România lui Schlattner

Eginald Schlattner trăieşte la Roşia, lângă Sibiu, alături de alţi cinci "saşi de înmormântat". Satul este locuit, în mare parte, de rromi care la recensământ s-au declarat români. După 1990 nu a plecat odată cu familia şi cu ceilalţi 1.200 de saşi, în Germania.
 
A rămas şi a început să le scrie.
 
"Dacă Dumnezeu te opreşte din drum, dacă nu te lasă să mergi mai departe, înseamnă că acela nu e drumul tău! Fără să fi fost arestat în '57, la Cluj, biografia mea ar fi fost un dezastru! Dacă aş fi plecat în '90, cu toţi saşii, aş fi fost nefericit! Am mers împotriva vântului, dar am simţit că merg!",
Eginald
 
A scris în mijlocul viermuielii de tranziţie la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, trei romane. Cărţile sunt trei "scrisori" mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte. Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluţie, sasul din Roşia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.
 
Este al 99-lea şi ultimul preot la Biserica saşilor din Roşia / Rothberg de Sibiu. În anii '90 când au plecat saşii lui, 1.200 de suflete, s-a golit satul. El n-a plecat. I-au plecat rudele, familia. Au plecat soţia şi fiica lui. I-a plecat o parte de suflet. Dar el a rămas.
 
Eginald Schalttner are acum un câine, o biserică, o casă plină de cărţi, o fată de rromi refugiată la el într-o noapte, după multe bătăi în familie, o călugăriţă care ocupă camera dinspre apus a casei, o fotografie a femeii iubite în care stă pe un scaun pliant undeva pe dealurile Europei. Are părul alb şi un baston în mână, e ea, iubirea de departe. Casa are două hărţi la intrare, mobilă de sute de ani, cărţi ale filosofilor germani în original, are musafiri din toată lumea, prieteni pe tot globul. Are amintiri, are duşmani, are resentimente, are răni. Are o Gârlă plină de rromi, un sat complicat, o istorie dureroasă în spate şi o istorie dureroasă în faţă. Dar are. Are puterea de a merge împotriva curentului, de a recunoaşte trecutul când alţii îl ascund, de a spune "Mi-e dor" atunci când alţii tac, de a spune "Iubesc România", când nici românii n-o mai fac. Are puterea să spună: "Aşa a fost când mi-a fost frică şi eram slab. Când puşcăria mi-a luat capul. Aşa a fost."
 
Ţara lui Schlattner începe lin, cu un drum neted albit de soare, printre dealurile de la poalele Făgăraşului. În umbra unei văi paşte o turmă de vaci, pe creasta lui se reazemă de cer o cruce, iar dincolo, între două buze de pământ, se întinde bâlciul de Sfântul Dumitru. Miros de cai, de mici, de vată de zahăr, de încălţăminte la sac, adusă din Occident, miros de viaţă la o sărbătoare creştină, unde valea e plină de rromi. Satul e şi el albit de soare.
 
Biserica lui Schlattner răsare în mijlocul lui, ca un munte de piatră. Pe frontispiciul ei stă scris: "Arată-mi, Doamne, calea". Are doi copaci seculari de-a stânga şi de-a dreapta uşii, ca doi îngeri. A fost ridicată de ţăranii saşi la 1225. Abia puseseră sarsanalele jos, aveau de tăiat pădurile pentru case, pentru drumuri, aveau de arat ogoarele, de construit hambare, de hrănit animale şi, cu aceleaşi mâini, au găsit putere şi răgaz să ridice ziduri groase de biserică. Vânturile şi ploile, vremurile şi războaiele nu le-au dărâmat. De aproape o mie de ani. Printr-o portiţă discretă, dinspre biserică, se intră în curtea casei preotului unde au trăit preoţii saşi de 500 de ani încoace.
 
Eginald Schlattner apare în pragul casei. Are părul alb, bogat, în el se reflectă lumina dimineţii. Preotul întreabă de un pieptăn. Pe lângă el, ca o umbră, îşi face loc Carmen, cea refugiată într-o noapte de frica bătăilor din Gârla rromilor. Carmen zâmbeşte tot timpul, îi spune că nu găseşte pieptănul, dar îi aranjează "bumbii" de la vestă. Câinele Pirandela ni se încurcă printre picioare. Găsim cele mai bune locuri la soare în curtea caldă a preotului luteran din Roşia şi ne aşezăm. Nu stăm bine. Toţi ne gândim la altceva.
 
Îmi trec prin minte cuvintele grele ale unor scriitori supăraţi pe el. Ale unor cunoscuţi. Îi reproşau că i-a trădat când era în închisoarea comunistă, cu 50 de ani în urmă. A fost torturat şi condamnat pentru că participase la un cenaclu literar la Cluj. În cărţile lui, Eginald Schlattner mărturiseşte că a cedat torturii, dar n-a turnat la Securitate.
 
Văd cele patruzeci de pagini scrise atunci, sub tortură, ca pe delirul unui om înnebunit de chin. Apoi îi văd cărţile, filmele, scenele din familie, iubirile lui, temniţa, fragilitatea unui tânăr la 20 de ani. O văd pe Carmen şi toată Gârla cu viermuiala ei, în care preotul luteran merge să dezlege ura, să dea pâine, să trimită copiii la şcoală. Îl văd mergând în închisori, la Aiud, Gherla, Rahova, să-i asculte pe cei care-i cer ajutorul. Văd purgatoriul. Văd toată România.
 
"Fă în aşa fel încât suferinţa să părăsească locul"
 
La Biserica lui Schlattner mai sunt cinci saşi de înmormântat, iar în toată Roşia mai puţin de zece. Din cei 200 de mii câţi erau la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mai sunt 12 mii de "saşi curaţi" în toată România, mai puţini decât erau doar în Sibiu, 24 de mii, înainte de revoluţie.
 
"De ce n-am plecat şi eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă ştie după nume, aici sunt mulţi oameni care au nevoie de mine şi unii care mă iubesc. Nu pot pleca pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi aşa. Identitatea mea nu rezidă numai în intra-muros, istoria mea este şi cum mă recunosc ceilalţi, ce acceptă şi confirmă ceilalţi că aş fi: sas din Ardeal! Celor plecaţi în Germania li se spune ţigani din România sau, în cel mai fericit caz, români. Ei nu sunt acceptaţi ca nemţi-nemţi, pentru că nici nu sunt, dar nu mai sunt nici saşi. Iar noi le spunem, pe aici, saşii de vară. Vin, stau pe bănci la soare şi pleacă. Eu nu pot pleca, aici am multe de făcut. Şi Dumnezeu, cum le-am spus la televiziune în Germania, în România este foarte ocupat! Aici, în Vest, voi v-aţi planificat tot destinul, la voi nu stă Dumnezeu, că se plictiseşte, dar la noi are de lucru de nu-şi vede capul! Am o deviză: Nu părăsi locul suferinţei, ci fă în aşa fel încât suferinţa să părăsească locul acela."
   
"România nu este nici albă, dar nici neagră", spune Eginald Schlattner, numit din 2002 ambasador cultural al ţării noastre. "Doar dacă recunoşti exact aşa cum eşti, ai şansa să nu greşească nici ceilalţi atunci când te judecă. Mie nu-mi plac clişeele şi România este văzută în clişee negative. Dacă spui stradă, străinii înţeleg: câini, copiii străzii, gropi. Toate conotaţii negative. De câte ori merg în Occident să vorbesc despre România, îi supăr pe toţi. Eu le spun: intrarea României în Europa a fost benefică, pentru că de la Europa învaţă democraţie, şi asta e bine tot pentru Europa! Îşi poate imagina altfel o ţară mare de pe teritoriul ei? Am aici o biserică mai veche decât Berlinul, când în mlaştinile Germaniei cântau broaştele, noi cântam nemţeşte şi ne rugam latineşte în biserici. Aici, în Transilvania! Europa poate lua lecţii de la România. Eu am copilărit în Făgăraş şi acolo erau patru biserici diferite, duminica porneau patru şiruri de oameni, fiecare spre biserica lui. Iar aici, ascultaţi, se aude clopotul de la ortodocşi, eu am biserică de aproape o mie de ani, mai jos sunt alte două biserici, baptistă şi iehovistă. Unde mai vezi aşa ceva? La şcoală am învăţat nemţeşte, am făcut română doar două ore pe săptămână din clasa a III-a. Eu am putut să-mi scriu cărţile în germană, pentru că România mi-a dat voie să fiu neamţ. M-a lăsat să fiu eu însumi. I-am spus ministrului Schily când a fost aici: «Degeaba încercaţi să faceţi din cele trei milioane de turci nemţi, veţi avea un mare eşec. Nu vor fi nici nemţi, nici turci! Luaţi aminte de la România, în Dobrogea există şcoală unde se învaţă turceşte şi nu sunt trei milioane, imediat patru!»
 
Eram la televiziunea publică din Germania şi am fost întrebat care este contribuţia României la sufletul Europei? Imediat n-am ştiut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! Au sărit toţi - cum aşa ceva? Dar noi suntem catolici! Şi le-am spus, dragilor, în România, Dumnezeu stă cu Ion şi cu Gheorghe la masă, cum stau eu cu voi acum, poţi să pui mâna pe el! Este tangibil. Românul are, prin credinţa lui ortodoxă, un fel aparte de a se apropia de Dumnezeu care îl face special, şi asta este contribuţia lui la sufletul Europei! Uitaţi-vă cum în Moldova şi Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apa, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalţi. La voi nu vezi aşa ceva. Iar băncuţele la poartă, sunt două, faţă în faţă, ca să vină şi vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Şi asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă! Am să vă rog să vă uitaţi la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă şi cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, şi în jurul ei tot restul construcţiei, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranţa. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credinţă în viaţă!"
   
"Eu nici cu Luther nu sunt întru totul de acord, avem unele divergenţe", mărturiseşte preotul. "Aşa că îmi permit să spun despre Biserica Ortodoxă că greşeşte prin pompa ei, prin bogăţiile pe care le afişează. Nu poţi veni îmbrăcat cu straie aurite ca împăraţii bizantini în faţa amărâţilor care n-au ce mânca! Şi le spun adesea, fraţilor, nu doar cântat, mai trebuie şi făcut! Fă ceva pentru oameni şi vei fi aurit şi poleit de Dumnezeu! Mă uitam la televizor, la procesiunile acelea enorme cu moaşte şi popor. M-am întrebat adesea, dacă ar fi să vină, să coboare din nou Iisus, s-ar pogorî acolo, la acel sobor de preoţi în haine de lux? Poate că da şi nu pentru ei: dacă există o singură bătrână venită tocmai de la Craiova, care munceşte cu sapa în mână toată ziua şi are durerea în oasele ei obosite, sărută racla cu moaşte şi-i trec durerile, atunci Iisus înseamnă că s-a pogorât chiar şi numai pentru ea!"
 
Peste grădină se ridică umbra înserării, iar Eginald Schlattner îşi întrerupe povestea. Intrăm în casă. Miroase a busuioc, a lemn şi a carte veche. Ne arată camera cu instrumente muzicale, pe care n-a mai folosit-o nimeni de când i-a plecat soţia.
 
Este prima încăpere în care ne duce, ca într-un loc de pelerinaj. Apoi ne aşezăm lângă sobă, în salon, iar Carmen pune de ceai. Între timp soseşte şi Petrişor. Carmen şi preotul îşi fac semne pe la spatele nostru, înţeleg că e vorba despre bani. Discret, Petrişor primeşte banii pentru abonamentul la autobuz, ca să meargă la Sibiu, la liceu. Face şcoala de mecatronică! (Vă las să aflaţi singuri ce e asta!) De 15 ani încoace, Eginald Schlattner face rost de bani (numai Dumnezeul sasului ştie de unde!), vreo 42 de euro pe lună de fiecare, pentru 25 de elevi care urmează liceul sau facultatea la Sibiu. Aşa îi împinge pe spirala sărăciei în sus, ca să scape!
  Îl privesc îndelung. Are 80 de ani şi merge în puşcării să-i consilieze pe cei care-l cheamă, este preot misionar în penitenciare, plătit cu leafa de 800 de lei pe lună. Merge acolo unde i-a fost frântă tinereţea, în locul unde-l năpădesc amintiri dureroase, ca într-o procesiune repetată de exorcizare a suferinţei.
 
"Nu v-a fost greu să revedeţi celulele, gratiile, să auziţi cheile închisorii?", îl întreb într-un moment de linişte caldă, lângă lampă, când se făcuse deja seară de tot. "Eu sunt slabă şi fricoasă, evit locurile care mi-au produs răni".
 
Se uită la mine: "Şi eu sunt slab şi fricos, din cauza asta am pierdut şi o mare iubire, dar mi-am adunat toate puterile, pentru că era nevoie de mine, primisem deja vreo trei circulare de la episcop şi nu mai era nimeni care să facă asta. Îmi e greu, desigur, nu vă pot spune cât de greu... dar eu ştiu ce înseamnă puşcăria şi sunt în măsură să-i ajut. Nu-mi place că se plâng mai mult cei care au dus-o bine, magistraţii, politicienii. Le spun: găseşte, omule, ce să faci cât stai în temniţă, foloseşte timpul ca să afli de la amărâtul de lângă tine tot ce îţi era străin, să afli cum trăieşte el, ce necazuri, ce credinţe îl mână în viaţă, cum gândeşte, cum ia el deciziile, învaţă, învaţă, eu şi de la un copil învăţ! E un univers care ţi se deschide, să nu fii surd şi orb!"
   
A doua zi, ajungem în curtea casei parohiale odată cu Felix, fratele preotului Schlattner, venit în vizită după o lună de absenţă, cu cele şase pisici ale vecinei şi cu vreo cinci copii de rromi care se ţin unii de alţii. Degeaba îi întreb pe cine caută, că tac muţi de ruşine. Preotul Schlattner o ia înainte şi procesiunea după el. Pe drum ne spune că saşii lui bătrâni ajung mai greu la biserică şi, de multe ori, slujeşte pentru băncile goale şi găinile clopotarului. Biserica este rece şi luminoasă. Eginald ne arată steagul de dinainte de descoperirea Americii şi orga reparată de un elveţian, la care n-are cine să cânte. Apoi îi cheamă pe copii la el. Se roagă pentru ei şi părinţii lor, îi cere lui Dumnezeu pace şi pâine pentru ei. Face o pauză şi-i întreabă ce înseamnă "pace", iar copiii încep: să nu se bată, să nu se certe, şi iar să nu se bată, să nu se sfădească... Dar preotul le-o taie scurt: şi nici voi să nu vă certaţi noaptea în pat, că aveţi loc şi câte doi! Copiii se uită la părinte uimiţi: oare pe asta de unde o ştie? Apoi fug să se joace în curte cu câinele şi să primească prăjitură de la Carmen.
 
El mai rămâne un moment în biserică. Parcă simţind ce gânduri ne bântuie se aşază la amvon şi ne spune: "Dacă Dumnezeu te opreşte din drum, dacă nu te lasă să mergi mai departe, înseamnă că acela nu e drumul tău! Fără să fi fost arestat în '57, la Cluj, biografia mea ar fi fost un dezastru! Dacă aş fi plecat cu toţi saşii în '90, aş fi fost nefericit! Am mers împotriva vântului, dar am simţit că merg!"  
Eginald Schlattner primeşte vizitatori de weekend. Vin cu sutele, cu autocarele, au numit asta "turism literar". Îi invită în salonul lui, Carmen îi serveşte cu cafea şi cozonac, le arată casa, construită în două etape, una veche de o jumătate de mileniu, alta de vreo 300 de ani, le arată pendula care merge de 200 de ani fără întrerupere. Le spune cât de special e locul, Transilvania, România, ce e cu el aici. Tinerii se uită la el, poate cred că e învechit, dar pe drum gândul le fuge tot înapoi: "E tare bătrânul!"
 
Scriitorul sas profită de pe urma acestui pelerinaj la el, unde mulţi ajung ca la ultimul mohican. Scoţienii au venit să vadă cum dispare un popor, poporul de saşi al lui Eginald. Au venit şi politicieni, inclusiv ministrul de Interne german, Otto Schily. La vizita lui, Eginald a cerut să se facă drumul până în sat. Şi s-a făcut. A ştiut că era cel mai bun moment să ceară asta. Şi nu pentru el. Apoi a venit o suedeză care-i citise romanele, Annette Wicken. E pedagogă de meserie. A dus-o la plimbare prin Roşia de Jos, unde stau rromii şi la sfârşit l-a întrebat: ea cu ce să ajute? Eginald i-a răspuns: ai putea să faci o şcoală? Şi suedeza a făcut-o. E o şcoală Waldorf pentru rromi, are încălzire centrală, săli moderne, bucătărie şi duşuri. Copiii se roagă să fie lăsaţi să şi doarmă acolo. După şcoală, Annette şi mai mulţi prieteni ai ei, împreună cu sătenii, au ridicat o clădire pentru grădiniţă. Are parchet, încălzire prin podea, dormitoare, sală de mese şi în total, vreo 110-120 de locuri. Au şi profesori instruiţi la Bucureşti.
 
Leila Gabor a făcut facultatea acolo, a venit să vadă cum e la Roşia şi aici a rămas. Înţelege filosofia bătrânului sas şi lucrează împreună cu el: şcoala îi va salva pe rromii ei. Iar Eginald ştie că prezenţa lui în Roşia poate să însemne beneficii pentru sat şi trage cât poate pentru asta. Îl susţine pe primar, o sfătuieşte pe soţia acestuia, îi duce pe vizitatori la primărie, în speranţa că din toate astea se alege ceva. Despre el spune simplu: "Ştiu că sunt ultimul preot aici, că totul se va nărui după mine, că bisericile vor ajunge cuibar pentru păsări, dar important e să mor înconjurat de oameni vii!"
 
Eginald Schlattner este atent la toate. Răspunde la telefon când îl caută televiziunile şi ziarele occidentale, chiar şi noaptea. Ne mărturiseşte că jurnalul de la ora opt este "slujba de seară" pentru el! Este lucid şi optimist: "Avem nevoie de o elită ponderată. O elită curajoasă, care să înfrunte conformismul, să înfrunte minciuna. Avem nevoie de o istorie scrisă corect, onestă. Doar pe adevăr poţi construi. Nu-mi plac cei care se plâng că s-au născut români, dar nici cei ca Vadim, care se bat cu pumnul în piept că ei sunt cei mai tari. Să vă spun ceva: de exemplu, nu ştiu dacă proiectul Roşia Montană este bun economic, 500 de locuri de muncă şi o redevenţă nu e cine ştie ce, nu ştiu dacă face mult rău mediului - deşi un lac de cianuri nu e puţin lucru -, dar ştiu că ce s-a întâmplat acum, faptul că au ieşit mii de oameni în stradă, nu pentru un drept bănesc, ci pentru o idee, pentru viitor, ceva dincolo de un interes egoist, este speranţa noastră. Aceasta mă face să spun că avem la ce spera!"
   
Rothberg sau Dealul Roşu, adică Roşia de astăzi, are numele scris la intrarea în sat atât în română cât şi în germană, deşi acolo mai trăiesc doar câţiva saşi. Are în total vreo 6.000 de locuitori, din care 1.200 sunt copii. Are şi mulţi rromi, recunoscuţi ca rromi de localnici, dar care la recensământ s-au declarat români. Astfel că doar Leila şi Carmen sunt ţigănci în Roşia! Povestea ţiganilor din Roşia nu e una obişnuită. Ei nu au venit din haosul migraţiei, ci sunt "ţiganii caselor", ei erau slugile saşilor. Stăteau dincolo de deal, într-un cătun, unde mergeau doar toamna, la Sfântu' Dumitru, ca să-şi repare bordeiele, să nu le intre şerpii. După plecarea saşilor, ei au venit în sat. Preotul Schlattner şi învăţătoarea Leila, dar şi soţia primarului, merg cât de des pot în satul de jos, unde este cea mai mare densitate de rromi. Principala lor grijă este să-i ducă pe copii la şcoală.
  Eginald Schlattner s-a născut la 13 septembrie 1933 în oraşul Arad. A copilărit şi şi-a petrecut tinereţea în oraşul Făgăraş printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni şi ţigani. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toţi etnicii germani au fost declaraţi colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, saşii şi şvabii sunt expropriaţi. Nici familia lui Schlattner nu e cruţată, fiind azvârlită în stradă într-o noapte de noiembrie 1948. Între 1952 şi 1953, Eginald a studiat, timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că, în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lui Arthur Schopenhauer şi Friedrich Nietzsche. A studiat timp de un semestru matematica şi apoi, timp de cinci ani, hidraulica. În anul 1957, înainte de a-şi susţine examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deţinut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, iar în această perioadă a fost torturat fizic şi psihic. Pentru a-l face să colaboreze cu autorităţile comuniste, a fost maltratat prin aplicarea tacticilor de bătaie şi înfometare. Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii, declarând ulterior: "A fost o decizie la limită, după luni de rezistenţă, pentru care îmi asum răspunderea".
 
După ieşirea din închisoare, autorităţile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. "Toţi foştii deţinuţi politici au primit imediat paşaportul, pentru că regimul de atunci era mulţumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară - n-am ştiut că era vocea lui Dumnezeu - mi-a spus: «Nu pleca!»", declara el mai târziu.
Eginald Schlattner a lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraş, iar apoi ca tehnician în construcţii rurale şi la calea ferată Deva - Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăieşte acum la München). În anul 1969 i s-a îngăduit, în cele din urmă, să-şi susţină examenul de stat în domeniul hidrologiei.
 
În acelaşi an, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvire, din anul 1978, este pastor luteran în satul Roşia din judeţul Sibiu.
 
A început să scrie în anul 1990, după ce tăcuse vreme de patruzeci de ani. A publicat trei cărţi în limba germană. Primul său roman, Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat), publicat în Austria şi distribuit în întregul spaţiu germanofon a avut succes, fiind reeditat de mai multe ori şi tradus în opt limbi, iar ulterior, adaptat pentru cinematografie. În al doilea roman al său, Rote Handschuhe (Mănuşile roşii), Schlattner descrie cu ton critic rolul său şi "trădarea" din procesul politic de la Braşov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârşitul aniilor '50. După publicarea romanului a existat un puternic ecou în mai multe publicaţii din Germania şi rolul lui Schlattner a fost discutat într-un mod foarte controversat. În a treia carte a sa, Das Klavier im Nebel (Clavir în ceaţă), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas şi o româncă. Este invitat să vorbească despre "poporul" lui pe cale de dispariţie peste tot în lume. An de an pleacă în voiaje de lectură în străinătate (Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, Slovacia, Turcia, Portugalia, Franţa, dar şi în ţară). Obişnuieşte să spună: "Am câştigat convingerea că se doreşte ca vocea mea, această voce din Transilvania, să fie auzită, înainte ca germana ca limbă maternă să amuţească aici".


Citiţi o cronică a acestei cărţi.