Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea saşilor din Transilvania

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Friedrich Philippi ţine uşa deschisă


Ruxandra Hurezean

06.12.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Profesorul a reparat lumea în jurul lui, peste tot unde era nevoie.
 
A făcut tot ce trebuia făcut de cineva, când nu mai avea cine. N-a plecat după ai lui în Germania, a rămas să ţină patria pregătită pentru clipa în care copiii ar dori să se întoarcă.
 
"Am rămas să păstrez patria pentru copiii noştri, dacă au aici o uşă deschisă, pot mai uşor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alţi nemţi n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi",
Friedrich
 
Profesorul de geografie Friedrich Philippi este cunoscut într-un mod oarecum ciudat. I se spune "omul cu berzele". După ce am ajuns să-l cunoaştem pe profesor, am înţeles că este "omul cu o bibliotecă" ce-i poartă numele, "omul cu inscripţiile" de pe case, "omul cu fotografia", "omul cu patria".
 
Când socrul şi colegul său, biologul Klemm, a plecat în Germania, trebuia să lase berzele în grija cuiva. La început a încercat să lase treaba asta în cârca fiului lui Philippi. Dar băiatul avea planuri mari, învăţa bine la ştiinţele exacte, apoi a pornit spre Germania unde a studiat fizica şi acum lucrează la o mare companie de acolo. "Şi berzele? Doar nu era să las lucrurile de izbelişte, s-ar fi dus pe apa Sâmbetei toată munca, rezultatele studiului socrului meu de ani de zile. Trebuia să facă cineva şi treaba asta şi, pentru că nu ştiam aproape nimic despre berze, am luat materialul de la socru şi alte cărţi şi am început să învăţ", povesteşte profesorul, pensionar acum, Friedrich Philippi.

Din 1988, profesorul a început să inventarieze berzele din mijlocul Transilvaniei şi, slavă Domnului!, se poate mândri cu o frumoasă "producţie" care creşte de la an la an. Pe teritoriul observaţiilor sale se află şi cea mai bogată localitate în număr de cuiburi de berze din toată România.
 
La Cristian, anul ăsta sunt 31 de cuiburi.
 
În fiecare primăvară, înarmat cu binoclu şi lunetă, profesorul pleacă prin sate să numere berzele, să vadă care s-a mai întors şi care nu. Le face inventarul, le urmăreşte obiceiurile, le urmăreşte viaţa. "Berzele sunt păsări tăcute, au un clămpănit de împerechere, când se giugiulesc scot nişte sunete cum e cel de la dansurile acelea spaniole, flamenco, dar în rest tac. Ce interesant, nu? Berzele vorbesc doar când iubesc", începe profesorul istoria de aproape 26 de ani de observat berze pe câmpiile transilvane. Scoate nişte tabele, două foi A4 pe care a încăput munca lui de un sfert de veac. Anul, localităţile, numărul de cuiburi şi numărul de berze. Aşadar, viaţa merge înainte destul de încet. "Dar mai rău ar fi să meargă repede în jos", spune profesorul... "Ştiţi câte cuiburi de berze mai sunt în Danemarca? Unul singur! Am un prieten acolo, care vine în fiecare an la noi şi merge cu mine la observat berzele, îi plac foarte mult, îl interesează natura şi ca să le poată vedea vine până aici. Şi atunci mi-am zis, avem comori aici, avem o ţară frumoasă, haideţi să avem grijă de ea. Şi eu asta fac. Am grijă de ce pot eu, atât cât îmi stă în putinţă".
 
Sasul Philippi notează sârguincios fiecare întâlnire cu fiecare barză, în fiecare an, are caiete şi tabele speciale pentru asta. Îşi face treaba temeinic, pentru că trebuia s-o facă cineva. Nimeni niciodată nu i-a decontat niciun leu pentru benzină. Merge cu maşina proprie, face poze, scrie, merge la întruniri, se luptă cu autorităţile pentru ocrotirea berzelor. "Vedeţi apărătoarele astea de plastic? Sunt pentru stâlpii electrici, bune să protejeze firele, dar şi berzele. A venit un prieten din Germania cu 170 de bucăţi, a plătit camion să le transporte până aici şi Electrica nu s-a atins de ele, n-a instalat nici măcar o bucată. Mă rog de ei, le fac adrese, dar degeaba. Probabil zic ei, ce mai vrea şi bătrânul ăsta?! Auzi, lui îi arde de berze! Dar e o treabă serioasă, să ştiţi, s-ar proteja în primul rând sistemul lor electric şi apoi păsările acestea tot mai rare în lume". În 2001 a avut loc o întrunire a iubitorilor de păsări la Târgu-Mureş, unde a fost şi profesorul Philippi. S-a discutat acolo despre necesitatea instalării unor suporturi de cuiburi pe stâlpii de electricitate, astfel încât să fie protejate şi păsările, şi firele de electricitate şi tuturor să le fie mai bine. Dar au trecut 14 ani şi nu s-a întâmplat nimic, iar berzele se descurcă pe mai departe singure, îşi fac cuiburi direct pe fire. Ba mai mult, deşi sunt păsări ocrotite de lege, profesorului Philippi i se dă adesea telefon să i se spună că într-un sat s-a mai dărâmat un cuib... Oamenii se împiedică adesea de berze, deşi prietenia acestora este una benefică: berzele mănâncă şoarecii şi şerpii de pe lângă case. "Acum două săptămâni s-au dat jos cinci cuiburi la Orlat, şi în locul lor au pus două beţe cu un steag. Chiar să pui steag în locul cuibului, adică am învins berzele?"
 
Berzele sunt păsări sociale, le place compania omului, îl însoţesc şi-l imită. Uneori îşi fac cuib pe hornul casei sau pe stâlpii porţii. Au fost dăţi când femeile s-au înfuriat pe berze pentru că se instalaseră chiar deasupra băncuţei unde stăteau ele la taifas şi făceau mizerie în capul lor. Dar berzelor le plac poveştile... sau aşa se pare.
 
Profesorul are doi copii, amândoi stabiliţi în Germania. Fiul a studiat în domeniul fizicii şi fata în cel al chimiei. Au copii la rândul lor şi o viaţă aşezată acolo. Dar dacă-l întrebi pe profesor de ce n-a plecat şi de ce mai stă singur aici, îţi răspunde: "Am rămas să păstrez patria pentru copiii noştri, dacă au aici o uşă deschisă, pot mai uşor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alţi nemţi n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi". Şi când o spune, dincolo de ochelari vezi cum ochii lui ca cerul înoată în lacrimi. O dată sau de două ori i-au dat nepoţii la plimbare, în drumeţii de vacanţă, dar pentru o pasiune faţă de berze e nevoie de mai multe veri de iubire.
 
Datele culese de profesorul Philippi sunt centralizate la Cluj, la Universitate. Aici se includ în rapoartele naţionale şi apoi în cele mondiale. Conform acestor rapoarte, România nu stă nici cel mai bine, dar nici prost în privinţa habitatului berzelor, semn că ecosistemul ţării noastre este într-un oarecare echilibru şi asta e bine. După ce timp de 30-40 de ani populaţia de berze de la noi a cunoscut o scădere continuă, în ultimii 10-14 ani, în unele zone ale ţării se observă o creştere a numărului de perechi. În alte zone, scăderea efectivului de berze s-a oprit şi s-a stabilizat. Actualmente, pe plan mondial există aproximativ 170.000 de perechi de berze albe, din care în Europa 120.000 de perechi. În România s-au semnalat între 4.000 şi 6.000 de perechi, în Ungaria - 5.500 de perechi, iar în Serbia, 800 de perechi. În România, cele mai multe berze albe trăiesc în judeţele Satu Mare şi Timiş (aproximativ 300 de perechi). Cele mai multe cuibăresc în Polonia (65-70 de perechi pe kilometru pătrat).
 

Într-un fel, domnul Philippi contribuie la păstrarea patriei, în timp ce mulţi alţii nici nu bagă de seamă. "Dacă avem berze, înseamnă că avem o natură vie, noi mai avem plante care răsar singure şi animale de care nici nu ştim, înseamnă că nu ne-am îndepărtat prea mult de ce trebuie să fie natura. Ce vrem, pustiul din Danemarca, acolo unde nu mai creşte nimic decât ce pune omul în pământ? Cred că avem o bogăţie neatinsă de stricăciune şi nu ştim să ne bucurăm de ea. Am putea gândi o promovare turistică numai pe observarea berzelor şi asta ar fi mare lucru! Nu sunt multe locuri în lume unde să vezi, ca la noi în Cristian, câte un cuib în fiecare stâlp!"
 
Cea mai mare părere de rău o are domnul Philippi pentru că în oraşul său, în Sibiu, nu mai este decât un cuib de barză, din 6-7-8 câte erau în anii trecuţi. Asta pentru că, spune domnia sa, berzele din celelalte cuiburi s-au speriat de focurile de artificii. Mulţi vecini ai lor au spus că asta cred ei că ar fi cauza pentru care berzele urbane nu s-au mai întors niciodată. "Mai avem un singur cuib, spune profesorul, n-ar fi rău să punem o cameră de filmat în el şi un ecran în piaţa oraşului, să vadă orăşenii cum se petrece minunea în fiecare zi. Ar fi un spectacol unic pentru ei şi o posibilitate de reîntoarcere la inocenţă, la natură, poate vom deveni mai buni. "
 
***
Profesorul şi biblioteca
 
Profesorul Philippi a descoperit, la un moment dat, nişte manuale mai vechi, din perioada interbelică. Le-a răsfoit şi a înţeles cam cum se făceau pe atunci manualele de limbă germană: fiecare profesor împreună cu elevii lui îşi realizau manualul sau fiecare şcoală avea manualul ei. "Arătau foarte interesant aceste manuale, o dată că erau rodul creaţiei celui care-l folosea şi asta îl ajuta la predare, dar şi pentru că era adaptat la elevii pentru care era făcut. Semăna oarecum cu acele cursuri pe care le fac profesorii la Universitate şi după care predau. Şi, după ce am pus mâna pe câteva astfel de manuale, mi-am zis: ele ar trebui salvate, câte mai pot fi salvate. Ele sunt istoria noastră, a acestui neam pe cale de dispariţie. Şi atunci am dat sfoară printre saşii de aici, dar şi printre cei din Germania şi am trimis scrisori, în care le spuneam că cine are aşa ceva să mi le trimită. În câţiva ani am reuşit să strâng peste 2.000 de cărţi, de manuale."
 
La casa Teutsch din centrul oraşului Sibiu, la etajul I, o sală mare tapetată cu cărţi vechi poartă acum numele profesorului Philippi. Din dulapurile cu sticlă scoate câteva dosare şi le aşază pe masă. În lumina sticloasă a dimineţii, paginile galbene cu mâzgăleli de copii se deschid în faţa noastră şi mi se pare că, în momentul acela, comitem o impietate. Printre filele cărţii găsim două bancnote mici şi albastre, banii de covrigi ai unui copil, uitaţi acolo acum aproape un secol. O fiţuică, un bilet către un coleg, un carnet de note, de fapt, o simplă foaie cu un tabel de materii, o bucată de compunere scrisă stângaci despre revoluţia de la 7 noiembrie... "Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viaţă", spune profesorul, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva şi după ce el nu va mai fi.
 
Lecţiile sale de geografie erau ceva special. "Aveam o singură oră de geografie pe săptămână şi mi-am zis: poţi să-i înveţi multă geografie? Nu, atunci măcar să-i înveţi să iubească şi să înţeleagă lumea ce-i înconjoară. Am ajuns să cânt cu ei la ore. Avem noi, saşii, un cântec despre lună care şi când se vede doar pe jumătate, ştim că ea e întreagă... Şi copiii cântau cu mine. Făceam drumeţii şi le proiectam diapozitive, ştiţi, imaginile contează enorm, abia cu ajutorul lor se fixează bine informaţia. Geografia şi istoria sunt ştiinţe despre viaţă şi trebuie predate vii, cu poveşti şi imagini care să îi însoţească pe copii toată viaţa". Intrăm în clădirea Liceului Bruckenthal, un fel de sanctuar pentru profesor. Mergem în sala festivă, asemănătoare navei unei biserici, cu "amvon" şi balcoane. Şi acest liceu e o parte de patrie pe care profesorul o păstrează pentru cei ce vor veni, chiar şi dacă nu vor mai veni.
 
***
Scrisorile de pe ziduri
 
Pentru că tot cutreiera satele, profesorul Philippi a început să observe şi casele, şi peisajele, şi oamenii. Cu aparatul său de fotografiat a început să imortalizeze, într-o colecţie unică de fotografii, inscripţiile de pe casele săseşti. Ani la rând a făcut asta cu sârguinţa celui care se grăbeşte să nu piardă de tot o istorie scrisă de strămoşii lui pe zidurile caselor acum părăsite, asemenea unor cuiburi de berze, toamna. Fotografiile cuprind bucăţi de zid în care mâna unui meşter a scris cu var şi humă de la 1700 încoace un fel de haikuri în germană, pasaje biblice, poveţe, proverbe sau înţelepciuni populare. "În furtună şi vreme rea, Dumnezeu este salvatorul meu" scrie pe zidul casei de la numărul 43 din Ticuşu Vechi, "Totul se face cu Dumnezeu" scrie deasupra porţii la numărul 7 din Ighiş.
 
"La început oamenii erau circumspecţi când mă vedeau dând târcoale caselor şi făcând fotografii", povesteşte profesorul Philippi. "Dar dacă le-am explicat că n-am venit să le fac rău, nu vrea nimeni să le ia casele înapoi, atunci m-au chemat şi înăuntru să-mi arate inscripţiile de pe grinzile din case. Unii nici nu ştiau ce scrie, neştiind germană, dar când le-am spus, au fost încântaţi că sunt îndemnuri biblice şi au promis că nu le vor distruge. Alţii le-au distrus, renovând casele, pentru că era greu să le păstreze, să restaureze şi scrisul, mai bine l-au ras. Dar mă bucur că am apucat să le fotografiez". Cu aceste fotografii, Friedrich Philippi a făcut o carte-album în care le-a inventariat, le-a descris şi localizat alături de fotografia care le ilustrează pe fiecare în parte. De acum, casele-cu-poveşti nu vor mai muri niciodată.

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Editura Şcoala Ardeleană, 2017


Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer