Hopa-i diri da

Mergeam pe trotuarul opus şi o rândunică mi s-a izbit în plină frunte.
Hopa-i diri da.

Am sărit în stradă de la sperietură. Trecea un convoi ceva - cu latino în difuzoare. Maşina din faţă nu a claxonat. Nici celelalte. Altfel nu s-ar mai fi auzit saxofonul de pe refren.
Hopa-i diri da.

Rândunica dădea ocol trotuarului, cu capul în extensie dreapta şi aripile uşor flexate. "Mamă - zic - să vezi că s-a şocat mai tare decât mine!" Nu a mai durat mult şi am realizat că treaba e serioasă. M-am aplecat spre ea, am mângâiat-o uşor. I-am făcut un masaj cervical - dacă se poate spune aşa. După care am văzut că îşi revine. Presupun că era puţin dizzy de la impact, dar asta nu însemna că eu aveam să stau bine mersi, fără vreo durere majoră circa 20 de minute mai încolo.
Hopa-i diri da.

Rândunica se întrema mai repede decât creştea trotuarul sub paşii mei. Înainte să-şi ia zborul, mi-a ciripit - "Să-ţi iau familia în sabie!" - după care s-a făcut nevăzută. Faptul că o înţelegeam atât de clar se datora - pesemne - loviturii suferite. Mi-am adus subit aminte spre ce mă îndreptam cu atâta îndârjire.
Hopa-i diri da.

La fiecare intersecţie ne intersectam eu şi convoiul latino care nu claxona. Şi tot în punctele astea critice îmi pipăiam fruntea - să văd cât durează până se umflă definitiv. Tot ce înţelegeam din fruntea mea era puţină transpiraţie roşie usturătoare şi o deschizătură de mărimea sâmburelui unui măr.
Hopa-i diri da.

Am lărgit-o scărpinându-mă constant, iar acum puteam să introduc cu uşurinţă degetul mare prin gaura din cap. Mi-a venit brusc ideea să îmi schimb cărarea. Să acopăr - în prealabil - partea stângă a frontalului meu lezat. Simţeam un uşor şuierat constant. Începea să mă calce pe nervi.
Hopa-i diri da.

Gaura din cap devenise atât de încăpătoare încât acum nu mai era nevoie să duc pâinea în mână. Cu toate astea - starea de ameţeală se materializa labirintic sub paşii mei. Totul în jur mi se părea necunoscut. Ba mai mult, mi se părea că trec prin aceeaşi intersecţie la infinit, cu toate că direcţia mea era mereu înainte. Totul se configura la fel în jurul meu - o uriaşă bandă de alergat cu muzică latino şi fluierături.
Hopa-i diri da.

Curând nu se mai lega absolut nimic. Am început să zic Tatăl Nostru. Apoi alfabetul. Când am ajuns la 9, convoiul mi-a asaltat trotuarul. Căutau cu toţii locuri de parcare. Am aşteptat să coboare din maşini - până la ultimul. Voiam să îi întreb unde mă aflu. Dar s-au dovedit a fi la fel de nedumeriţi ca mine. Trotuarul s-a topit uşor, avariind maşinile ce aveau câte două roţi pe bordură. Totul se năruia - ca în filmele apocaliptice - înghiţit de gaura crescândă din fruntea mea.
Hopa-i diri da.

M-am enervat şi am băgat mâna până aproape de cerebel. Îmi doream cu tot dinadinsul să scot ceva folositor, care să readucă echilibrul lumii de până la impact. Până la urmă, acum am o cale directă către străfundurile minţii mele. Nu sună chiar atât de rău. După mult efort cosmic subapreciat, am reuşit să scot o clepsidră, o pereche de ciorapi şi o pălărie de cowboy.
Hopa-i diri da.

Îmi imaginasem că am puterea să aduc afară orice îmi trece mie prin cap. Mă înşelasem. Cele mai random gânduri au avut prioritate, de data asta. Problema era că gaura începea să se micşoreze. Să o ia dracu de cicatrizare. M-am grăbit - aşadar - să scot pâinea. Nu care cumva să rămână acolo. Am întors clepsidra şi am luat-o la fugă.
Hopa-i diri da.

Credeam că sunt stăpân măcar aici. Clepsidra se sparge şi încep să se prelingă din pereţii ei nisipuri mişcătoare. E vremea pentru şosete, presupun. Şi - mintea mea are dreptate. Orice sfârşit e mai bun atunci când ai o pălărie de cowboy. Totuşi - cicatrizarea era ultima chestie la care aş fi putut să mă gândesc. Încep să fiu zguduit de ondulările nisipului. El plăsmuieşte borduri, trotuare, intersecţii. Curge. Prelungeşte drumul. Capătul. Ajutor! Ajutor! Pâinea nu trebuie să se răcească sub nicio formă.
Hopa-i diri da.

Cu stăpânul minţii ce se mai întâmplă?

Fluctuat nec mergitur. Sunt bine. Doar că îmi începe depersonalizarea. În numele dreptăţii, sper să mă transform eu însumi într-o rândunică. Cât de greu e să ţii calea aerului fără să fii implicat în ceva impact mai mult abstract decât potenţial vătămător? Poate o să revină totul la normal de îndată ce trece durerea. Tot ce e inexplicabil mă nelinişteşte. Durerea mă doare. Ar fi convenabil să pot adormi undeva.
Hopa-i diri da.

Gaura din cap revine la diametrul degetului mare, doar că din ea se desprinde acum un ditai cuibul de rândunică. Mă regăsesc cu capul într-o involuntară extensie stânga. Rândunica se întoarce, izvorâtă din lumina orbitoare a cerului oglindit în nisip. Încep să urlu la ea. Să îşi ia dracului progeniturile din capul meu. Gestantă pe mă-sa. Sau cum se zice. Nu ştiam că poţi să faci transfer de aşa ceva, dar cu siguranţă mă lipsesc.
Hopa-i diri da.

Convoiul latino ştie ce are de făcut şi fără să ne mai intersectăm. Toate drepturile rezervate. Bună dimineaţa. Când văd rândunele îmi vine din ce în ce mai des să vomit. Mă apucă o durere uriaşă de cap. Sunt precaut acum cu fiecare pas pe care îl fac. Nu aş mai rezista unui alt blestem de rândunică. Îmi place timpul ăsta profan - aşa cum e el. Îmi place efectiv corporalitatea - nu extracorporalitatea. Pâinea caldă - nu uscată. Şi drumurile pustii. Fără niciun convoi. Latino. Fluierături. Am început să apreciez tot mai mult liniştea.
Hopa-i diri da.