Când laşi personajelor libertatea să fie

Ar trebui să îmi las personajele în pace. Să nu le mai zgândăr cum îmi trece mie prin cap. La urma urmei, ce rost are să pun cu mâna - mă rog, impropriu - un ditamai bărbatul în toată firea, sau un băieţel, sau o pisică într-o întâmplare - poate a lor, poate nu - care se consumă cât ai bate din palme. Pe urmă la cine credeţi că o să vină personajele să îşi ceară libertatea? Pe capul cui o să stea să le mai articuleze viaţă şi dincolo de cea consumată? Aş putea spune că e un blestem în toată puterea cuvântului.

Alaltăieri, cu o atingere-două de peniţă în plus faţă de cele obişnuite am schimbat sexul pisicii de care vorbeam. După m-am gândit să reconfigurez cu totul ideea, aşa că bărbatul în toată firea a devenit femeie în toată firea şi - după cum se poate uşor ghici - băieţelul a devenit fetiţă. Asta nu schimbă cu nimic raportul meu cu cele trei. Nici măcar bătaia mea de cap de după ce termini de citit asta. Nici măcar nu ştiu dacă are rost să fie o poveste. Nici nu pot să le trimit pe toate trei la moarte prin puterea pe care mi-o lasă simplul fapt că aberez pe aici. Asta pentru că m-ai crede insensibil să fac asta din prima. Mai bine te las să te ataşezi de motan, de fetiţă. De ce nu - chiar şi de femeia în toată firea.

În continuare ţi se pare nepotrivit, ştiu. Aş putea să mă eschivez uşor lăsându-ţi liberul arbitru. Şi nu văd nimic mai potrivit decât asta, pentru moment.
a. păstrăm prezentarea iniţială a personajelor, anume pisica, băieţelul şi bărbatul;
b. schimbăm puţin cromozomii ca să obţinem motan, fetiţă, femeie;

Fac asta numai în speranţa că - pentru faptul că alegerea e la tine - cele trei o să te mai bată la cap şi pe tine în final. Cu toate că nu îmi stă în fire să spun asta - citeşte ce vrei.

a. Când apusul închide cercul diurn al existenţei bărbatului comun, purtătoarele de nouă vieţi se trezesc să miaune prin spatele ghenelor de gunoi, parcă în ciuda celui care a muncit şi ar vrea să se odihnească. Stârnite de viaţa de afară, cele două pisici ale bărbatului încep să se joace frenetic cu ghemul.

Nu cumva te simţi deja ca o entitate omniprezentă? Am zis omniprezentă, nu omniscientă, fiindcă tot nu ai de unde să ştii ce mai am de spus despre băieţel.

La lumina chioară a unei lămpi de pat copilul dizolvă încet o bilă de baie cu picături de salivă. Nu, nu o mănâncă. Doar scuipă pe ea. Bila de baie îi răspunde încreţindu-se cu un sunet agresiv. Băiatul priveşte cum îi dispar învelişuri întregi, până când i se usucă gura. De menţionat e că nu mai scuipa, ci se uita fascinat, cu gura larg deschisă.

Frica cea mai mare a băieţelului e aceea de câini. Aşa a fost dintotdeauna, fapt care explică - relativ clişeic - prezenţa celor două pisici în casa lor. Totuşi, bărbatul e cel care se ocupă de rutina lor. În fiecare dimineaţă le schimbă nisipul, apa, mâncarea. Sunt pisici grase aşa că le schimbă totul dintr-o dată ca să poată mânca mereu la fel de mult. Cu cât mai grase, cu atât se mişcă mai puţin prin casă. Potenţialul dezastru e diminuat considerabil aşa.

a'. continuăm cu povestea din punctul ăsta;
b'. ne întoarcem la ziua în care băiatul a cumpărat bila de baie;

a'. Dacă nu ai ales cealaltă variantă înseamnă că nu vrei să te mai concentrezi pe soarta băieţelului. O alegere inspirată, aş putea spune, pentru că acum exponenţial e tatăl. Funcţionar la poşta din centru, blocat deseori în registre, un bărbat aproape tânăr, bun narator. Am să îl las pe el să îşi facă treaba de aici. Pentru simplitate, considerăm că una dintre pisici este a băiatului, fapt care implică dispariţia ei din poveste. Cel mai curios rămâne - chiar şi aşa - că ne rezumăm la datele iniţiale, în care era inclusă doar o pisică.

Mare parte din problemele oamenilor apar prin poştă. Ştiu asta pentru că lucrez la cea din centru, şi nu pot spune că am avut o săptămână prea plăcută. Serile mă surprindeau închis în birou - adâncit în scrisori sortate, dar niciodată deschise, aţipind la răstimpuri peste cine ştie ce maldăr de formulare tip, şi niciodată preocupat să îmi beau ceaiul până să se răcească. Tot ce mă putea scoate din starea asta aproape mecanică erau strănuturile scurte şi dese ale pisicii mele - Sassy - atinsă de gripă cam de pe la începutul săptămânii pe care o invocam. Acum tremură puţin mai controlat, ce-i drept, ba chiar pot spune că nici nu mai lăcrimează la fel de tare ca la început. Îmi dă destul de mult de lucru şi în afara biroului, totuşi, întrucât nu îşi poate ţine ochii deschişi şi orbecăie prin toate camerele, simţindu-se străină.

Acum trei seri adormisem peste scrisorile de-abia aduse din centru, când am fost trezit de zgomotul unei vaze spărgându-se de podeaua sufrageriei. Sassy a rămas împietrită şi ea, fără să înţeleagă ce se întâmplase şi fiind invadată de teama de a fugi pe întuneric. Nu am cum să mă supăr pe ea, în fond, sunt oarecum norocos că-mi ţine companie. Cu gândul ăsta am strâns cioburile care dispersau o lumină rece, parcă suferind de boala pisicii mele. Aveam sentimentul ăsta cu tot ce era în jurul meu, ba chiar la un moment dat am început să îmi formez convingerea că am şi eu unele simptome de gripă, poate doar din nevoia de a sta câteva zile acasă - departe de lumea care oricum ar fi găsit ocazia să se arate mai bolnavă decât mine.

Cât strângeam cioburile, mi-a sărit în ochi un plic cu sigiliu roşu căzut pe podea, ce părea distins nu doar prin simpla prezenţă, ci - mai cu seamă - prin faptul că era deja deschis şi gol. Am crezut că halucinez, fiindcă întreaga-mi viaţă s-a învârtit în jurul unor astfel de plicuri încă de când mi-am început serviciul la poştă, dar ceva m-a împins să îl analizez mai atent. Era... palpabil, ceea ce putea să însemne că imaginaţia mea deja îl concretizase şi îmi împinsese delirul mai departe. Sau poate chiar era real şi servea drept...

Nu mi-am pus nicio întrebare despre contextul în care ar fi putut ajunge acolo, deşi îmi era destul de clar că nu avea de unde să fi căzut tocmai pe podeaua sufrageriei - în care nu mai călcasem de câteva zile. L-am ridicat pur şi simplu - era ceva mai greu decât un plic obişnuit - şi, întorcându-l pe toate părţile, mi-a sărit în ochi numele Sassy, scris caligrafic, cu cerneală roşie, pe spate, undeva în colţ.

La început am râs, gândindu-mă că cineva îi scrisese pisicii mele, apoi - de îndată ce am realizat că nu e un scenariu plauzibil - am decis să arunc plicul care deja începuse să îmi dea fiori. De ce să fie gol? De ce să fie acolo? De ce să fie?

Episodul ăsta m-a făcut să îmi pierd concentrarea, aşa că m-am refugiat din nou în birou, doar ca să mă gândesc mai în tihnă la unele lucruri, oarecum liniştit că Sassy reuşise să adoarmă, dar total debusolat - mai mult de lipsa unei explicaţii logice decât de fapt în sine.

Atât. Sassy. Şi sigiliul. Şi greutatea neobişnuită. Nu conduceau la nimic, în fond, niciunul dintre aceste detalii nu ar fi putut justifica prezenţa plicului acolo. Am început să zâmbesc la gândul că numai pisica mea ar fi putut să ştie... Să nu iau în serios cele întâmplate părea singurul mod bun de a reveni cu picioarele pe pământ, de a mă ancora în realitate...

În aceeaşi realitate în care mă trezeam, în dimineaţa următoare, cu gândul că mai am o grămadă de scrisori de sortat, care îşi aşteaptă livrările în cel mai scurt timp cu putinţă. Mi-am luat - bunăoară - bicicleta roşie din scara blocului, ştiind că trebuie să livrez scrisorile corespunzătoare străzii mele. Am înşfăcat un teanc micuţ - cuprinzându-le doar pe cele însemnate cu Aleea Sigiliului - şi le-am aruncat în coşul bicicletei. Pedalam oarecum îngrijorat, simţindu-mă ca poştaşul acela clişeu pe care lumea în general îl înjură fiindcă aduce numai veşti proaste în scrisori, pe care câinii din fiece curte îl aleargă şi îl hărţuiesc cu bestialitate. Ajungeam în dreptul cutiuţelor poştale - lăsam plicurile corespunzătoare numărului sau familiei, după care mă căram - fără să atrag prea mult atenţia locatarilor. Nu îmi plăcea prea tare nici vremea pe care m-am decis - neinspirat - să pedalez. Cu ploaia deasă care completa săptămâna de lucruri nedorite, dar întâmplate, aveam să mă simt ca Sassy de îndată ce aş fi ajuns acasă. Devenea din ce în ce mai greu de pedalat, strada se lungea nemăsurat în faţa ochilor mei, iar "refluxul", dat de absenţa unor canalizări funcţionale, mă făcea de fiecare dată să mă dezechilibrez şi să mă complac în a sta - neputincios - în vreo baltă mizerabilă...

În capătul străzii, un poliţist îmbrăcat în civil - după cum aveam să aflu mai târziu - m-a atenţionat despre absenţa ochiului-de-pisică de la bicicletă. Lucrul ăsta mi-a trezit oarece bănuieli legate de întoarcerea mea acasă şi de podeaua sufrageriei - aşa încât m-am grăbit să ajung mai repede la Sassy, sperând să nu fie nimic adevărat...

Spre ghinionul meu, atunci când am intrat în apartament, am auzit cum pisica mea nu contenea cu strănuturile şi tremuratul, şi - aşa ud leoarcă - am înaintat până în sufragerie. Da, bănuielile mi se confirmaseră, plicul cu sigiliu roşu se găsea pe podeaua sufrageriei, la fel de greu, deschis şi gol - la fel ca prima dată. Deja mi se contura în minte imaginea literelor în caligrafie ce compuneau numele pisicii mele, cu cerneală roşie. Deşi îngrijorat de însemnătatea episodului care ar fi putut la fel de bine să se repete la nesfârşit, am decis să las plicul acolo unde îl găsisem şi prima dată - doar ca să văd unde va apărea următorul...

Începe să mă doară foarte tare capul - cred că încet-încet mă alătur pisicii mele în ce priveşte suferinţa. Mă duc la bucătărie să-mi caut un Paracetamol, apoi mă ascund - moleşit - în birou, de acum obişnuit să mă culc pe hârţogăraia de la serviciu. Mă gândesc că o să livrez scrisorile de pe Aleea Plicului - strada paralelă cu cea pe care stau - abia când starea mea va reveni la cea de dinainte. La urma urmei, lumea se bucură când veştile proaste sunt amânate, nu? Sunt sigur că, dacă aş deschide oricare plic, numai asta aş găsi - dar e interzis. Ştii ce?! Până la urmă, ce dacă e interzis?! Sunt în birou, nu are cine să mă vadă aici... Strănut de câteva ori la rând, doar cât să îmi dau seama că - strict fizic - nu mai am nicio şansă să mă trezesc din ceea ce speram să fie doar un coşmar...

Gândind astfel, aleg un plic la întâmplare - unul cu sigiliu albastru - şi îl deschid (suntem în secolul XXI, la ce dracu' vă mai foloseşte un sigiliu? Arată doar cât de mult puneţi preţ pe aspectul estetic al unei scrisori de care nu aveţi cum să fiţi mândri - pentru că aduce numai veşti proaste, am dreptate?). E pentru doamna H..., o cunosc, stă pe strada paralelă, la numărul 16... Are o fată Sassy, pentru Dumnezeu! Nu pot să îmi reţin un râs plin când dau cu ochii peste coincidenţa asta de-a dreptul bizară. Cum e posibil? NUUU!!! NUUUU!! Nu mi-a spus nimeni că n-o să mai exist, n-aş fi vrut să primesc vestea chiar acum. Mare dreptate aveam cu oamenii ăştia... Aaaaa...

ZDRANG!

Scrisoarea cade, îmi aşez cu grijă lăbuţa peste sigiliul albastru. Îmi place enorm de mult textul ei, e ca o gură de aer, o încununare a importanţei pisicii, şi-mi place să cred că e vorba de mine... "Să ne concentrăm atenţia asupra lui Sassy." Oh! E ca un imn, nici nu mai vreau să citesc ce urmează... Poate v-aţi prins, eu sunt Sassy - pisica poştaşului. E un tip minunat, dar are meteahna asta să se creadă stăpânul meu. Oricum, e destul de bolnav acum şi a adormit - după obişnuinţă - pe biroul pe care se găsesc hârţoagele lui. Nici eu nu mă simt prea bine, am avut o săptămână de coşmar - cu gripa, cu strănuturile necontrolate, cu frisoanele şi cu faptul că nu îmi pot deschide ochii cu totul, chiar dacă lăcrimez constant. Pe lângă toate astea, m-am simţit singură de când poştaşul (oh, îl cheamă Max, uitasem cu desăvârşire să vă spun) a început să se închidă în birou, şi - după cum e şi normal - din când în când, mai spărgeam şi eu câte o vază ca să îi atrag atenţia... Dar destul cu descrierea mea, mi-ar plăcea să vă povestesc ceva ce urmează să se întâmple foarte curând. Oh, şi mai e şi plicul ăla ciudat din sufragerie - sunt destul de sigură că acum scrie Max pe spate, în colţul din dreapta, caligrafic, în culoarea roşie. Asta pentru că, dacă voi l-aţi uitat - autorul nu are dreptul să facă asta niciodată. Poate că bicicleta roşie e a lui, or poate că a intrat în apartament special ca să lase plicurile astea. Nu ştiu, sunt sigur că Max îl cunoaşte mai bine. Nu ştiu dacă e de vină năravul de pisică - dar m-aş duce să mă întind puţin, poate aşa o să uit de gripă măcar pe durata somnului. Să ştiţi că n-am uitat de povestea care urmează să se întâmple, dar o să încerc să folosesc o altă perspectivă.

Pe Aleea Sigiliului la numărul 23... haaapciuu, Roza, soţia domnului Z..., a găsit în cutia poştală o scrisoare adresată domnului şi semnată de Sassy, în care se vedea clar o legătură strânsă între cei doi. Doamna Roza a intrat la bănuieli de îndată ce a studiat scrisul caligrafic - cu roşu - ce părea al... haaapciuu unei doamne distinse, în lumea căreia femeia ştia deja despre soţul ei că are relaţii. A urmat o ceartă.... haaapciuuu - la care deja probabil că vă aşteptaţi - or poate chiar asistaţi:
- M-ai dezamăgit , Z... Ai fi putut să fii sincer cu mine de la început - aş fi preferat asta oricând în loc să aflu aşa. Spune-mi, cine e Sassy asta care îţi scrie atât de frumos?
- Eh, cu siguranţă că n-o fi vreo pisică...

Vă rog să mă scuzaţi... ştiţi şi dumneavoastră că un narator bolnav distruge povestea întru totul... haaaapciuuu. Cred că oi fi răceala de când am pedalat prin ploaie cu Max, or poate oi fi luat gripa pisicii ăleia despre care nu mai sunt sigur acum că e o pisicăăă... haaaapciuuu. Vă supăraţi dacă vă cer un şerveţel?! În ritmul ăsta nu mai pot continua... Dacă aveţi, din întâmplare, pe la dumneavoastră când citiţi asta, o să îmi suflu nasul şi o să reintru în personaj... Dacă nu... haaaapciiiuuu!!!

b'. Dacă ai ales varianta asta înseamnă că te interesează exclusiv partea de poveste în care băiatul este protagonist. Cuminte, singur la părinţi, e destul de clar că nu iese din voia tatălui său. Mereu îi face cumpărăturile, iar joia, sau marţea, poate chiar miercurea trecută, când a ieşit să cumpere cartofi, a şterpelit o bilă de baie de la nonstopul de la colţ. Se întâmplă destul de des ca cei mici să cumpere lucruri adiţionale pe care să le ascundă până când nu mai pot evita confruntarea cu tatăl. Uneori pot fi dulciuri, alteori caiete, jucării de tot felul. De ce nu şi o bilă de baie până la urmă? Am să îl las tot pe el să povestească ce s-a întâmplat în ziua asta nedefinită.

Joi.

Ies din casă şi o pisică neagră cu lăbuţe albe îmi taie calea. De două zile încoace aceeaşi pisică. Bine, şi altele două roşcate şi multe altele.

Aşadar, marţi.

Ies din casă şi o pisică neagră cu lăbuţe albe îmi taie calea. E drăguţă şi grasă. Şi trece prin faţa mea cu o lene incredibilă. O las, o admir, mă gândesc la faptul că are lăbuţe albe. Ar fi cool să rămână prin preajmă de acum, să rămână la noi în cartier.

Două treimi de superstiţie. Marţi o să fie o zi norocoasă în adevăratul sens al cuvântului. Aşa simt in timp ce mă îndrept spre intersecţie.

Aproape de trecere aud un miorlăit îngrozitor, moment în care o pisică roşcată trece razant cu mine. Îmi zgârie blugii, apoi zboară de-a dreptul, furioasă, către altă pisică roşcată. Cea din urmă începe şi ea să alerge către prima pisică, şi eu încep să mă gândesc să fug cât mai repede de acolo. Dar nu pot să mă mişc.

Lupta începe şi e chinuitor de privit. Îmi pun căştile şi trec strada cu ochii închişi. Nu mai e nimeni.

Totuşi, ziua rămâne norocoasă în adevăratul sens al cuvântului. Mă întorc acasă şi nu povestesc nimănui. Mă iau cu altele şi uit pentru ceva timp de cele întâmplate. Până la urmă, a fost o zi cât se poate de lejeră, fata de care îmi place mi-a scris şi am păstrat încă jumătate de gogoaşă pentru mai târziu.

Înainte să adorm îmi iau tot felul de filme cu pisica aia cu lăbuţe albe. Reconstruiesc totul. Cobor scările din nou, pisica trece prin faţa mea, se întoarce pentru o fracţiune de secundă şi începe să latre. Mă sperii, aşa că îmi caut ceva de făcut. Urmează să mă gândesc la pisica aia care a câştigat lupta. Îmi imaginam cum s-a întâmplat. Cum s-a terminat.

Miercuri.

Ies din casă şi o pisică neagră cu lăbuţe albe îmi taie calea. E drăguţă şi grasă. Nu latră, deci încă sunt întreg la cap.

Alerg până în intersecţie, fiindcă sunt curios dacă voi mai găsi pisicile roşcate. Mă trezesc că una dintre ele aleargă în paralel cu mine. Ne îndreptăm amândoi către cealaltă pisică. Când începe să miaune mă opresc. De data asta vreau să văd mai mult. Vreau să ştiu cine câştigă lupta asta.

Pisicile roşcate dispar în tufiş, iar miorlăitul se aude din ce în ce mai încet. Nu îmi mai pun căştile. Mă uit disperat după cineva. E pustiu din nou.

Miercuri a fost o zi de marţi în adevăratul sens al cuvântului. Mă întorc acasă şi nu povestesc nimănui. Mă iau cu altele şi uit pentru ceva timp de cele întâmplate. Până la urmă, a fost o zi cât se poate de lejeră, fata de care îmi place mi-a scris şi am păstrat încă jumătate de gogoaşă pentru mai târziu.

Adorm fără să îmi propun şi visez jumătatea de gogoaşă pe care am păstrat-o. E în centul atenţiei, luceşte în lumină. Exact ca în reclamele alea. Pe fundal se aud nişte clopoţei, totul parcă mă ia şi mă duce pe altă lume. Aş fi zis că e cel mai bun vis pe care l-am avut vreodată.

Jumătatea de gogoaşă începe să miorlăie, aşa că o arunc. E un coşmar.

Joi.

Nu o să vă mai obosesc. Pisicile recurente lovesc din nou. Cel puţin cele roşcate. Cea cu lăbuţe albe îmi taie calea cu lenea cu care m-a obişnuit.

Joi e o zi de marţi sau de miercuri în adevăratul sens al cuvântului.

Doar că m-am trezit cu o fracţiune de secundă înaintea alarmei. Din pură coincidenţă. Am vrut să o aud cum miorlăia.

*
Ca de obicei, le laşi un pic de spaţiu de desfacere şi ei o iau pe arătură. Se exprimă suprarealist, indescifrabil, de parcă ar lua contact acum cu vârsta adolescenţei. Cine e? Cine se crede? Poate ţi-a consumat şi ţie răbdarea vorbind despre nonsensuri cu atâta inocenţă. Asta e - de altfel - ceea ce fac şi eu pe aici. Recunosc, am vrut să nu am mustrări de conştiinţă. Aşa că mi-am lăsat personajele să denatureze ceea ce aveam eu de spus. Se putea şi mai rău, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că toată perspectivizarea asta face rău doar pentru că nu se înţelege destul de clar unde au dispărut cele două pisici clasice. Nu se înţelege nici de ce acum sunt altele trei. Dar, din fericire, sunt aici să clarific.

Toată beletristica asta e făcută ca omul să vorbească, de fapt, despre sine. În nişte feluri - ce-i drept - puţin bizare. Infinite. Neînţelese. Nesincere şi sincere în acelaşi timp. Băieţelul a primit şansa unei expresii. De parcă totul ar fi real, a început să bată câmpii pe pagina albă care i s-a oferit. De multe ori habar nu ai ce vor să spună personajele tale. De cele mai multe ştii doar ce vrei tu ca ele să spună. Dacă nu coincide, se taie. O iei de la capăt. De aia multă muncă rămâne plată şi personajele nu au o lume a lor. Secretul meu de la bun început a fost incompetenţa. Conştient, am alipit două poveşti aparent incompatibile. Apoi am încercat să le leg printr-un Univers de dezvoltare. Şi - mai mult ca sigur - e un real eşec. Dar oare chiar am eşuat?

Mi-a mai rămas o parte din poveste încă nespusă. O aberaţie cromozomală, dacă se poate spune aşa. Sau, mai simplu, cazul femeie - fetiţă - motan. Am putea foarte uşor să ne imaginăm o nouă perspectivizare a vechii poveşti de tipul:

Băieţelul are o soră cu care nu suportă să îşi împartă pisicile, aşa încât sora are un motan. Băieţelul e acum unul mămos. Tatăl are, deci, o soţie pe care ne putem concentra în momentul de faţă. Se poate întâmpla şi aşa. Atunci excludem pur şi simplu coordonatele iniţiale. Ar mai fi cazul în care schimbăm frenetic raporturile personajelor cu lumea în momentul în care găsim ceva contradictoriu. Contextual - metamorfozarea prin înlocuire. Dar atunci tot ar fi nemulţumite creaţiile noastre. Spun "noastre" în speranţa că nu o să trebuiască doar eu să le dau explicaţii.

Dacă simţi vreodată că ai libertatea să creezi, gândeşte-te că poţi să te trezeşti oricând cu reclamaţii. Nu am omorât nicio pisică, dar într-o zi poate o să revin şi o să mai şterg pe aici. Oricum sunt prea multe tragedii pe lume. Prea multe comedii pe lume. Prea multă lume care nu îşi ascultă creaţia. O constanţă în lamentare, pe care o aplicăm toţi. O umanitate demiurgică şi o lene în a povesti. Alături de elaborarea progresivă şi de "lăsarea în plop". Poate te plictiseşte revenirea la poveşti cunoscute deja, cititorule, dar câteodată e necesară. De ce s-a oprit acolo? De ce nu creşte paralel cu mine?