi petrecuse copilăria la bloc, iar mai apoi prin internate, nu avusese bunici la ţară. Păşi cu sfială pe covoraşul rustic, ţesut din lînă şi resturi multicolore de cîrpe, inspectă patul scund, bătrînesc, cu căpătîi, scoarţa cu motive olteneşti de deasupra lui, măsuţa rotundă cu picior pe care se răsfăţau flori de cîmp, maci, albăstrele şi margarete într-o oală de lut, icoanele naive pictate pe sticlă care încadrau ferestrele, iar privirea îi rămase agăţată de rafturile bibliotecii din lemn afumat, ticsite de cărţi.
− Le-ai citit pe toate? întrebă mirat că o fată de vîrsta ei avea atîtea cărţi în casă, pe cînd el de-abia strînsese douăzeci-treizeci de volume, majoritatea poeţi români clasici.
− Numai o parte, sunt în jur de o mie... eu nu sunt o cititoare înrăită, prefer să ascult muzică şi să dansez. De fapt, sunt ale unchiului meu, el le-a strîns, toată ziua bate anticariatele şi librăriile, cheltuindu-şi ultimul bănuţ pe cărţi!
− Locuieşti cu unchiul tău, n-ai părinţi?
− Ai mei au murit cînd aveam zece ani... o vreme el a avut grijă de mine şi de frate-miu. Acum nu mai locuieşte aici, dar şi-a lăsat o parte din lucruri pînă-şi găseşte o locuinţă, undeva mai central!
Îi făcu semn să se aşeze pe pat şi el se conformă, fîstîcit ca un şcolar codaş venit în vizită la învăţătoare.
− E frumos să ai pe cineva apropiat, care să-ţi poarte de grijă, să nu fii niciodată singur şi să simţi că cineva veghează, chiar de la distanţă asupra ta, flecări poliţistul parcă înmuiat de atmosfera patriarhală a camerei, eu nu am prea multe rude şi nici prieteni apropiaţi în care să am încredere, cărora să le împărtăşesc bucuriile şi tristeţile, fiindcă altfel, de ce naiba ne mai numim oameni şi pentru ce oare am mai...
Bionsela îl întrerupse cu un zîmbet de-abia schiţat, întorcîndu-se spre uşă:
− Te las un pic singur, mă duc să scot din cămară un borcan cu dulceaţă de vişine. Îţi plac vişinele sau poate preferi un şerbet de lămîie?
Ieşi fără să-i aştepte răspunsul şi el o auzi, dincolo de uşă, cum trînteşte sertare şi ciocneşte vesela şi tacîmurile.
În perdeluţele din borangic gălbui se anină un bondar care se izbea bîzîind aproape muzical de ferestrele cît palma, iar de-afară se auziră nişte găini cotcodăcind cine ştie din ce pricină.
"Ce chestie, gîndi Bălosu, tot mai intrigat, parcă aş fi într-un basm, toate se potrivesc ca nişte piese colorate din carton, cu care se joacă ţîncii... pazle, parcă le zice... să trăieşti aşa, într-un loc dintr-ăsta, fără griji, cu o femeie de nădejde care să se-ngrijească de tine, ce-ai mai putea cere de la viaţă!?"
Bionsela se întoarse cu paşi energici, purtînd o tavă, pe care se aflau frumos aranjate pe un şerveţel de pînză tivit cu dantelă, o chesea cu dulceaţă, două pahare mari şi o carafă din sticlă brumată conţinînd un lichid roşu, clar. Puse tava pe măsuţă îşi şterse palmele de poalele rochiei ca de un şorţ şi se aşeză alături pe mindirul patului.
− Serveşte, te rog! Dulceaţa e de cireşe amare, am preparat-o cu mîna mea!
Dădu să-i toarne în pahar, dar el interveni prompt:
− Nu, mulţumesc, nu beau, sunt în timpul programului!
Fata rîse cu poftă, arătîndu-şi dinţii imaculaţi şi cerul gurii trandafiriu.
− E sirop de coacăze roşii, n-are pic de alcool!
Ciocniră şi băură cu înghiţituri mici, privindu-se pe furiş peste buza paharelor.
− Aşa-i că-i bun? Eu nu beau niciodată alcool, mi-e silă de beţivi şi de cîrciumi, am avut parte de cîteva experienţe urîte!
Se încruntă sub efectul acelor amintiri neplăcute, arcul dublu al sprîncenelor negre se undui uşor iar genele dese, curbate fluturară sugestiv.
− Nici eu, minţi Bălosu, alcoolul îi prosteşte pe oameni, îi face inresponsabili şi inprobabili fiziceşte!
Gustă şi din dulceaţă, era bună şi aromată dar prea dulce pentru gusturile lui şi rămase cu linguriţa în aer atunci cînd ea îl întrebă pe neaşteptate:
− Totuşi, ce cauţi la mine acasă?
− O misiune de rutină, aveam o informaţie cum că pe-aici, prin zonă s-ar ascunde un depozit ilegal de fier vechi!
Ea rîse din nou, dar de data aceasta cu o notă de dispreţ în glas:
− După cum vezi, aici n-ai să găseşti fier decît în cuie şi-n clanţele uşilor!
− Da, e clar că informaţia era eronată, cred că nici nu e vorba de adresa asta, oi fi înţeles eu greşit în loc de strada Vegetaţiei, era vorba de şoseaua Vergului. Ştii, se mai întîmplă, poliţiştii îs şi ei oameni, mai greşesc cîteodată!
Se sculă şi îşi frecă mîinile încurcat:
− Acu trebuie să plec, m-aşteaptă colegu-n maşină! Mulţumesc pentru trataţie, a fost totul foarte delicios!
− Pentru puţin... poate mai treci pe la mine, fără interes de serviciu!
− Sigur, dacă nu te deranjează şi-ţi face plăcere, mai trec!
Se ridică şi ea, atingîndu-i cu poalele rochiţei genunchii, iar parfumul pielii ei de brunetă, cald, amar şi dulce totodată, îl lovi în nări, ameţindu-l. Dădu să iasă, dar greşi uşile nimerind în bucătărie în loc de holul de la intrare şi se trezi că spune cu gîtul uscat de emoţie:
− Ştii, te-am visat azi-noapte... eu nu prea visez, unii zic că ăsta e semn că sunt un om prea pragmatic, te-am visat cum n-am visat încă pe nimeni.
Bionsela se strîmbă imperceptibil, o gropiţă asimetrică îi umbri pieliţa catifelată a obrazului:
− Sper că era un vis decent, că altfel nu te mai primesc cu dulceaţă şi sirop de coacăze!
Un motan portocaliu, tărcat ca un tigru se furişă printre picioarele lor şi îi sări în culcuşul braţelor aplecate.
− El e Parsy, de la Parsival, zîmbi trecîndu-şi degetele suple de-a lungul spinării tigrate, dacă eşti rău cu mine, îl trimit noaptea la tine acasă să-ţi scoată cu ghearele lui ochii şi toate ideile despre Graal din cap!
Cotoiul îl aţinti cu jarul pupilelor de jad şi miorlăi agresiv ca şi cum i-ar fi aprobat spusele.
Nu înţelese gluma şi ieşi cu imaginea zîmbetului şăgalnic şi a genelor ei fluturînd întunecate imprimată pe retină, iar fata îl însoţi pînă la poartă.
Cînd urcă în Dacie, Flinteşteanu rînji lingîndu-şi buzele, libidinos:
− Faină bucăţică, Gogule, numai bună de trîntit în aşternut. Eu, să fiu în locul tău n-aş mai sta pe gînduri sau la taclale, i-aş trage-o!
− Taci din gură şi ia-o din loc, mîrîi Bălosu, numai la băutură, haleală şi femei îţi stă mintea!
− Şi ce-i rău în asta? Pînă şi filozofu' ăla celebru, cum îl cheamă, Planton, zicea că-n viaţă contează numai trei lucruri: ce bagi pe gură, ce scoţi pe cur şi ce tragi în sulă!
Motorul Daciei hîrîi şi tuşi înecat cînd învîrti contactul. Flinteşteanu călcă cu putere pedala ambreiajului şi răsuci din nou cheia, dar fără nici un rezultat, motorul nu porni. Coborî greoi şi dădu ocol maşinii înjurînd-o ca pe o femeie, apoi reveni la volan rîzînd, cu un cartof mare, afumat în mînă:
− A dracului de puşti, îs golani de mici... am uitat de faza cu barabula vîrîtă-n ţeava de eşapament! Ţi-am povestit ce am păţit în primul meu an de poliţie? Eram într-o noapte prin Crîngaşi sau prin Giuleşti nu mai ştiu exact, pe atunci n-aveam atîtea Dacii în unitate s-ajungă la toate patrulele, umblam cu o rablă de Mobra 50 în patrulare şi m-am oprit lîngă un pom să mă piş... trei minute a durat, nu mai mult şi cînd mă întorc, mă urc în şa, îi dau la pedală, o dată, de două ori, de zece... nimic! Umblu şi la aprindere, la furtunul de admisie, la jiclere, pauză, nici gînd să pornească. Îmi turnaseră nişte golani zahăr, cred că juma de kilogram pe puţin, în rezervor, am ajuns la circă pe jos, împingînd Mobra vreo cinci kilometri! Două săptămîni a stat la reparat în atelier, tot carburatorul era înecat, parcă era vîrît în catran, de la zahărul ăla... m-au şi sancţionat pe chestia aia, cu cinşpe la sută din salar pe trei luni! Da, nu te jucai pe atunci cu disciplina, una-două te ardeau la buzunar! Oricum, mi-am învăţat lecţia, a doua oară nu mă mai păcăleşte nimeni... nici zahăr în benzină, nici cu cartofu-n eşapament!
Bălosu tăcu încruntat, iar celălalt conduse o vreme fără să scoată o vorbă. Cînd ajunseră la intersecţia şoselei Iancului cu Pache Protopopescu, Bălosu îi spuse, plictisit de pălăvrăgeala lui:
− Opreşte-aici, la colţ, că vreau să-mi cumpăr nişte şosete, că nu mai am, mi s-au găurit toate. Dacă întreabă şeful de mine spune-i că vin peste-o oră!
− Vin şi eu, spuse Flinteşteanu, că mi-i o foame de leşin, Florica mea mă ţine la regim şi mi-e poftă de-o şaorma cu de toate!
(va urma)