Angela Furtună: În România, o lovitură de stat de tristă amintire nu a făcut decît să schimbe nişte aparenţe minore, dar nu şi lumea. Aşa se face că, după cum observa recent şi Barbu Cioculescu, mediile româneşti sînt foarte întîrziate în integrarea „într-o lume a concurenţei şi relaţionismului de altă factură decît cel anterior“. Tinerii conştienţi de potenţialul lor au fost obligaţi, în consecinţă, la opţiuni radicale. Să fie acesta motivul principal pentru care tînăra şi lucida Luiza Palanciuc a ales Parisul, pentru a-şi construi o viaţă şi o carieră exemplare şi promiţătoare?
Luiza Palanciuc: „Tinerii conştienţi de potenţialul lor“, cum spuneţi, nu ar fi putut nicicum pleca la studii în străinătate, dragă Angela Furtună, dacă ceea ce s-a întîmplat în 1989 nu ar fi făcut decît „să schimbe nişte aparenţe minore“. Ceva mult mai grav s-a produs atunci, fisura este cu mult mai adîncă, decît am fi tentaţi (din oboseală, dezgust, plictis) să credem; dacă în orbecăiala din anii aceia nu ne dădeam bine seama, un lucru, cel puţin, a devenit astăzi limpede: hoarda roşie îşi dă sufletul; mai scînceşte, neputincioasă, isterică, frustrată, din cînd în cînd, însă nimic din ce a însemnat oroare şi nenorocire pentru intelectualul sub regimul comunist nu mai distruge astăzi vieţile şi conştiinţele. Nenorocirile sînt de altă natură, vin din imbecilitatea tiranică a sistemului acestuia negustoresc, care face din noi fiinţe fără rădăcini, lipsite de referenţi simbolici, supuse unor reguli formatate, cu urechea ciulită înspre bîiguieli pe care, adesea, le luăm drept gîndire.
Există o conjuncţie internă între fiinţă şi spaţiul vital al acesteia, o asociere ontologică între un aici, rezervat spunerii, şi un acolo, destinat lui a fi sau a face. Cînd ea nu funcţionează decît ca disjuncţie, cînd eşti sau te simţi expropriat de propria-ţi limbă, cum mi s-a întîmplat mie, nu poţi decît să cauţi un alt loc al libertăţii, care devine, instantaneu, un spaţiu al disidenţei absolute, unde poţi emite iarăşi un cuvînt, în sensul inaugural al termenului. Formele de destituire pe care le-a trăit limba română şi pe care mulţi intelectuali le-au interiorizat, din păcate, au efecte (sistemice, aş spune) cu mult mai devastatoare decît ne-am imagina. Priviţi în jur şi veţi găsi la tot pasul fiinţe desperecheate de limba lor. Ori, păstrezi o şansă de a nu te pierde în tine sau pe un teren viran numai agăţîndu-te energic de cărţi şi cuvinte, cuvintele acelea nerostite de istorie, pe care însă aceasta nu încetează totuşi să le îngroape din ce în ce mai adînc, cînd nu arde în pieţile publice cărţile şi pe cei ce le-au scris.
A.F.: În istoria dumneavoastră personală, dragă Luiza Palanciuc, a existat mai întîi o etapă românească. Sînteţi născută la Focşani, în 1972 şi aţi studiat şi în România. Aveţi amintiri şi motive de nostalgie faţă de origini şi şcoli, profesori şi prieteni, locuri şi evenimente care v-au marcat?
L.P.: Desigur. Nimic mai natural decît această revenire, căreia i-aş spune reveninţă, a altcuiva, a unor oameni sau locuri, în propria-ţi carne, uneori chiar mai mult decît în spirit. Fiecare suferă ori se bucură de un altul în sine; şi ceea ce revine ne (re)vine de departe, dacă nu din altă parte, însă dintr-o depărtare care parcă se află deja în sine; sînt figuri, dar şi umbre ascunse, treceri, care îţi dau impresia de a fi, cumva, locuit, de a fi locul însuşi al unei întîlniri ori însăilări cu altceva, cu altcineva. Duc după mine, ca oricine, o asemenea agora mnesică a vocilor pe care le-am auzit şi care îmi sună încă în ureche, îmi sparg, chiar, uneori, timpanele.
A.F.: Cum a fost plecarea, desprinderea de limba şi cultura română? A fost un şoc sau o progresivă desensibilizare? Am regăsit, însă, ad-urmecîndu-vă preocupările culturale actuale, un interes încă viu faţă de dileme şi crispări româneşti...
L.P.: Limba este cea care-ţi poate da şi ţărmul, şi marea; şi trebuie să fi simţit groaza aceasta de a te îneca, a te scufunda, pentru ca să ai forţa să tai scurt şi precis firul istoriei tale personale şi să-l înnozi de alte fire, precum sînt înnodate cearşafurile, unul după altul, la fereastra pe unde fugi. Limba este cea care dă la o parte şi borne kilometrice, şi graniţe, prin ea poţi trăi „în deplasare“, căci ea te ritmează, te scandează, te iluminează ori încălzeşte, cînd mergi de unul singur şi în alte culturi, fără cîrje, fără maestru cu vreo lumînare aprinsă, cînd mergi aşadar cu pas sigur pe bîrna subţire dintre limba maternă şi o altă limbă, între texte, de la o voce la alta, fiecare unică, în singurătatea ei nelimitată şi care îţi este dintru început familiară. Aceasta înseamnă şi că nu-i citeşti, pur şi simplu, pe Woolf, Michaux, Celan, pe Blaga ori Borges, ci că-i respiri, că revii neîncetat în cadenţa lor. Nu pot spune deci că am plecat din cultura română; în nici un caz, nu este vorba de o înstrăinare abstractă şi fantomatică. Am ieşit doar din spectacolul acesta cacofonic al lumii româneşti, încărcat de execuţii sumare şi hăhăieli colective, de înjunghieri fără conţinut discernabil, care îmi devenise la un moment dat, după terminarea facultăţii, insuportabil. Cred că putem să ne aplecăm cu inteligenţă asupra nevrozelor lumii de azi numai păstrînd o distanţă sanitară, evitînd tonalităţile certăreţe ori mormăielile nemulţumite; fără surle şi trîmbiţe răzbunătoare, fără reflexe exterminatorii, oricum, fără acea grandilocvenţă teatrală care ascunde, de fapt, conivenţe sociologice determinate: ne luăm toate precauţiile, ca buni universitari ce sîntem, cînd, de fapt, ne scăldăm în aceleaşi ape.
A.F.: Aţi intrat în noile limbi şi în noile culturi pe o cale a excelenţei. V-aţi specializat în domenii multiple: întîi, în filosofie analitică, teorii ale gîndirii, obiectivism semantic şi intenţionalitate; mai apoi, în teorii şi critici literare, ştiinţe ale textului şi ale limbajului; au urmat specializările în lingvistică teoretică şi istoria ideilor lingvistice (domeniile francez şi german); mai apoi, în istoria ideilor lingvistice pentru Sud-Estul Europei (1821-1964); nu în ultimul rînd, v-aţi specializat şi în istoria reprezentărilor şi istoria ideilor, iar, pentru ca cercul să se închidă perfect, în filosofie politică, ideologii, imagologii (Europa de Est). Sînteţi deja unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi tineri intelectuali şi scriitori de origine română din Occident.
L.P.: Ceea ce este important aici şi trebuie înţeles, independent, de altfel, de persoana ori de parcursul meu, este necesitatea conjuncţiei, nu conjuncţia ca atare, mai cu seamă între lingvistica teoretică, filosofie şi teoriile ideologiilor. Elementul de legătură este, desigur, discursul; ajungem iarăşi la importanţa cuvîntului şi a materiei semnificante, fără de care nu poate fi înţeles corect acel modus operandi al ideologicului. Multă vreme, hiperspecializarea, o anumită frilozitate a lumii universitare în faţa multiplei specializări, au făcut dificile legăturile acestea. În România, ele erau chiar sancţionate. Ori numai apropierea activă de texte este cu adevărat rodnică, nu una de contabil care le repertoriază sec şi fără nuanţe. Să faci deci, precum teoreticienii acelei Rezeptionästhetik, nu doar istoria producţiei, ci şi a receptării unui lucru, să integrezi, în cele din urmă, obiectului studiului propria-ţi receptare estezică (de la aisthêsis) şi cognitivă. Despre aceasta este vorba. O practică trans-subiectivă, aşadar. Faptul că forma discursivă a unui Galilei nu este aceea a unui Newton, şi că ambele diferă de cea a unui Einstein, ori că întîlnim, la fiecare, un conţinut teoretic care lasă puţin loc unei esenţe comune, pentru a nu manifesta decît un vag „aer de familie“, cum ar spune Wittgenstein, nu ne împiedică cîtuşi de puţin a le înscrie într-o aceeaşi istorie, fiind însă atenţi la mutaţiile de sensibilitate ştiinţifică, adică la modul de percepţie a conţinuturilor şi a formelor discursului ştiinţei, la felurile în care universul acestui discurs poate fi obiectul unei experienţe de conştiinţă, al unei perplexităţi ori ideologizări care-şi au, desigur, propria lor istoricitate.
A.F.: „Şi apoi cu ce drept să condamni ghilotina, cînd ai privit cu simpatie rugul?“, se mira, cîndva, Emil Cioran. Întrebarea aceasta mă urmăreşte de foarte multă vreme, iar preocupările domniei voastre legate de totalitarism mă invită la resuscitarea miezului ei, aşa cum poate fi el re-pus în ecuaţie de necunoscutele timpului nostru: există extremisme privilegiate (între cel de stînga si cel de dreapta)? Globalizarea are şanse să neutralizeze dorinţa de putere absolută? Dăinuitorii succesori ai comunismului răsturnat, acum înzestrîndu-se din mers cu armele taberei de dreapta (antisemitismul, xenofobia, cultul exagerat al tradiţiei), nu cumva vor transforma din nou ideologia într-o maşinărie de război?
L.P.: Ar trebui, bineînţeles, să ne neliniştim ceva mai mult (şi mai eficace) în faţa reactivităţii timpurilor noastre, felului acestuia febril de a exista, de a înghiţi, devastator, toate rezervele, nuanţele, punerile în perspectivă. Mai ales acum, după ce am văzut că omul modern a învăţat cum poate fi industrializată ura. Şi cea de clasă, şi cea de rasă. Totala inapetenţă culturală a broaştelor cu telefon portabil, care reglează frenetic mersul lumii, pe pieţele financiare, nu prevesteşte nimic glorios. Ceva îmi spune chiar că n-am experimentat pînă azi răul cel mai rău, că multe nenorociri stau încă să vină peste noi. Nu simţiţi instalarea acestei politico-democraţii orwelliene, guvernate de grafice şi cursuri de schimb, o barbarie lipsită de limbaj, care, mai devreme sau mai tîrziu, va sfîrşi prin a ruina gîndirea însăşi şi orice simţ critic? Aici este necesar să lucrăm, fără răgaz ori tergiversare, fără alte gloze intempestive. O necruţătoare repudiere a gîndirii (şi a culturii, implicit) pare a fi pe cale de a se împlini: cîteva zeci de cuvinte drept vocabular, două-trei ipoteze drept inteligenţă, o fragilitate a conţinutului zgomotos revendicată: ne obişnuim din ce în ce mai bine cu mizeria aceasta a discursului înconjurător – mediatic, politic, universitar –, sfîrşim chiar prin a nu mai acorda atenţie vidului democratic pe care îl anunţă. O miopie recidivistă – inutil de precizat. Aici ar trebui să fim vigilenţi, pentru a evita o nouă tiranie, după profeţia lui Swift, cea a lucrurilor, a contabililor şi a vînzătorilor.
A.F.: Aţi prezentat studiul Violenţă şi totalitarism: de la monolitul represiunii la monolitul supunerii în cadrul seminarului internaţional „Violenţă şi practici ale violenţei contemporane. Construcţia socială şi imaginară a violenţei în perioade de război (secolele al XIX-lea şi al XX-lea)“, organizat de École des Hautes Études en Sciences Sociales la Paris, în noiembrie 2002. În România, puţini sînt încă cercetătorii (eu admir cercetările Ruxandrei Cesereanu) care aprofundează cu seriozitate tema - cu referire mai ales la mediile intelectuale şi scriitoriceşti –, deşi consecinţele totalitarismului sînt acasă, aici. De remarcat lucrarea recentă a sociologului Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară - O cercetare sociologică asupra scriitorilor, apărută la Editura Junimea în 1993. Vă întîlniţi în idee şi metodă cu abordările româneşti asupra totalitarismului? Aveţi reproşuri de adus, la modul amiabil, constructiv?
L.P.: S-ar putea scrie îndelung despre traumele şi sechelele pe care le mai duce încă în spate istoriografia românească. Nu vreau să pomenesc însă despre acele deturnări care au ruinat raporturile pe care memoria noastră le întreţine cu trecutul comunist. Vreau să mă gîndesc doar la ceea ce o salvează, la oamenii care nu au graba proclamării, intenţii oblice şi nici nu se complac în funeste ceremonii carnasiere, care infectează informaţia şi îi decredibilizează. Sînt oameni oneşti, care au înţeles perfect cum trebuie scris despre istoria acelor ani fără să cazi în capcanele ideologiei de semn contrar. Sînt Lucian Boia, Adrian Cioroianu, Ana Selejan, pe care este inutil să-i mai prezentăm aici, Sanda Cordoş, despre a cărei excelentă lucrare, Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX (apărută în 1999, la Biblioteca Apostrof), s-au scris deja studii importante. Acestea sînt primele nume care îmi vin, spontan, în minte. Mai sînt, desigur, şi altele, tot la fel de importante. Nu înşiruirea lor contează, ci faptul că există, pur şi simplu, deci că istoriografia românească rezistă inteligent la abisul specific al propagandelor, se eliberează treptat de acel staccato îndobitocitor care era, sub Ceauşescu, temporalitatea ei proprie.
A.F.: Cu studiul Ana Pauker - de l'appareil au pouvoir aţi participat la colocviul „Ouverture, orthodoxies, personnalités“, plasat sub egida prestigioasei Académie des Sciences Morales et Politiques şi cu concursul Centrului Roland Mousnier al Universităţii Paris IV - Sorbonne şi al Asociaţiei „Annie Kriegel“, desfăşurat la Paris în octombrie 2003. Subiectul aminteşte poate şi de faptul că, atîta vreme cît călăii de ieri nu vor fi cu adevărat evidenţiaţi public şi traşi la răspundere, aşa cum susţinea şi Gheorghe Grigurcu, „nu doar răzleţ, aleatoriu, propagandistic, ci prin punerea autentică sub acuzare a sistemului pe care l-au slujit“, nu vom avea linişte, aşa cum „de bună seamă nu au nici cei morţi de mîna lor“. Atunci cînd abordaţi teme ca cea despre care vorbim acum, aveţi în vedere şi şansa unui proces global al comunismului (abordat de la rădăcinile complicităţii iniţiale, occidental-sovietice), sau numai fragmente disparate de istorii est-europene ?
L.P.: Cu mîinile înlănţuite de gardul unor temeri seculare, cînd viaţa din ele îşi pierde răbdarea, şi te apuci să loveşti în primul venit, să tai şi să spînzuri: aceasta ar fi imaginea care îmi apare cînd mă gîndesc la Ana Pauker. Un trop, desigur, în care nu trebuie citit mai mult decît enunţă singur. Ce determinism inconştient face din această fiică de rabin purtătoarea unui rău profund, a unei fascinaţii mortifere? Pentru un istoric, cazul Anei Pauker este extrem de interesant; şi prin supralicitarea unei violenţe exterminatorii, dar şi prin faptul că această violenţă i s-a întors, în cele din urmă, împotrivă. Nu ştiu ce şanse are un proces global al comunismului astăzi, cînd esenţialul se refugiază mai cu seamă în lucruri mărunte, cînd punerea la distanţă critică a ajuns să însemne, de fapt, domesticirea unei barbarii. Nu de o gestiune sacadată a clipei, a emotivului, a imediatului aveam nevoie în 1990, ci tocmai de o distanţă reflexivă faţă de această monstruozitate care este comunismul, nu de un rechizitoriu dezordonat, de acea patetică promiscuitate, care, sistematizată, a antrenat efectele nefaste pe care le suportăm azi, ci de o raţiune minimală. N-am avut-o. Iar pasivitatea capitulardă de care dă dovadă lumea din estul european vine tocmai dintr-un conformism ingenuu, dintr-un unanimism rudimentar care se adresează părţii emotive a înţelegerii noastre, creierului reptilian, aş spune. Vom găsi mereu la îndemînă cuvinte în „–ism“, cuvinte în numele cărora să condamnăm, să stigmatizăm, să punem la zid; cuvinte care vor fi fiind feluri de a acţiona, nu de a cunoaşte. Cum să crezi că ar putea ele deveni instrumente cognitive cînd unul din „–ismele“ cele mai devastatoare pe care le-a cunoscut omenirea a rămas suspendat? Căci ce înseamnă absenţa unui proces al comunismului decît forma cea mai perversă a minciunii – prin omitere...?
A.F.: Deşi acuzată că ar trata literatura printr-o prismă peiorativă, întrebarea lui Adorno - „mai are vreun sens să se scrie poezie după Auschwitz?“ - nu încetează să ne apropie, mereu cu uimire, de esenţa artei şi a exilului salvator (chiar dacă numai interior adesea), a exilului creator, consecutiv marilor prigoane şi shoahuri, mereu repetabile, mereu candidate la uitare... Nu anii comunismului şi anul 1989 au inventat exilul artiştilor, savanţilor, scriitorilor, cărturarilor - el era deja cunoscut de la Dimitrie Cantemir şi paşoptişti, pînă la Caragiale şi Brîncuşi – , nu, ci această perioadă a transformat exilul în paradigmă. Ce reprezintă pentru domnia voastră exilul? Surghiun? Protest? „Une école de vertige“, cum spunea Cioran? Sau pur şi simplu şansa de a trăi în prezent, imposibil de valorificat într-o cultură cum este cea românească, ce se cramponează aproape numai de trecut?
L.P.: Cunoaşteţi acest vers din Stétié: „Ciel étranglé cherche une respiration“. Exilatul nu expiră, ci inspiră: trage aer în piept, adînc, dintr-o dată. În această absenţă a suflului îi întîlneşte pe ceilalţi exilaţi, în alergarea frenetică după o gură de aer. Alergare care poate fi citită precum o fatalitate (istorică sau de altă natură), în orice caz, o vocaţie: cea de a părăsi dogme şi ţarcuri în care te prinde societalul, pentru a asuma un destin. Fericit cel ce nu poate să se oprească din mers, cel ce nu locuieşte niciunde, ci este locuit. Fericirea aceasta nu are, se înţelege, nimic comun cu pastoralul, cu o cutreierare de munţi şi văi, plimbare ori transhumanţă. Ea vine din trecerea unui prag. Un decupaj al spaţiului, care ritmează fiecare respiraţie. Cred, de fapt, că este practic imposibil să faci corp cu propria-ţi fiinţă, să locuieşti deplin în propriu-ţi nume ori identitate, să coincizi întru totul cu tine însuţi. Exilul poate fi, atunci, un mod(el) de a fi în lume, de a o atinge, care trimite pe fiecare la propria-i înstrăinare. O comoţie care se poate prelungi la nesfîrşit, între scrisul tău şi moarte, un spaţiu pentru a continua să exişti. Poate că în această lentă şi tragică deposesiune de aer îţi afli mai uşor drumul; în mersul către alte întîlniri, cu alte sufluri epuizate, într-un schimb de arsuri. Poezia te obligă de la bun început la exil: ex-vocare. E-vocare, vocaţie exiliară pentru a exista. Iar peste această ex-vocare se suprapune uneori însăşi biografia ta măruntă de om simplu şi dezrădăcinat:
| «lentement la nuque plie celui qui tombe respire le répit la dispersion des os sans faille ni mémoire la tête change s'épuisent les gris souffle coupé coupant le chemin ou rien»...(Pierre-songe) |
A.F.: O problemă foarte acută care vă preocupă - discursul de tip totalitar şi limba de lemn: ea a făcut deja obiectul unui studiu intitulat Les fureurs de l'histoire: discours de propagande et délires constructeurs. Aţi prezentat concluziile în cadrul Colocviului Internaţional „Architecture, littératures et espaces“, organizat de Société Française des Architectes, la Universitatea din Limoges, cu concursul Universităţii Paris VIII, în ianuarie 2004. Credeţi că retorica politică a democraţiei, spre deosebire de cea a societăţilor totalitare, este mai puţin expusă tendinţei de a propaga „ideologie în fază barocă“ (prin intermediul unui limbaj cu accentuată funcţionalitate restrictivă)? Poate limbajul, în condiţii de presurizare totalitară, să asiste conştiincios la producerea a ceea ce Orwell numea thought-crimes?
L.P.: Am devenit, indiscutabil, şi aproape fără să ne dăm seama, prizonieri (de bună voie) ai unui soi de mitologie destul de sumară, cea a comunicării mediatice, care privilegiază forma în locul fondului, amestecă publicitatea şi informaţia, se serveşte de zvonuri şi matracaj, autorizează nenumărate forme de manipulare, generează zgomote rudimentare şi injocţiuni stupide. O nouă ideologie, în fond, care disimulează alte mecanisme de dominare sau de înregimentare. Tragic şi paradoxal, în acelaşi timp, este faptul că acest nou cult (să-i spunem „comunicaţionism“) prosperă de fapt pe ruina cuvîntului, pe „umilinţa ontologică a vorbirii“, cum spunea Jacques Ellul. Desigur, şchiopătarea înseamnă totuşi mers; limba de lemn este totuşi limbă. Însă trebuie observat că funcţia aceasta mediatică exacerbată a democraţiilor moderne aşează în centru problema adevărului şi a minciunii, face din ea un element sistemic, dacă se poate spune astfel, cu atît mai mult cu cît discursul moralizator aruncat pe piaţa internaţională (de genul „drepturile omului“) tinde a se substitui cinismului diplomatic din timpul războiului rece ori acelei Realpolitik bine cunoscute. În spatele unei seducţii diafane se clădesc de fapt imperii, se leagă noi alianţe şi au loc noi grupări de trupe. Grav este că, de această dată, o singură minciună mediatizată ajunge pentru a invalida un proiect, a ruina o legitimitate, a conforta chiar pe cei pe care, în mod normal, i-am combate fără rezerve (vezi cazul lui Saddam Hussein). Uzura limbajului, rarefacţia cuvintelor ar trebui să trezească în noi o teamă, o nelinişte elementară de cetăţean. Mai ales cînd vedem că există, în rezervă, batalioane întregi cu locţiitori de tirani şi trupe proaspete.
A.F.: O contribuţie în domeniul istoriei ideilor lingvistice aţi adus cu studiul Corpus et idéologie: la 'leçon' stalinienne dans la linguistique des années cinquante, prezentat în cadrul celui de al 36–lea Colocviu Internaţional al Societas Linguistica Europaea, „Linguistique et corpus, Types de données et comparaison des langues“, organizat de către École Normale Supérieure Lettres et Sciences Humaines din Lyon (France), în septembrie 2003. Din ce nouă sau poate doar mai clară perspectivă înţelegeţi să abordaţi astăzi ideea „lecţiei“ staliniste din lingvistica anilor 50?
L.P.: Ghilimelele sînt importante aici, căci trebuie să facem distincţia între disciplina ştiinţifică numită lingvistică şi practica însăşi a acestei discipline; între un corpus de doctrine şi reprezentarea lor după alte „reguli ale jocului“. Intervine, în lingvistica est-europeană din anii 50, mai cu seamă după cele două articole ale lui Stalin publicate în „Pravda“ („Despre marxism în lingvistică“ şi „Asupra unor probleme de lingvistică“), un cataclism care are drept efect imediat şi dezastruos implicarea lingvisticii într-o luptă în care îşi va pierde orice urmă de... „inocenţă“, în care tot ce trecea odinioară drept erudiţie gratuită ajunge să sufere un rapid şi eficace proces de ideologizare. Uitaţi-vă, într-o zi, dacă aveţi curiozitatea, pe programul Sesiunii lărgite a secţiunii a şasea a Academiei Republicii Populare Române (din 2-4 iulie 1950) şi veţi vedea ce înseamnă acest lucru. Pentru cei care lucrează pe aceste texte, cum mi se întîmplă în diferite ocazii, „aerul vremii“, formulările, metodele de lucru sînt consternante. Nu este însă, desigur, suficient să simţi monstruozitatea, trebuie şi să poţi s-o verbalizezi corect, pentru a putea s-o aşezi la locul care i se cuvine în istoria ideilor. De aceea, instrumentarul conceptual trebuie să fie nuanţat. Cartea lui Alain Besançon, de pildă, Les Origines intellectuelles du léninisme, pune un astfel de instrumentar la dispoziţie. Vedeţi noţiunea însăşi de „ideologie“, a cărei definiţie mi se pare cea mai fină, şi pe care nu mă pot abţine să nu v-o dau aici, aşa cum apare ea la pagina 67: «C'est une doctrine systématique qui promet, moyennant conversion, un salut ; qui se donne pour conforme à un ordre cosmique, déchiffré dans son évolution ; qui déclare s'appuyer sur une certitude scientifique ; qui impose une pratique politique visant à transformer totalement la société sur le modèle immanent que celle-ci recèle et que la doctrine a découvert. L'idéologie n'a en commun avec la religion que l'espérance de salut (encore ne l'avoue-t-elle pas), avec la philosophie ou la science que le rationalisme, encore en en pervertissant l'usage: ce n'est pas assez pour établir une véritable parenté. Elle possède la structure mentale de la gnose, mais modifiée par le genre de certitude qu'elle veut sienne et qu'elle emprunte (ou plutôt prête) à la science. Son champ d'action est le politique.» De la astfel de nuanţări trebuie pornit atunci cînd analizezi conglomeratul de precepte, teze, principii, presupoziţii pe care s-a sprijinit propaganda comunistă în domeniul lingvisticii (ca şi în altele, de altfel, al literaturii, al criticii literare, al culturii în general). Numai astfel este posibil să demonstrezi (apodictic) caracterul eronat, mistificator şi, mai ales, răuvoitor al doctrinei ideologice oficiale a partidului unic şi a statului totalitar.
A.F.: Mi se pare nu lipsit de interes scenariul prin care, în viitor, cuvîntul - ridicat la valoarea de obiect cultural - ar putea deveni memă, în sensul - oarecum îngroşat - cu care Richard Dawkins, în cartea The Selfish Gene, plasează şi mini-jupa, virusul calculatorului sau credinţa în stafii. Această memă (care este rudă cu gena - ca unitate a selecţiei biologice, cu memoria şi cu mimesis-ul) poate fi copiată sau transmisă, evoluează în chiar procesul transmiterii şi pare să aibă o viaţă proprie. Puteţi admite că, deoarece orice entitate poate fi copiată - deci şi mema –, cuvîntul-memă poate tinde (şi) spre această evolutivitate, chiar dacă este nedefinită biologic?
L.P.: Cuvintele nu sînt simple obiecte descărnate, pentru ficţiuni passe-temps ori scrieri ocazionale, carieristice. Sînt ruptură, desţelenire, nu leagă, ci frîng, spintecă. Din spintecarea aceasta – poetică, se înţelege – , din uimire, acea ekplexis a grecilor – cînd ceea ce vezi are efectul unei lovituri, îşi trag de altfel legitimitatea. Ceea ce mă îngrijorează însă azi este înţepenirea într-o postură, în cîteva fraze. Au apărut mecanisme noi, care se aseamănă cu cele ale limbii de lemn, dar nu se suprapun cu totul peste ea. Sînt feluri de a tricota cîteva module semantice care sfîrşesc prin a constitui o limbă nouă, a cărei funcţie nu este cîtuşi de puţin inocentă, ci cu mult mai ideologică decît am crede la prima ascultare. Este, dacă vreţi, triumful timpului scurt, un fel de efect zapping. Cunoaştem, bineînţeles, acest principiu: confortul intelectual dispreţuieşte instinctiv noutatea. Însă atunci cînd acestui principiu i se adaugă sistematic şi corolarul „refrenului“ ca mod obligatoriu de a exista lingvistic în lume, atunci lucrurile devin cu adevărat grave. Căci este dramatic să vezi în jur fiinţe vorbitoare care nu se aliniază decît unei singure exigenţe, căreia i se supun mecanic: cea a lui déjà-vu, déjà-entendu; cînd deci numai ceea ce este reperabil şi deja testat pătrunde între oameni şi în vorbirea lor. Cum trebuie interpretată această alergare spontană înspre clişeu, locul comun, între toate acele structuri de repetiţie şi unelte de reproducere întocmai - identic - la fel, decît ca un mare pericol? Un pericol care pîndeşte democraţiile moderne şi care s-ar putea să sfîrşească într-o tragedie: cînd se restrîng pe zi ce trece posibilităţile de alegere, cînd lexicul de care dispunem nu ajunge să fie decît un cotcodăcit, cum să crezi că în el s-ar putea enunţa vreo gîndire?
A.F.: A existat un filosof ca Husserl, care a anticipat nevoia nu de a gîndi, ci de a privi a omului contemporan... deci de a acorda o atenţie sporită felului în care se prezintă fenomenele actuale, iară nu preconcepţiilor despre modul în care ar trebui să fie acestea. Urmaşul său, Wittgenstein, angaja mai degrabă analogii, similitudini, aforisme, noi perspective şi invitaţii de a privi şi aborda fenomene vechi în moduri noi, dorind să inventeze o terapie a grabei de a generaliza. Care este, în momentul de faţă, opinia domniei voastre asupra acestor abordări, în calitate de cercetătoare pasionată a direcţiilor filosofice care le-au generat?
L.P.: Sînt cărţi care zdruncină cînd, paradoxal, nu caută decît reconcilierea cu lumea şi rănile ei. Contracţie - contradicţie. Nu trăieşti cu adevărat în scris decît în ruptură, în percepţia fină (asemănătoare unui seismograf) a lumii, cu violenţa şi pulsiunile ei elementare. Momentul Husserl este un astfel de moment-cheie, care spune multe despre impasul în care s-a aflat gîndirea modernă la începutul secolului XX. Textele acelea care constituie testamentul intelectual al lui Husserl, publicate în 1954 sub titlul Die Krisis der europaïschen Wissenschaften und die tranzendentale Phänomenologie, un „pur exemplu de paranoia 'teoretică' occidentală“, după expresia lui Gérard Granel, traducătorul lui în limba franceză, stau mărturie neîmplinirii unui destin. După treizeci de ani de muncă teoretică intensă, Husserl se află în situaţia paradoxală de a încerca să plaseze filosofia – sub forma ei particulară de fondare transcendentală în subiectivitate – la originea oricărui tip de raţionalitate, şi de a constata două lucruri: mai întîi, credinţa în posibilitatea unei filosofii universale (cea care anima atît secolul Luminilor, cît şi tradiţia idealismului german) s-a pierdut; apoi, scepticismul în faţa posibilităţii unei metafizici vine pur şi simplu din ameninţarea unui eşec al filosofiei: „pozitivismul decapitează filosofia“. Acest al doilea punct dezvăluie mai degrabă luciul metalic al ghilotinei decît ghilotina însăşi. El decurge din iluzia lui Husserl de a identifica sarcina filosofiei cu elaborarea unui mod de cunoaştere auto-reflexiv al omului, care ar cuprinde orice alt mod de cunoaştere posibil (ştiinţific, literar etc.). Ar trebui poate să abandonăm această iluzie. Căci sensul istoric al oricărei întreprinderi reflexive este de a nu se mulţumi niciodată cu raţionări mistificatoare.
A.F.: Sînteţi preocupată de investigarea rolului pe care relatările introspecţiei sau senzaţiei, intenţiilor sau opiniilor îl au de fapt în viaţa noastră socială. Începînd cu Wittgenstein, în mod seducător, acestea aveau menirea de a submina imaginile carteziene potrivit cărora relatările funcţionează doar pentru a descrie ceea ce se întîmplă într-un teatru interior al cărui unic spectator este subiectul, numai şi numai subiectul. Ulterior, pasajele referitoare mai ales la argumentul limbajului privat au interesat toate subiectele filosofiei moderne a limbajului şi minţii, deşi nesfîrşite controverse le însoţesc. Ne putem rupe de Wittgenstein? Cît de dezastruoasă ar putea fi o astfel de ruptură?
L.P.: Este foarte adevărat că Wittgenstein, cel dintîi, a zdruncinat credinţa în universalitatea conceptului ; interferenţa cu reflecţia antropologică – într-un sens „neprofesionist“, să spunem, care este şi cel din care s-a reclamat Wittgenstein, de altminteri – explică desigur această zdruncinare, şi afectează pasajul de la ontologic la antropologic, vizibil în gîndirea contemporană, dînd filosofiei o formă de relativism care i-a fost uneori imputată. Ei bine, eu nu fac acest reproş, dimpotrivă, cred că trebuie, odată şi odată, să ne uităm şi în alte direcţii decît doar înspre problematicile tradiţionale ale Fiinţei, cu acei ochelari de cal ai „specialistului“. Wittgenstein nu declară de fapt război universalului, ci obiectivităţii referenţilor, pe care se sprijină filosofiile, şi ideii că definiţia acestor referenţi ar putea fi împărtăşită de toţi. Cu alte cuvinte, trebuie să te retragi în permanenţă la o bună distanţă de doctrine, retragere care este străină tradiţiei istoriei filosofiei. Nu numai că Wittgenstein este o figură inconturnabilă a secolului XX, dar filosofia pe care o prezintă constituie un fel de capăt ce seamănă unei extenuări de ea însăşi. Nu pentru că şi-ar fi atins „finalul“, în sensul lui Hegel, ci dimpotrivă: filosofia se desfăşoară pînă la a se topi în limba naturală – lingua ex machina.
A.F.: Un subiect foarte actual pentru ştiinţele textului şi ale limbajului aţi abordat în studiul La tentation de l'altérité: l'intériorisation du regard de l'Autre dans la littérature prezentat în cadrul Colocviului Internaţional „Le roman moderne, écriture de l'Autre et de l'Ailleurs“, organizat de Centre de Recherche en Anthropologie Sociale et Culturelle (CRASC), cu contribuţia Ministerului Culturii şi Comunicaţiilor din Algeria şi a Centrului Cultural Francez din Oran, în noiembrie, 2002. Romanul algerian vă preocupa la ora aceea. Aţi investigat şi alte literaturi sub acest aspect?
L.P.: Toate postulatele identitare pot fi citite, cum ştiţi, sub forma unor discursuri de fondare a identităţii în diferenţă. Nu văd cum altcumva poţi aşeza alături pe Rachid Boudjedra şi pe Marin Preda. Este un principiu care angajează mai mult decît acele reguli şcolare practicate de comparativism. Orice altă literatură ai investiga, atunci – şi mi s-a întîmplat să lucrez pe literatura engleză ori pe cea spaniolă –, trebuie să ţii cont de acest principiu şi, implicit, de faptul că obiectul literar pe care îl analizezi este un „obiect-lume“, care nu există decît ca să constituie, tocmai, o lume, să mundifice aş spune, dacă nu m-aş teme de barbarisme. Welt ist nie sondern weltet, după formula heideggeriană. Aceasta înseamnă, aşadar, să te situezi în act într-un orizont comun care oferă o unitate de perspectivă şi de sens: şi semnificaţia, şi direcţia. Orizontul acesta nu este nici barieră, nici terminus, nici capăt de linie, ci o structură esenţială şi intimă: a-fi-în-lume.
A.F.: A produs o bună impresie lucrarea dumneavoastră Terra incognita. Un topos littéraire: le voyage sans horizon, prezentată la Colocviul Internaţional „L'exil - espace de la parole“, organizat de Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere din Cluj şi Centre d'Études Canadiennes et Québéqoises în luna mai, 2003. Dar există şi voci literare, provenind tot din exil - şi numesc aici pe cea a prozatorului Bogdan Suceavă, bunăoară - care susţin că nu există exil. Sau mai bine zis că nu mai există exil. Doriţi să-l contraziceţi?
L.P.: În atingerea a două pietre încinse a fost concepută mai întîi ordinea spaimelor omeneşti; în jurul focului; ori trebuie să accepţi acest zgomot pe care îl fac două pietre frecate energic una de cealaltă, care îţi răsună cîteodată în trup, chiar cînd n-ai apucat-o nicicînd la drum lung, pe jos, pentru a înţelege fragila graniţă dintre fiinţe, pribegia celor ce s-au pierdut între maşete, topoare, lame de cuţit: ce înseamnă exilul sutelor de tutsi, masacraţi de etnia hutu, dacă nu o istovitoare tragere după sine a unui dezastru uman? Paşii acestora trasează drumuri în memorie, precum trenurile, convoaiele de odinioară, cu deportaţi; iar dacă ştergem, dintr-un motiv sau altul, aceste urme, ori sîntem indiferenţi cînd le întrezărim, înseamnă că am devenit între timp, în adîncurile fiinţei noastre, nişte monştri; uneori fără s-o ştim: produse de consum ale unei societăţi de consum, ale căror guri nu mai au doar vocaţia îmbucării avide, ci şi pe cea a muşcăturii în carne vie.
Fără ghid şi fără busolă: acesta este toposul exilatului, al celui ce supravieţuieşte în cala unui vapor, între mărfurile unui camion, într-o pivniţă ori într-un parc public. Cînd pielea celorlalţi este mai caldă decît propria-ţi piele, cînd nu eşti decît curent (de aer, în cel mai diafan caz), între două uşi trîntite. Indiscutabil (şi mă bucur pentru el), Bogdan Suceavă nu intră în această categorie.
A.F.: Poate că nu este întîmplare că, fiind interesată şi specializată în istorie, filosofie şi lingvistică, mergeţi pe unele căi abordate şi de Foucault. Şi la domnia voastră am întîlnit interesul faţă de obsesia pentru putere, ca bază a întemeierii relaţiilor sociale. Dacă, însă, despre Foucault, care propovăduia sadismul psihologic, se spune că a înlocuit distincţia dintre subiect şi obiect cu aceea dintre subiect şi abject, tendinţa dumneavoastră este, însă, de a merge către alte finalităţi, alegînd bunăoară generozitatea şi darul admiraţiei. Ce vă apropie, totuşi, şi ce vă desparte de Foucault?
L.P.: O întrebare îmi vine în minte, nu neapărat legată de Foucault: şi dacă totul nu este decît o simplă construcţie a spiritului, care se depliază în imagini, formule şi idei succesive, lipite una după cealaltă? Exteriorul defilează, interiorul dispare... Cuvîntul este într-atît de fragil, într-atît de supus hazardului ori jocului, absenţei adesea, încît astăzi, cînd am pierdut ora zeilor şi vieţuim în afara legendelor, singurul lucru care merită atenţie este cum să scrii pentru ca acel cuvînt scris să devină cu adevărat un dar, şi pentru ca cel ce îl primeşte să-l primească în plinătatea lui.
De Foucault mă aproprie enorm de multe lucruri; mai cu seamă un mod de a problematiza: el a ştiut să scoată la lumină acele épistémè din istoria gîndirii. Imaginaţi-vă cît de interesant ar fi dacă literaţii ar reuşi să descopere ceea ce am putea numi „estezii“, în istoria literaturii, estezia fiind faţă de cunoaşterea sensibilă ceea ce este epistema faţă de tipul de înţelegere la care trimit discursurile savante. Presupoziţia unei astfel de descoperiri este însă foarte serioasă, şi anume să consideri literatura drept o activitate cognitivă, cu toate implicaţiile acestui lucru, şi mai ales aceea de a fi ireductibilă la altceva, în special la contexte particulare care permit cunoaşterea ei în diversele-i manifestări istorice. „Ni peseudo-réalité, ni fantaisie“, spunea Valéry.
A.F.: Cu lucrarea De la littérature en milieu hostile. Techniques de camouflage, techniques de survie aţi participat la Colocviul Internaţional „Littérature, fiction, témoignage, vérité“, organizat de Centre d'Études et de Recherches Comparatistes (CERC) şi Centre Interuniversitaire d'Études Hongroises (CIEH), la Universitatea Paris III, Sorbonne Nouvelle, în martie 2004. Problemele de care vă ocupaţi în acest studiu sînt vecine cu acelea ale construirii identităţii într-o societate ostilă individului, într-o lume nivelatoare, totalitară. Apărarea polului ontologic al identităţii pretinde unui artist strategii apropriate: exilul interior, universul artistic, exilul intern provocat politic, invizibilitatea socială, exilul „pe jumătate“ primeau veritabile cămăşi de forţă pentru a rezista. Cum explicaţi aceste „miracole“ ale supravieţuirii ?
L.P.: Aş putea să vorbesc la nesfîrşit despre şansa celor născuţi în durere; mi-e teamă însă că voi fi prost înţeleasă. Amintiţi-vă totuşi de Mandelstam şi de sărăcia radicală despre care pomenea la un moment dat: „splendida sărăcie, somptuoasa mizerie“. Disperare este celălalt nume al literaturii, cînd cuvintele sînt întinse ca pe sîrmă, deasupra vidului, cînd mergi, precum Celan, pînă la capătul lucrurilor şi al nopţii, arătînd cu degetul toate rănile lumii şi absenţa ta din ea. Sînt oameni înrolaţi în moarte, precum alţii sînt înrolaţi în viaţă (epicurieni sau nu, lucrul nu are importanţă). Lipsiţi de carapace, fără cochilie, căutînd totdeauna un refugiu, sub acoperişuri, între patru pereţi, după uşă. O limbă, o cultură, istoria sînt astfel de adăposturi, refugii, nu doar în spaţiu, ci în timp, în durată, nu numai în întindere. Chalamov la Kolyma, Mandelstam la Voronej, toate trupurile acestea zdrobite, al căror chip se imprimă pe un giulgiu improvizat – nu încetează să-şi caute un loc pe hîrtie, între silabe scrise cu sînge ori pronunţate cu un cuţit între dinţi. Despre strivire şi supravieţuire este vorba aici. Despre dispariţie, distrugere, dispersie – cînd umilitatea înseamnă eternitate, cînd, după oameni şi trupurile lor stinse nu rămîne decît limba lor, cuvintele care vorbesc pentru noi, în locul nostru, care ne vorbesc. Nu ieşi cu totul teafăr dintr-o astfel de lectură, căci rănile acestea sînt contagioase; a-i citi pe Mandelstam, pe Chalamov ori pe Celan înseamnă să te simţi rănit, să FII rănit, în tine şi în celălalt. Este imposibil să nu vezi ce se află aici iremediabil neterminat, şters, pierdut... Rămîne totuşi ceva, după toate vînturile, orgiile, din vieţile stoarse de frig, foame, valuri repetate de neant ori barbarie: fascinaţia însăşi a celor care se întorc pe jos din ţara suferinţei, cu picioarele în flăcări, care ştiu ce înseamnă un timp al distrugerii şi un timp al zidirii; care îşi duc cuvintele, singurele bagaje, în buzunarul de la piept. Prin ei au trecut şi viaţa, şi moartea: val-vîrtej.
A.F.: Sînteţi o poetă rafinată, ce merge, parcă, atentă (amintindu-mi de acel „fait poème de tout bois“ al lui Deguy), înarmată cu o grijă dureroasă, pe calea îngustă prin care toate lucrurile trebuie să traverseze, pentru a exista, cuvîntul, ca pe un pod pe care nu trebuie să te opreşti, dar pe care trebuie să-l arunci în aer după ce l-ai depăşit. Cum vă simţiţi în Poezie? Şi anume vă întreb acest lucru, pentru că poezia domniei voastre mărturiseşte oarecum despre o nevoie interioară de energie dislocantă... Credeţi că poeta Luiza Palanciuc are de suferit din cauza pierderii candorii în faţa expresivităţii - la care este condamnată erudita universitară Luiza Palanciuc?
L.P.: Trebuie poate, uneori, să ne odihnim de cuvînt, într-adevăr, şi să existăm în tăcere, într-o pace pe care doar zidurile interioare ori numai somnul o apără de vid sau de prea plin. Căci, întocmai vidului, şi prea plinul epuizează lumea – prin numirea precipitată, de pildă. Scrisul, în cazul acesta, îţi poate lua totul, pînă la ultima suflare. Scrii întotdeauna cu santinela privirii în ceafă, în bătaia unei fulgerări, severe ori tandre: îngerul. Pe care îl auzi din cînd în cînd aruncînd pietre încinse în odaie. Unde sîntem dacă nu în locul acesta vizitat de umbre descusute, care ne şterg sau ne scriu rîndurile? În locul acesta pătruns de urgenţa de a închega ceva se aşează irepresibila nevoie de a scrie; nu pentru a lăsa o urmă, ci, pur şi simplu, pentru a culege cîteva clipe de învieţuire – în epopeea măruntă şi ridicolă a acestui secol zgomotos care a trecut peste noi, în cel nou care s-a ivit în ritmurile sacadate ale violenţelor de tot soiul. Poemul nu poate decît să te tragă spre aerul încă nerespirat. Nu este nici drumeţ, nici drum; doar drumeţie. La capătul lui sîntem totdeauna fragili, precari, însă purtători de limbaj. Te poţi, desigur, sustrage tiraniei conceptuale: „aforistic“, precum Wittgenstein, ori poetic. Oricum ai face-o, textul trebuie să „lucreze“ deasupra cuvintelor, eliberînd acea minusculă parte de minunăţie care scapă previzibilului, încît fraza devine spaţiul unei noi descoperiri. Cînd pămîntul se învîrte sub creion.
A.F.: Poemul modern este şi cultivă din ce în ce mai mult o anume ezitare între genurile literare, poeţii au devenit conştienţi de faptul că nu mai există în literatură originalităţi absolute. De ce vă atrage, cu toate acestea, poezia şi ce aşteptaţi să împlinească poezia în viaţa dumneavoastră? Poate o agravare a contradicţiilor, de la care va porni mereu următorul pas ce accelerează ritmurile fiinţei?
L.P.: Multe capcane îl pîndesc pe cel ce scrie. Este, între ele, şi această falsă evidenţă: „totul a fost spus“. Nu te apuci niciodată să pui ceva pe hîrtie cu o astfel de dogmă a neputinţei în minte. Este totdeauna loc pentru un gînd nou, pentru împărtăşirea unor cuvinte noi. Poemul te apără de ceea ce istoria nu absoarbe: barbaria care mătură orice urmă de sens. Este ca şi cînd ai vieţui între pereţi dărîmaţi, ai merge cu grijă în moloz, într-un Niemandsland al tău, fiind în acelaşi timp surprins că te afli în carne şi oase acolo; închis şi aproape şters de tine însuţi. Înveţi uneori cum să-ţi naşti propriul cadavru sau cum să înaintezi împovărat de cenuşa celor ce te preced. Să iei măsura timpului ori să scandezi nişte nelinişti – inclusiv cea care pîndeşte actul însuşi al scrisului. Laerte dînd bir cu fugiţii de spaima umbrei, ca şi cînd aceasta l-ar îngropa... A merge înainte pentru a exista – nu ştiu alt mod de a supravieţui. În mersul acesta, scrii despre moarte sau moartea scrie în tine?
A.F.: În luna octombrie a acestui an, la Nîmes, GERCO, adică Groupe d'Études et de Recherches Corps et Objet, organizează Colocviul Internaţional „Imaginaire du corps - Corps imaginaire“, ale cărui lucrări le veţi deschide cu studiul Le logos du corps: de l'arrêt sur l'image à la traversée de l'objet şi în cadrul căruia veţi expune şi tema L'accroche-regard: chair d'objet ou objet de chair?. O cercetare pasionantă - de-a lungul faliei dintre „voir“ şi „faire voir“, dintre „encoder“ şi „décoder“ – , pe care o presupune abordarea modernă a perspectivei „corps - objet“, nu poate neglija triada Istorie - Cultură - Societate. Căruia dintre elementele acestei triade îi acordaţi, totuşi, rolul şi înrîurirea esenţială?
L.P.: «L'énigme tient en ceci que mon corps est à la fois voyant et visible. Lui qui regarde toutes choses, il peut aussi se regarder, et reconnaître dans ce qu'il voit alors l'„autre côté“ de sa puissance voyante. Il se voit voyant, il se touche touchant, il est visible et sensible pour soi-même.» Citez acest pasaj celebru din L'œil et l'esprit doar pentru a sugera mai bine că Merleau-Ponty este sursa constituirii grupului de cercetare GERCO, pe care îl anim de cîtva timp. De la formele de „puissance voyante“ am înţeles să plecăm, căci ele privesc structura însăşi a intenţionalităţii, care face ca orice act de conştiinţă să fie conştiinţă a ceva (în „spaţiul“ real sau imaginar) şi conştiinţă a cuiva (în „timpul“ fizic sau psihologic). Triada de care pomeneaţi este importantă în sine, nu dislocată de constituenţii ei.
A.F.: Un studiu recent publicat pe internet sub pseudonimul Jan Austen Doe şi intitulat Confesiunile unui autor de semi-succes dezvăluie nemulţumirile acelor autori ale căror cărţi sînt bine primite de critică, dar nu se vînd decît într-un număr mic de exemplare, numele lor fiind cunoscute şi apreciate doar în mediile literare dar nu şi de cititori. Printre greutăţile cu care se confruntă aceşti scriitori se află relaţiile acestora cu agenţii literari, care în Occident au un rol crucial. Ce perspective de editare a operei dumneavoastră aveţi în vedere, pentru a ajunge cît mai satisfăcător la un public avizat şi interesat, şi ce veţi publica în viitorul imediat?
L.P.: Este adevărat, la un moment dat, cărţile pe care le scrii ajung să te respire, încep să te someze să exişti public. Vreau, dimpotrivă, să caut înspre alte teritorii decît să mă aşez cuminte şi didactic pe lucrurile deja scrise; o carte care mi-a fost tipărită deja nu mă mai interesează; nu mai revin niciodată asupra ei. Îşi are propriul drum. Lucrul care îmi absoarbe toată atenţia este altul: este înaintarea însăşi, cu ochii fixaţi pe urcuş. Termin acum două cărţi: una despre Blaga, care va apărea la Strasbourg, iar alta de istorie a intelectualilor... en milieu hostile. Aici este şi efervescenţa, aici şi elanul. Nu în gîndul primirii lor. Trebuie să învăţăm din timp a ne apăra de gesticulaţiile, de furorile ori de zgomotele receptării; tocmai pentru a scrie în linişte tot ce avem de scris.
___________________
Notă: Dialog publicat în revista „Hyperion“, nr. 3 / 2004 (157)