Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre drumurile fiecăruia


Alberto Păduraru

18.02.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Băieţelul se târa de-a binelea, agăţat de acordeonul tatălui său. Cei doi traversau pustiul. Prins de spatele părintelui ca un rucsac, instrumentul se alungea şi el după mâinile băiatului. Compresia aerului din interior era o dedublare a mişcării lui obosite. Câteodată acordeonul scotea un sunet grav, care putea trece destul de uşor drept un oftat. Praful se risipea odată ce tenişii roşi ai micuţului brăzdau pământul. Lăsau şanţuri uscate. Întocmai ca o mustrare de conştiinţă pentru drumul ales.

Tatăl nu ofta, dar respira sonor. Căuta să îl scape pe băiat de plictiseală, fiindcă ştia şi el că mai au mult de îndurat. Se oprea îngândurat la răstimpuri şi trasa linii cu piciorul în praful umed. Dacă dădea peste vreo buturugă, piatră mai mare, sau orice altceva pe care ar fi putut să îşi tragă sufletul puţin, îl fluiera pe băiat să se aşeze pentru "una mică". Ar fi cântat în neştire când vedea cum se bucură micuţul. Cum se uită în ochii lui cu atâta căldură. Dar se oprea după vreo două trei cântece de fiecare dată. Abia atunci muzica devenea doar un simplu fundal sonor care însoţea neatenţia fiului. Un simplu pretext pentru o poveste.
"Bate ritmul în piatra aia, băiete! Am de gând să cânt despre mă-ta. Mi-e dor de ea - aşa - câteodată.", spuse bărbatul, după care urmă un scuipat pesemne adunat de ceva vreme. Încerca să pară insensibil. Evita orice privire pătrunzătoare. Şi bătaia începu. Copilul lovea cu două beţe putrede într-o parte mai netedă a pietrei. Ochii îi sticleau nu doar de bucuria sunetelor pline, ci mai cu seamă pentru că ceea ce se întâmpla era o deconectare binevenită de la scopul lor iniţial. Traversarea pustiului.

Tatăl îşi drese vocea şi începu să apese frenetic clapele. Încerca să dibuiască aerul din interior şi să îl reţină cât mai mult. Pentru o notă mai tristă. Mai apăsată. Ori pur şi simplu mai apăsătoare în simplitatea ei. Tot ce făcea era să repete, cu diferite tonalităţi, sintagma "Femeia mea, femeia mea...", în timp ce acordeonul îi prelungea agonia, lăsând să iasă sunete pară mai prelungi şi mai sfâşietoare.
"Dum dum dum dudum dugudum dum dudum", se auzea ritmul ales de băiat de această dată. Parcă decupat dintr-o poveste total diferită. Era atât de viu încât, dacă cei doi s-ar fi auzit de undeva din exterior ar fi pufnit imediat în râs. E esenţial ca oamenii să fie singuri cu muzica lor. Dacă nu în pustiu, măcar în liniştea sufletelor. După alte două minute în care beţele nu au încetat să lovească piatra, băiatul a obosit.

Tatăl stătea cu ochii închişi, îndreptaţi spre soare. Dacă nu şi-ar fi dorit să termine cântecul - nimic altceva decât un vers reluat la infinit - ar fi remarcat din prima absenţa "tobelor". Însă reacţia lui a venit abia când ultimul "Femeia mea, femeia mea..." a fost pronunţat cu nota iminentă a unui final de melodie. Ceva din felul în care a rotunjit cele două cuvinte spunea că nu va mai urma un alt vers. Abia când a deschis ochii, în cele din urmă, a realizat că băiatul nu îi mai cânta în strună de mult timp. Acum modela figurine mici din noroi, care oricum aveau o durată de viaţă de numai câteva atingeri. Dar el continua să le plăsmuiască. Avea elanul unui om care a fost lăsat să creeze. După ce şi-a botezat, pe rând, mogâldeţele de lut, s-a uitat în direcţia tatălui său. "Uite, na, unde mă-sa îmi era bateristul!", pufni acesta, după care făcu un salt de unde era şi se hotărî că ar cam fi vremea să o ia din nou la pas. O privire ca aceea de "pot să mă agăţ şi acum de tine" îl făcu să cedeze şi de această dată.

Băieţelul se târa de-a binelea, agăţat de acordeonul tatălui său. Cei doi traversau pustiul. Prins de spatele părintelui ca un rucsac, instrumentul se alungea şi el după mâinile băiatului. Compresia aerului din interior era o dedublare a mişcării lui obosite. Câteodată acordeonul scotea un sunet grav, care putea trece destul de uşor drept un oftat. Praful se risipea odată ce tenişii roşi ai micuţului brăzdau pământul. Lăsau şanţuri uscate. Întocmai ca o mustrare de conştiinţă pentru drumul ales.

Despre drumul ales nu se pot şti mai multe. Nu se poate şti decât că e - mai mult sau mai puţin - ales. Despre scop nici atât. Totuşi, o astfel de călătorie nu o faci în fiecare zi şi, judecând după natura cântecelor, cei doi au fost surprinşi poate chiar la mijlocul peripeţiilor lor. Să nu întâlneşti pe nimeni tot timpul ăsta naşte şi mai multe întrebări. Sunt şanse relativ egale să însemne ceva sau nimic. Se însera. Cei doi trebuiau să se oprească din nou. Să mănânce.

Tatăl era cicălit într-una de întrebări care se voiau a fi cât de cât practice. "De ce nu vânăm nimic în loc să facem muzică în prostie?"
"Pentru că avem doar un acordeon, imbecilule. Şi, în ce mă priveşte, am încercat şi eu să cânt ce place iepurilor. Poate - poate s-ar mai ivi câte unul. Îl luăm, ne jucăm cu el, îl mângâiem. Ne cerem pe urmă scuze, plângem, dar tot îl mâncăm."

Consideraţie generală. În mintea băiatului a rămas doar "să cânt ce place iepurilor", fapt care stârni un râs incontrolabil. Îşi amintea de unicul vers al ultimului cântec, pe care tatăl său nu îl luase, totuşi, în râs. Iepurilor le plac femelele lor. Foarte bine, aşa ar trebui să fie. Un amănunt important. Şi mai important ar fi să le placă câte o singură femelă odată. Apoi, poate că puii lor vor traversa şi ei pustiul agăţaţi de un acordeon de bună voie. Când îşi auzi tatăl că vorbeşte atât de cald despre mama lui, parcă nici nu mai conta că încerca să pară insensibil. O iubea. Şi era fericit când se gândea la ea. Cu gândul ăsta bun ştia că aveau să iasă cu bine din pustiu.

Avocatul pentru divorţ şi-a cerut respectuos scuze în numele clientului - tatăl acordeonist - pentru injuriile de mamă adresate celeilalte părţi. Procesul verbal avea să citeze ad-litteram toate crudităţile de limbaj după care omul nu făcea niciodată cântece. În altă ordine de idei, ce nu a mers bine?

Cei doi rătăciţi sunt componenţii unei familii de trei pe punctul de a se separa. Totuşi, iubirea şi muzica există. Iar iubirea şi muzica rezolvă multe lucruri. Avocaţii părţilor privesc divorţul ăsta ca pe o chestie de toană, nu ca pe ceva serios, care s-ar putea la fel de bine rezolva în familie. Dar întotdeauna e nevoie şi de ceva drastic între oameni. Ca să îşi dea seama că se iubesc.

Toată călătoria asta se arăta iniţiatică pentru micuţ, căruia i se făcuse dor de mama lui. Tatăl avea mereu obiceiul să îl liniştească spunându-i: "Taci, mă, că acuma îţi cânt despre mă-ta." Felul în care muzica îl sensibiliza era un reper perfect că ceea ce simţea nu s-a stins nicio secundă. Cânta despre ea aşa cum îşi dorea să şi-o amintească, aşa cum i-ai cânta unui copil despre vreun personaj pe care îţi doreşti nu doar să îl admire, ci chiar să îl iubească. Fiecare zi, fiecare cântec făceau din fuga asta nefirească un adevărat chin. Până când să amâne o nouă întâlnire. Deja de o săptămână nimic nu mai e la locul lui. Tatăl plecase cu gândul că o să fugă cu băiatul lui până la capătul lumii. O prostie a unui suflet care se mai simţea încă tânăr. Băiatul se hrănea acum doar din cântecele auzite. Erau şi altele care sunau de mii de ori mai bine decât cel deja amintit.

Mama era, de asemenea, pornită să şteargă orice amintire. Dar fiecare zi în care era singură o făcea să îşi amintească de tâmpenia aia de acordeon. Să plângă şi să râdă. În acelaşi timp. Să îşi amintească de copilul ei. De tot. Fiecare secundă de linişte era, de fapt, o secundă în care ştia că i-ar fi primit pe amândoi înapoi fără ca măcar să se gândească. Ar fi renunţat la divorţ şi la orice urmă a vechilor certuri. Câteodată nu e bine, deci, ca omul să fie singur cu muzica sa.

Nu a fost nevoie decât ca băiatul să îşi întrebe tatăl "Când ne întoarcem acasă?", ca acesta să se înmoaie definitiv. Privirea lui sticlea, iar fiecare muşchi din corpul său parcă dădea de înţeles "Acuma." Şi, pentru că drumurile de întoarcere sunt întotdeauna cunoscute, sau mai scurte, sau mai puţin primejdioase, în nici o săptămână femeia s-a trezit din nou pe cap cu ceea ce iubea cel mai mult pe lumea asta, dar uitase. Copilul i-a povestit că tatăl îi cânta despre ea în fiecare zi, că îi alina dorul de casă. Bărbatul a recunoscut că oricum nu se gândea că va ajunge prea departe şi că nici nu a realizat ce prostie i-a trecut prin cap când s-a hotărât să plece. Femeia era copleşită de cele auzite, uitase de toată supărarea şi îi chemă să mănânce. Prima masă în familie după mult timp.

Cu un aer oarecum ghiduş, ea se uita cu coada ochiului la bărbat şi zâmbea de parcă ştia că ceea ce urmează să zică o să îl enerveze cumplit. Dar oricum nu concepea să nu îl enerveze măcar puţin. "Chiar i-ai cântat băiatului despre mine chiar dacă nu ţi-a cerut el asta?" În timp ce spunea asta chipul ei iradia de-a dreptul. Îşi amintise cum începuse povestea lor de dragoste, acolo în vechiul sat, locul care avea o linişte a lui, pe care niciunul după nu a mai întâlnit-o nicăieri.

Bărbatul pufni în râs, confirmând involuntar, dar continuă:
"Nu, fă, ce-ai? Ia şi mănâncă!"

Apoi, cu gândul să nu o fi supărat, adăugă:
"De-acuma stăm. Stăm să-ţi mai cânt şi ţie."

Acordeonul se dezumflase.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea semitragică a clientului 100 sau survolaj deasupra unui cuib de flamingo (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea melcilor livezii cu vişini (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poem asupra singurătăţii dintre oameni
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Arunc-o pe soră-mea din tren (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poveste parţial de dragoste per total nereuşită (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer