[foto: Hodgyai István (Hotdog)]
Moldován Orsolya: Cred că arăt mult mai aspră decât sunt eu de fapt, oamenii în general cred despre mine că sunt rece, că le știu doar pe ale mele și gata, că nu am nici un fel de frici,... dar nu e chiar așa! Uite, poza asta, de pildă, făcută în casa scării, la mine acasă, înainte de renovare, cred că surprinde exact lucrul acesta. Hotdog (Hodgyai István), fotograful, a venit și mi-a spus că el simte că eu aș fi o personalitate dublă: și rece, și relaxată în același timp. Conceptul, așadar, a fost al lui, că el ne cunoaște pe toți cei din trupă... Ulterior, am vrut eu să accentuez trăsăturile mai aspre prin costumul bărbătesc, și am făcut-o pentru că sunt fascinată de costumul de teatru, îmi place să văd cum se mulează pe actor, pe personaj, e important ca actorul să se simtă bine în costumul lui de scenă, să se completeze unul pe altul.
Pe pagina alăturată fotografiei e trecut, cu fonturi mari, numele fiecărui actor, alături de mai multe cuvinte care gravitează în jurul său. Ele sunt rezultatul unui joc propus de directorul artistic al trupei, regizorul Keresztes Attila, în locul unei prezentări formale care ar fi inclus simple date biografice și o listă de spectacole. Prin urmare, actorii au fost așezați în perechi și au primit cartoane pe care erau scrise anumite cuvinte. Când partenerul de joc ridica un carton, actorul trebuia să reacționeze cu unul din cartoanele sale la cuvântul văzut. Așa au apărut cuvintele din jurul numelui Moldovan Orsolya, ca reacții ale actriței la impulsurile venite din partea partenerului. Zăbovim mai mult pe unele dintre ele.
M.O.: Cuvintele astea sunt asociate direct cu mine acum și da, chiar este adevăr în ele: teamă - care este în noi toți aproape -, putere, progres, carte... Eu par că încerc tot timpul să mă ascund, să mă feresc, dar sunt câțiva oameni în fața cărora nu trebuie să fac acest lucru. Ba mai mult, odată cu trecerea timpului, îmi dau seama că am foarte mult noroc cu prietenii mei, cu cei patru-cinci oameni datorită cărora încep să înțeleg sensul prieteniei, iar acesta cred că e un mare dar pe care l-am primit de la soartă. Sunt prieteni care m-au așteptat în viață, începând din copilărie, atunci când eu, chiar dacă noi fizic eram foarte aproape unii de ceilalți, eram total acaparată de familie. E important pentru mine că prietenii m-au așteptat.
După absolvirea studiilor la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, Orsolya a fost o perioadă de câțiva ani actriță la Miercurea Ciuc. La un moment dat, însă, a revenit în orașul natal și a intrat în trupa de limbă maghiară a Naționalului.
M.O.: Eu am venit în trupă în 2006, dar la momentul respectiv am fost distribuită într-un singur spectacol, Ivona, principesa Burgundiei, montat de Alexandre Colpacci. Mai apoi s-a născut fiul meu, Simon, și am rămas cu el acasă doi ani - de obicei, actrițele nu fac lucrul acesta, dar eu m-am gândit că, nefiind cineva fără de care nu se poate face teatru, nu e o problemă. Am simțit că de asta aveam nevoie, că asta e bine pentru mine. Pe urmă am revenit și, după nu foarte mult timp, s-au schimbat lucrurile și în teatru, trupa a început să se trezească și totul a luat o direcție nouă.
Începuturile sale aici au fost, după cum se va vedea mai jos, marcate de distribuirea într-un spectacol care, la vremea lui, a stârnit multe controverse și a aprins spiritele: Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă, de Dorota Maslowska, pus în scenă de Theodor-Cristian Popescu. Dezorientarea publicului era dată de faptul că intra la un spectacol în care actorii maghiari interpretau niște polonezi cu mințile încețoșate de narcotice care se dădeau drept români, un spectacol, așadar, care ștergea pe jos în mod brutal cu toate prejudecățile rezultate din tensiunile interetnice latente în oraș. Fiind și printre primele spectacole ale trupei maghiare titrate în limba română, el era perfect accesibil ambelor comunități ale orașului. Și, mai mult decât atât, titrarea era concepută ca făcând parte în mod organic din spectacol, ea conținând inclusiv didascalii preluate direct din text, ceea ce o făcea indispensabilă și dacă în sală nu era nici un vorbitor de română. Iată de unde, așadar, șocul, mirarea, fascinația.
M.O.: Spectacolul despre care vorbim acum a fost unul dintre cele care prevesteau cumva această nouă direcție. Pentru mine a fost o întâlnire mai mult decât frumoasă, acesta era primul meu rol mai important în Teatrul Național din Târgu Mureș. Am și învățat enorm în perioada aceea, când am simțit prima oară ce înseamnă implicarea totală, senzația că mergi acasă și gândurile îți sunt doar la ce faci și, ca să te pregătești, citești, te uiți la filme, la fotografii... Pe de altă parte, însă, totul era foarte lejer, repetițiile s-au făcut cu prietenie, cu iubire, a fost ceva ideal! Atunci a stat cu noi și Vlaicu Golcea toată perioada, ca să facă sound-designul și aducea vin aproape după fiecare repetiție...
Am făcut și multe turnee cu spectacolul ăsta. La Varșovia, la zilele teatrului românesc, organizate de Institutul Cultural Român, au venit niște doamne mai în vârstă, care chiar au sărit pe Cristi după spectacol și apoi s-au repezit și la doamna de la ICR, țipând: "cum vă permiteți să aduceți așa ceva ca să promovați cultura română aici la Varșovia? Asta e promovare?" Ei, asta i-a plăcut lui Cristi Popescu foarte mult. Dar tot acolo, de exemplu, am aflat multe informații care ne-au clarificat niște lucruri din text, luând contact cu cultura poloneză și cu publicul de la fața locului. De pildă, eu am o scenă în care spun: Doamnelor și domnilor, pădurea! Ei, când am zis replica asta în Varșovia, am simțit imediat o mare tensiune în public, de m-am și întrebat oare ce făcusem? Pe urmă am aflat că asta era o propoziție care li se spunea evreilor atunci când erau duși, pe la începutul războiului, în pădure, să fie executați, înainte de toată nenorocirea cu Auschwitz, Buchenwald... Iată, așadar, un spectacol care aduna mereu semnificații și se încărca în funcție de locul sau momentul în care îl jucam!
Și, apropo de asta, am mers cu el și la Brăila, la festival, și acolo am simțit în timp ce îl jucam că lumea era foarte încrâncenată - s-a luat publicul de noi și de Cristi Popescu, acuzându-ne că ne batem joc de români... În spectacol erau cu noi și băieții de la ansamblul Mureșul, care aduceau un plus de energie bărbătească palpabilă aproape, și care intrau chiar la final, în costumele lor de călușari și zguduiau sala. Și noi, actorii, am avut un șoc când le-am văzut prima dată momentul - care era total neașteptat - deși Cristi Popescu ne spusese cum avea să fie. Și cu toate astea, când au intrat ei cu bâtele alea, pe mixajele puternice ale lui Vlaicu Golcea și au început să cânte și să joace Călușul la câțiva centimetri de public a fost un moment de foarte mare impact. Ei, toate astea combinate, duceau la cele mai diverse reacții de la cele mai diverse publicuri în fața cărora jucam.
Și acasă, în Târgu Mureș, vedeam că oamenii se șochează, iar Cristi Popescu ne zicea tot timpul să nu ne lăsăm intimidați de public. Publicul maghiar nu prea are curajul să iasă din sală dacă nu agreează ceva, iar aici erau doar câte 50 de spectatori pe reprezentație, dispuși în cerc în jurul nostru, așa că... mai greu cu ieșitul. Dar Cristi insista: dacă cineva iese, nu vă faceți că nu vedeți, ați văzut, a ieșit, foarte bine, continuăm. Mulți nici nu doreau să stea pe scaunele concepute pentru public, că erau de toate felurile, asta făcea parte din conceptul scenografic al lui Dobre-Kóthay Judit. Erau dispuse în cerc, ba un tron, ba un taburet, ba un cărucior cu roți... cum prindeai bilet. Unii spectatori chiar refuzau inițial să se așeze... În Debrecen s-a zis că uite, săracii maghiari din Ardeal, nici de scaune ca lumea nu au bani! În fine... ideea e că noi am crezut foarte tare în acest spectacol, iar cu Cristi Popescu te simți relaxat, simți încrederea lui!
[foto: Berecky Sándor]
Și, venind vorba de încredere - care apare și reapare în timpul conversației noastre - îmi dau seama că acest cuvânt domină în mod clar viața profesională și personală a actriței. E ca un centru de greutate care o face să se mențină în echilibru.
M.O.: Pe mine mă ajută foarte tare încrederea asta dintre oameni în teatru. Eu pot lucra numai dacă simt măcar o boabă de încredere, atunci mă urc și pe pereți! Dar din negativism, din atitudinile negative, agresive, nu pot lua nimic care să mă ajute, iar acesta poate fi un dezavantaj în ceea ce mă privește, nu? Pentru că nu întotdeauna ai parte de regizori care să te iubească. Și, de fapt, nici nu vreau să mă iubească, vreau doar să simt puțină încredere din partea lor. Cred că asta vine chiar din educația mea. Tatăl meu, care a fost omul cel mai important pentru mine, și care a murit la doar 53 de ani, îmi zicea așa, când nu îmi reușea ceva: "Am avut încredere în tine, dar atât ai putut...", și o zicea cu mult drag, nu cu reproș. Și de asta mi-e și acum cel mai teamă, să nu pierd încrederea cuiva. Asta e ceea ce mă motivează. Dacă pierd acea încredere, e un dezastru!
Și, apropo de încredere, ea poate și trebuie să funcționeze și invers. Un exemplu care îmi vine în minte ar fi spectacolul nostru Szép / Frumos de Jon Fosse, făcut la trupa Tompa Miklos de Adi Inclenzan, cu care am lucrat cumva așa cum am lucrat cu Cristi Popescu, asta poate și pentru că între ei e un fel de relație maestru-discipol... Era pentru prima dată când lucram cu un regizor mai tânăr decât noi cu o generație, noi eram obișnuiți cu regizori mai în vârstă, deci aici era vorba de încrederea care trebuia să vină din partea noastră. Inclenzan are ceva de ascet în firea lui, e mereu închis în sine, doar el cu gândurile pe care le are, dar gândurile astea sunt foarte interesante și te îndrumă foarte frumos. Szép nu a fost un succes al teatrului, dar a fost un succes al nostru, al trupei, un succes al meu... Mie mi-a adus foarte mult și cred că aici m-a observat foarte multă lume pe mine personal, că exist ca actriță.
În teatru, așadar, există un drum pe care Moldován Orsolya îl parcurge cu calm și luciditate, iar dacă se nimerește să îi iasă în cale și roluri în cinema, cu atât mai bine. Îmi povestește despre castinguri și despre întâlnirile de până acum pe care le-a avut în lumea filmului, întâlniri care, așa puține câte sunt deocamdată, atârnă greu atunci când le pui în balanță.
M.O.: Am avut șansa să ajung în două-trei filme, dar cam asta e tot. Am făcut un scurtmetraj, The Letters / Levelek, cu o regizoare tânără, Koncz Teréz, pe care am cunoscut-o prin intermediul lui Enyedi Ildikó, cea care a făcut Teströl és lélekröl / On Body and Soul. Eu foarte mult timp am dat casting pentru Mária din Teströl és lélekröl / On Body and Soul, iar din partea lui Enyedi Ildikó am simțit o energie foarte bună, însă, la momentul respectiv, nu eram în faza în care să pot face așa ceva, nu eram suficient de deschisă... Mă gândesc acum și că alții dau bani grei ca să participe la un curs ținut de Enyedi, iar eu am fost efectiv plătită să stau vreo zece zile să lucrez cu ea, și am avut șansa nesperată de a învăța extrem de multe lucruri atunci. Și tot atunci am cunoscut-o pe Koncz Teréz, care terminase regia în clasa doamnei Enyedi.
Întâlnirea cu Mungiu a venit într-un moment foarte dificil din viața mea, iar distribuirea în Bacalaureat a fost ca o gură de aer proaspăt într-o perioadă de sufocare. Atunci am fost sunată, s-a ajuns la mine din telefon în telefon, iar în final Cristian Mungiu mi-a spus să vin la București, că are un rol pentru mine. Așa că m-am urcat în autobuz și am pornit-o la drum, doar eu si gândurile mele, iar când am ajuns acolo toată lumea a fost foarte deschisă cu mine, chiar dacă cei mai mulți mă vedeau pentru prima dată, și asta m-a făcut să am încredere, în ei și în mine. Și așa am devenit eu asistenta, personajul acela care nu vrea nimic în special, ci doar e acolo și ajută dezinteresat. Mungiu a rescris rolul ca să fie mai pe structura mea, iar asta a fost extrem de important pentru mine. Am avut noroc, rolișorul acesta a venit exact la momentul potrivit, iar eu m-am folosit de acest impuls. Oricum, în viața mea a existat întotdeauna un echilibru datorită căruia de fiecare dată când pierd ceva, altceva vine imediat să compenseze. Ca-n teatru, cumva.
[foto: Berecky Sándor]
Nu întâmplător unul din cuvintele care gravitează în album în jurul numelui este "carte" (iar pe lângă el "putere" sau "progres"), pentru că Moldován Orsolya este o cititoare împătimită, care se bazează pe cărți pentru a-și înțelege viața personală și profesională. Echilibrul și poate chiar - într-o oarecare măsură - reținerea cu care își analizează cariera din teatru se transformă într-o fracțiune de secundă într-o agitație care îți amintește de un copil care tocmai a primit dulciurile preferate atunci când trecem la lecturi. Își scoate pentru un moment și ochelarii de soare, parcă tocmai pentru a se pregăti mai bine pentru ceea ce urmează să îmi povestească.
M.O.: E necesar, ca actor, să știi să abordezi un text, dar lectura e importantă pentru mine ca om, nu neapărat ca actriță. Și poate că de aceea îmi lucrez mai cerebral și rolurile, pentru că încerc de fiecare dată să le gândesc, să construiesc ce pot și din lecturi... Lectura e pentru mine dincolo de relaxare, e ca o foame care trebuie mereu satisfăcută. În primul și în primul rând, sunt un mare fan Thomas Mann! Aș face de una singură un fan club! Am descoperit scrierile lui datorită lui Béres András, la facultate, iar felul în care el ne vorbea despre Mann m-a făcut să vreau să îl citesc. Mi-a fost greu la început - cred că cel mai greu, de fapt, mi-a fost cu Doctor Faustus -, dar după un timp totul a devenit ca un univers care mi s-a arătat încetul cu încetul și m-a acaparat, iar acum am și cărți ale lui pe care le recitesc sau pe care aș vrea să le recitesc, dacă aș avea timpul necesar. Uite, de exemplu Iosif și frații săi, la care tot ajung cumva din trei în trei ani, Muntele vrăjit, despre care am stat de vorbă cu diverși oameni până la cinci dimineața, îmi amintesc și cum e descrisă textura fotoliului lui Naphta... am o relație foarte aparte cu scrierile astea. În plus, pornind de la Considerațiile unui apolitic a lui Thomas Mann, am continuat să citesc și despre prăbușirea culturii europene înainte de primul război mondial și despre ipoteza că de atunci și până acum, ea încă nu a reușit să se repună pe picioare. Florian Illies scrie, la rândul lui, despre cum era cultura europeană în epoca antebelică, despre oameni atât de diferiți, care trăiau unii alături de alții, de la Thomas Mann la Oskar Kokoschka de pildă, despre o efervescență care e greu, dacă nu imposibil, să mai existe vreodată. Iar filmul Napszállta / Sunset, al lui Némes László, unde am și eu un rol foarte mic, tocmai despre asta vorbește, despre ultima vară înainte de colaps, despre cum se prăbușește totul. Până la urmă, așa se termină și Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, nu? Totul se destramă...
În această notă ușor pesimistă, cu ceașca de cafea aproape goală și cu soarele care nu se decide dacă să iasă sau nu din nori, ajungem la una din femeile celebre care pare că o fascinează și pe care a descoperit-o tot prin intermediul dragostei pentru lectură: Alma Mahler. Povestind aprins despre ea, îți dai seama că probabil, mai mult decât persoana în sine, pe Orsolya o fascinează efectul pe care ea l-a avut asupra celor din jurul ei, și, mai ales, asupra celor de care s-a apropiat mai tare în viață. Ceea ce accentuează încă o dată cât de mult se bazează și Orsolya, la rândul ei, pe relațiile interumane cultivate în timp, cu atenție, și pe ceea ce se poate clădi pornind de la ele.
M.O.: Am citit mai mult, la un moment dat, despre Alma Mahler. Pe mine a început să mă intereseze tot mai tare femeia asta. Când a fost căsătorită cu Mahler, el a scris cele mai bune partituri ale sale, după care ea a trăit un timp cu Oskar Kokoschka, care atunci a găsit culorile și formele care îl definesc, și pe urmă a trăit cu Walter Gropius, care în acea perioadă și-a conceput construcțiile care îl reprezintă. Deci, cine este Alma Mahler?! Cum i-a influențat ea pe toți acești creatori, ce a însemnat ea pentru ei? Iată ce înseamnă un impuls în viața unui om!
Concluzia mea, citind despre ea, este că trebuie să mă înconjor cu oameni a căror părere înseamnă ceva pentru mine și să fiu atentă la cei a căror părere nu contează. Trebuie să știi cine te îndrumă, trebuie să știi la glasul cui să pleci urechea.
Moldován Orsolya
Data nașterii: 29 iulie 1977, Târgu Mureș
A absolvit Liceul teoretic Bolyai Farkas din Tg Mureș în 1995 și Universitatea de Arte din Tg Mureș în 2000
2000 - 2006 Actriță la Csiki Jatekszin, Miercurea Ciuc
Din 2006 - în prezent, actriță a Companiei Tompa Miklos, Teatrul Național Tg Mureș
În prezent poate fi văzută în: Călăul necunoscut, regia: Gasparik Attila / Beție, Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, Castingul dracului, regia: Radu Afrim / Uite cine s-a întors, regia: Theodor-Cristian Popescu
Cele mai importante roluri: Emily Brent - Călăul necunoscut de Agatha Christie /Femeia (Hilde) - Frumos de Jon Fosse / Roza - Beție de Ivan Viripaev / Femeia, Barmanița - Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă de Dorota Maslowska, regia: Theodor-Cristian Popescu / Sofia Yegorovna - Platonov, regia: Harsanyi Zsolt / Luiza - Iubire de Barta Lajos, regia: Kersztes Attila (la Miercurea Ciuc) / Zelma - Turandot, regia Gavriil Pinte (la Miercurea Ciuc)
în 2007 a primit Bursa Communitas
Regizori importanți în teatru: Theodor-Cristian Popescu, Radu Afrim, Mohacsi Janos, Adi Iclenzan, Harsanyi Zsolt, Gavriil Pinte / în film: Cristian Mungiu, Koncz Terez, Nemes Laszlo
Orsolya Moldován a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care își propune să pună zece actori de pe scenele românești în contact cu profesioniști din lumea filmului. Cei zece actori selectați în 2019 vor fi protagoniști ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).