László Rákosy, profesorul de fluturi

De la un profesor neamţ a învăţat cum să alerge după fluturi.
 
Acum este dintre cei mai apreciaţi specialişti în lepidoptere din Estul Europei.
 
N-a acceptat invitaţia de a preda la universitatea din Viena, ci a făcut aici, în România, o adevărată şcoală de biologi.
 
"Târnava a fost regularizată şi în mare parte canalizată, satele săseşti lipsite de locuitorii care le-au dat viaţă, farmec şi rost.
 
Au rămas însă, în mare parte, fânaţele înmiresmate, livezile abandonate, pădurile cu miros de ciuperci şi pasiunea mea pentru fluturi",
László
 
Se spune că, de la Viena încoace, nimeni nu mai are atâta informaţie despre fluturi ca el. Scoate cărţi care rivalizează cu orice carte din lume despre fluturi, chiar dacă ţara lui nu i-a putut oferi nici măcar hârtia necesară. Este profesor universitar şi a creat o adevărată şcoală de biologi. Îi alege după pasiunea lor pentru ceea ce fac. László Rákosy ştie că, pentru a salva echilibrul lumii, e nevoie de oameni foarte "dezechilibraţi": ei trebuie să fie gata să-şi pună viaţa la bătaie pentru o broască, un fluture sau un gândac. Pentru că meseria de biolog, poate nu ştiaţi, înseamnă să ştii ce ceilalţi încă nu ştiu, să vezi unde ei sunt orbi, să aperi unde ceilalţi sunt gata să distrugă.
 
Pe strada lor, în Sighişoara, erau 13-14 băieţi şi o fată. Toţi ştiau câte trei limbi, ca să se poată înţelege. Saşi, maghiari, români, mâncau pâine cu untură şi ceapă şi vorbeau trei limbi. Umblau pe străzi, prin păduri, inventau jocuri, râdeau de lume, se încăierau între ei. Erau o gaşcă pe cinste. László era cel mai rău, aşa se spunea despre el. Îi bătea pe ceilalţi, fără să stea prea mult pe gânduri îl altoia pe câte unul. Avea şi "slugă". Era un puşti care, de frica lui, îl aştepta dimineaţa la poartă şi-i ducea ghiozdanul la şcoală. Adesea veneau părinţii copiilor la poartă să-l pârască şi urma scandalul în familie. Şi atunci László mânca bătaie. Mama lui, nemţoaica, era aspră, dar atentă la ce face neîmblânzitul ei copil. Ea avea să-l ducă încet-încet pe drumul lui, aproape fără să-şi dea seama. "Făceam excursii cu părinţii, povesteşte László Rákosy, în fiecare weekend, plecam pe dealurile din jurul Sighişoarei. Umblam până se lăsa seara, cutreieram pajiştile, pădurile. Aveam un rucsac al meu, mic şi verde, în care purtam un ursuleţ de pluş. Luam rucsacul şi plecam. Iar vacanţele erau la fel. Plecam la bunici cu trenul, ajungeam în sat, vecinii mă vedeau şi spuneau: a venit băiatul cu ursuleţul, a venit vara! Iar toamna, când plecam la şcoală, luam rucsacul şi sătenii spuneau: pleacă băiatul cu ursuleţul, vine toamna!" Dar câmpurile, pădurile pentru el nu plecau niciodată. Şi când era la şcoală în Sighişoara cutreiera dealurile, de cele mai multe ori cu prietenul lui Martin Gerhard.
 
Umblau prin păduri şi adunau rădaşte, croitori, gândaci. Îi puneau în cutiile de aţe şterpelite de la mamele lor, în cutii de cremă de pantofi şi-i cărau cu ei pe drumuri, pe străzi. Seara îi ascundeau în colţurile curţilor, pe sub tufe, pe sub pietre. Nu o dată ieşeau rădaştele şi gândăcimea adusă de ei la lumina curţilor de-i îngrozeau pe ai casei. Dar lucrurile nu rămâneau aşa. László şi Martin îi răstigneau repede în ace şi piuneze, îi storceau între paginile câte unei cărţi şi asta numeau ei "colecţie". Într-o zi a întârziat mult prin pădure, iar mama a luat nuiaua şi, cum alerga el în jurul mesei şi se ţinea cu mâna de buzunar să nu-l lovească acolo, şi-a dat seama că ascunde ceva. L-a prins de mână şi i-a căutat în buzunar. Era un pui de pasăre. I-a tras o palmă şi i-a spus: "Cum ai putut să faci aşa ceva, nu te-ai gândit ce i-ai făcut mamei lui? Când se întoarce la cuib, ce crezi că zice?" Imediat şi-a dat seama că şi Gerhard a luat unul, şi pe el l-a chemat, îşi aminteşte László.
 
"Ne-am dus înapoi în pădure, am găsit cuibul şi pe mama puilor care îi dădea târcoale disperată. Am pus puii la loc şi am aşteptat. Când pasărea mamă i-a văzut din nou, aşa de mult s-a bucurat de ei, că m-a emoţionat foarte tare, mi-a părut teribil de rău pentru ce făcusem! A fost prima lecţie pe care am primit-o de la mama mea şi de la mama natură în acea zi."
 
Într-o după-amiază, pe când László şi Geri hălăduiau la marginea oraşului, pe câmpuri, au văzut un bărbat cu ceva în mână ce nu mai văzuseră până atunci, un fel de plasă cu care vâna fluturi. Nu şi-ar fi putut închipui că exista aşa ceva! Ei îi prindeau cu mâna, îi striveau, le sfărâmau aripile, se aruncau pe ei în iarbă, ieşea măcel, dar domnul acela făcea hârşt cu băţul şi plasa lui şi gata, lua fluturele dintr-o mişcare! Pe când se holbau ei mai tare, ascunşi după nişte tufe, siguri că nu-i vede nimeni, îl aud zicând: "Ia veniţi voi încoace, măi băieţi! Ieşiţi să vă văd la faţă!" Şi încet-încet s-au apropiat de el: "E directorul şcolii", a apucat să-i şoptească Geri. Dar în loc să-i certe că pierd vremea pe câmpuri, profesorul le-a arătat cum prinde el fluturi cu plasa sa făcută pentru asta, apoi i-a dus acasă la el şi, când a deschis dulapul făcut special pentru colecţia sa de fluturi, copiii au rămas cu gurile căscate! Desigur, au sărit repede să spună că au şi ei acasă o colecţie întreagă de gândaci şi rădaşte, de fluturi şi cărăbuşi! Laszlo s-a dus acasă şi nici nu putea povesti de surescitat ce era. Imediat, tatăl lui s-a dus şi a luat o sârmă pe care a făcut-o cerc, iar mama lui a întins pe sârmă un ciorap de mătase de-al ei, deşi ciorapii atunci se găseau greu şi aşa i-au făcut prima lui plasă de fluturi. Laszlo spune acum că seara aceea a fost hotărâtoare pentru viaţa lui. A adormit cu gândul la plasa de prins fluturi şi la dulapul cu colecţia minunată a profesorului Michael Kondrath.

Când s-au dus cu cutiile de aţe, pline cu gâze, la profesorul Kondrath şi le-au deschis, s-au ruşinat singuri de cum arăta "colecţia" lor. Fluturii era maltrataţi, scofâlciţi, nu arătau nici pe departe ca ai profesorului. Dar din ziua aceea, Michael Kondrath, un sas care provenea dintr-o familie de cofetari din Sighişoara, a început să-i înveţe cum se prind fluturii, cum se tratează, cum se organizează o colecţie profesionistă. Fratele lui László i-a făcut o cutie din lemn cu capac de sticlă, dar cum capacul nu prea culisa, pentru că pereţii cutiei erau strâmbi, tatăl lui a dus-o la un meşter să o facă să funcţioneze. Tot profesorul i-a învăţat cum să adoarmă fluturii în cloroform, mergeau la farmacie şi cumpărau soluţia, îi pregăteau şi-i aşezau în cutie. Lucrau pe rupte. La sfârşitul verii, László avea o colecţie pe cinste. Iar prin clasa a zecea, băiatul s-a schimbat brusc, dintr-un bătăuş slab la învăţătură într-un elev studios. De unde până atunci avea note mici, iar profesorii spuneau pe faţă că n-o să se aleagă nimic de capul lui, atunci, parcă un înger s-a coborât asupra lui şi l-a transformat. "Când ai mei au spus odată în faţa dirigintelui, o gorilă brutală care mă altoise de multe ori, că vreau să mă fac biolog, el a râs şi a zis: «Biolog? În veci nu va reuşi nimic, cum să fie el biolog?»". Dar László a început să se schimbe şi, în scurt timp, îi uimea pe profesori, descopereau la el nu numai o minte sclipitoare, ci şi o capacitate extraordinară de muncă. În câţiva ani, László şi Geri umpluseră câteva cutii cu fluturi, mergeau noaptea sub cele câteva lămpi cu mercur din oraş şi-i vânau la lumina lor. Mergeau pe câmpuri, prin păduri, erau într-o continuă căutare.
 
"Michael Kondrath nu ne spusese, dar în oraş mai era un colecţionar de fluturi, mult mai bun ca el, dar tocmai de aceea ne ascunsese acest lucru", continuă profesorul Rákosy. "Când l-am descoperit, avea să înceapă o altă etapă în viaţa mea. Wilhelm Weber era un farmacist sas, mare colecţionar de fluturi, mult mai avansat decât credeam noi că e posibil! Avea cărţi despre fluturi din lumea întreagă, avea prieteni şi rude în Germania care-i făceau rost de ouă de fluturi exotici! Domnul Weber avea crescătorie de fluturi! Ori, pentru mine şi Geri aşa ceva era de neconceput! Când am intrat în laboratorul lui, am crezut că păşim pe altă planetă!". De farmacistul Weber l-a legat apoi o prietenie pe viaţă. Este amintirea cea mai caldă, mai vie, a profesorului, care acum are vârsta farmacistului pe când l-a cunoscut.
 
"Avea obiceiul să-mi facă surprize. A venit odată, a doua zi de Crăciun, pe la noi pe acasă. A intrat, a dat târcoale prin casă, a vorbit cu ai mei, a băut o cafea şi după ce a plecat am găsit jos, lângă piciorul scaunului, o carte despre fluturi! O lăsase special pentru mine, se prefăcuse că a scăpat-o. Aşa ceva la noi nu se găsea! Altădată îi aluneca din buzunar un plic cu ace speciale pentru fixat fluturii, tot aşa, de negăsit la noi! Îl lăsa să-i cadă, fiind sigur că eu îl găsesc. Mai târziu, după revoluţie, când plecase deja de câţiva ani în Germania, iar eu eram profesor şi i-am putut face o vizită la Nürenberg unde se stabilise, mi-a strecurat în buzunar un plic cu 50 de mărci. Nu ştiu de unde ştia prietenul meu, dar eram pentru prima data în Vest şi chiar nu aveam niciun ban!"
 
Viaţa în Sighişoara alături de farmacistul fluturar a durat câţiva ani buni. În scurtă vreme de la întâlnirea lui cu farmacistul Weber, László avea o colecţie mai mare decât a lui. Îşi improvizase şi o crescătorie de fluturi, iar bunica lui, o femeie de 60-70 de ani, nici nu visase vreodată că va ajunge să se ocupe de o fermă cu viermi la care trebuie să aducă zilnic braţe de crengi şi frunze să mănânce. "Atunci am avut convingerea, am simţit că eu asta trebuie să fac în viaţă, să mă ocup de fluturii din România. Avusesem tot timpul fluturii în cap, cu ei am crescut, dar atunci pornirea mea era una raţională, conştientă şi de neoprit. Îmi găsisem drumul."
 
Cel mai mult îl atrăgeau fluturii de noapte, cam la fel cum erau ei atraşi de lămpile oraşului. Umbla după ei cu Geri şi umplea cutie după cutie. De altfel, cărţile aduse de prietenul Weber pe ascuns erau cele mai bune din lume despre fluturii nocturni şi asta îl influenţase. Cărţi despre fluturi nu se găseau deloc în România nu exista niciuna de acest fel. Mergeai la librărie şi întrebai, nicio carte despre fluturi nu aveau. Dar de asta avea să se ocupe el mai târziu.
 
Kondrath a fost cumpărat de statul german şi a părăsit ţara. Lui Weber, Securitatea n-a vrut să-i aprobe plecarea până n-a cedat colecţia lui de fluturi, care şi acum se află la muzeul din Târgu-Mureş. După ce au plecat amândoi prietenii lui mentori, László s-a simţit părăsit. El avea mama nemţoaică şi tatăl maghiar, dar familia nu mai avea rude în Germania, aşa că n-au plecat. "A fost un noroc că am rămas, ce s-ar fi ales de planurile mele dacă plecam? Germania mai avea specialişti în fluturi, despre fluturii lor se scriseseră tomuri întregi, dar despre cei de aici nu se ştia nimic. Eu asta aveam de gând să fac, să umplu golul! Când am văzut o hartă a lumii şi peste ţara noastră era o pată albă, mi-am zis: «Dumnezeule, noi în lepidopterologie nu existăm!» Deci aşa de grav stăteau lucrurile!"
 
A intrat primul la facultate la Cluj. Profesorul Matic, după primul curs l-a chemat şi i-a spus: "Uite aici cheile biroului meu, ai acolo un microscop, ai tot ce vrei, poţi merge oricând să lucrezi!" De acum înainte, profesorul Matic avea să creadă în el şi să-l susţină.
 
László Rákosy s-a dovedit un student foarte bun, în fiecare an a terminat cu media cea mai mare, voia să-şi dea imediat doctoratul şi să treacă la catedră sau în cercetare, dar să rămână să studieze fluturii. Numai că, în anul în care el a terminat facultatea, Elena Ceauşescu, supărată că n-a fost pusă preşedinta Academiei, a dat un decret şi cinci ani de atunci încolo nimeni n-a mai avut voie să facă doctoratul. László a plecat cu repartiţie la o şcoală din Sibiu. Era considerată cea mai slabă şcoală din oraş, Catanga-city. Dar când a ajuns el acolo, un lot de alţi câţiva profesori tineri intrau în şcoală şi împreună au schimbat lucrurile. "Aveam o profesoară de desen tânără şi talentată, pe care am rugat-o şi mi-a pictat clasa cu evoluţionismul lui Darwin pe toţi pereţii. A făcut foarte frumos! I-am atras pe copii cu un stil mai plăcut de predare şi clasele noastre au început să aibă rezultate tot mai bune, ni se ducea buhul. Când venea vreo inspecţie de la Bucureşti, inspectorul general mă suna şi-mi zicea că îi trimite la mine, că eu o să fac faţă. Dar, în acelaşi timp, nu mi-am lăsat cercetările şi proiectele mele legate de fluturi. Studiam în timpul liber noctuidele mele şi scriam la o carte. Avea să fie prima mea carte şi prima despre noctuidele de aici, dar va ajunge să vadă tiparul mult mai târziu, când nici eu nu mai credeam că ar fi fost posibil."
 
După ce a terminat cartea, 1.000 de pagini bătute la maşină, fotografii şi desene făcute de el în lungile seri de singurătate în garsoniera din Sibiu, a plecat cu ea la Bucureşti. S-a dus la editura Ceres. Dar acolo i-au spus că nu i-o pot publica aşa, nu au voie cu atâtea pagini, să facă două cărţi din ea, cu titluri diferite, să nu se considere aceeaşi lucrare. "Păi, nu pot", a zis Rákosy, "este vorba despre o singură familie de noctuide cu toate speciile ei din România, dar cum să-i zic altfel, cine va mai şti că e vorba de acelaşi studiu, de aceiaşi fluturi?" şi ei au ridicat din umeri: asta e! În plus, i-au mai spus: "Hârtia de care are cartea dumitale nevoie nu se dă decât cu aprobare specială de la tovarăşa Elena Ceauşescu! Aveţi trecere?" Nu, nu avea, de unde să aibă László Rákosy trecere la Elena Ceauşescu?! Aşa că, cinci a ani a rămas lucrarea lui în sertarele editurii, fără vreun folos.
 
Oricât de tânăr ar fi fost László atunci, timpul lucra împotriva lui, îl presa. După cinci ani de aşteptare s-a ridicat interdicţia de intrare la doctorate. L-a sunat pe profesorul Matic şi l-a întrebat dacă îl primeşte. Dar acesta a invocat un motiv de necombătut: lua pe altcineva, de la care urma să aibă unele avantaje care atunci însemnau mâncarea de pe masa familiei. A mai aşteptat un an, când s-a scos la concurs o jumătate de loc la doctorat, pentru că era dat biologiei împreună cu geologia. A avut şi atunci greutăţi, deşi s-a prezentat la examen cu 32 de articole, studii şi cartea lui de 1.000 de pagini, a luat zece la toate probele, dar la ultima, unul dintre profesori şi-a schimbat notarea ca să-l favorizeze pe cel de la geologie. Atunci, nemairăbdând nedreptatea, profesorul Matic i-a spus să pună toate studiile lui şi cartea într-o valiză şi s-au dus împreună la rector. "Matic a răsturnat valiza pe masa rectorului şi a spus: «Judecă dumneata rectore, te rog să decizi şi să vii afară să-mi spui cine merită postul, băiatul ăsta sau celălalt?» Apoi am ieşit. După câtva timp, rectorul a venit afară şi a spus: «Nu încape îndoială, al lui e postul»."
 
Au urmat ani frumoşi de febrile cercetări, expediţii în natură, studiu. László are amintiri frumoase despre începuturile lui de cercetător la Cluj.
 
După revoluţie a fost chemat să predea în străinătate. Cei de la Viena au insistat mult, dar Rákosy a simţit că lumea încă necunoscută, neexploatată a Estului este misiunea lui. "La mine în ţară puteam să fac ceva util, acolo mă adăugam altora şi poate nu chiar pe poziţia pe care doream. Dar am făcut altceva, am acceptat să lucrez pe proiectele lor de cercetare în Austria şi banii câştigaţi acolo îi foloseam aici, la cercetările mele din ţară, pentru pasiunea mea."
 
După zece ani în care a umblat după specii de fluturi pe cale de dispariţie în Austria, ca să-i identifice şi să-i ocrotească, László Rákosy a renunţat la proiectele lor şi s-a întors să facă în România ce învăţase de la austrieci. A identificat specii rare de fluturi pe dealurile din jurul Clujului, a reuşit să le înscrie în siturile Natura 2000, iar ţăranii primesc de ani buni subvenţii ca să aibă grijă de pajişti şi, astfel, de fluturii care le locuiesc. A făcut şi singurul muzeu în aer liber, "Dealul cu Fluturi", tot în Transilvania.
 
Dar între timp, cam prin anii '90, un muzeu din Linz i-a propus să facă o expoziţie cu fluturi, iar ei îi tipăresc cartea, "Noctuidele din România", pe post de catalog al expoziţiei. I-au spus asta în iulie, iar în septembrie avea loc vernisajul. Cartea trebuia tradusă în germană şi desenele refăcute la altă dimensiune. Profesorul Rákosy le făcea de mână, trasa contururile şi apoi le umplea cu puncte mărunte. Ziua desena, că era mai multă lumină şi noaptea traducea. "Atunci am lucrat şi 22 de ore pe zi, am crezut că nu voi rezista, dar cartea a ajuns la timp la tipografie şi e considerată una dintre cele mai valoroase cărţi prin realizare şi unică prin ceea ce tratează. Păcat că trebuit să iasă prima dată în germană, ea descriind fluturii din România", spune profesorul acum.
 
În 2014 a mai realizat o premieră editorială, a scos o carte despre fluturii de zi din România şi a fost prima carte de acest fel scoasă la o editură din ţară. A ieşit atât de bine, încât lectori de specialitate din întreaga lume fac referire la ea ca la ceva deosebit de bine realizat, este o carte de referinţă şi gata să rivalizeze cu orice carte de acest fel din lume. Editura spune că aproape zilnic sosesc felicitări, iar autori din alte domenii când vin la ei spun: aşa vrem cartea, ca a lui Rákosy!
 
Dar profesorul László Rákosy este prieten şi cu John Akeroy, biologul casei regale a Angliei. Acesta, aflat în vizită în Transilvania cu Prinţul Charles, i-a pomenit de cartea lui Rákosy despre fluturi. Prinţul a cerut să o vadă, iar cartea a fost rapid trimisă cu o cursă de persoane la Sibiu şi de acolo la Prinţ. După ce văzut-o, a spus că ar fi minunat să se traducă şi în engleză, iar la ediţia în engleză chiar el ar vrea să-i scrie prefaţa.
   
Martin Gerhard, cel mai bun prieten al lui Laszlo şi tovarăşul lui de hoinăreală, a urmat mecanica. În momentul în care s-au despărţit, cu treizeci de ani în urmă, i-a lăsat lui László "colecţia" lui. N-a prea putut fi folosită, fluturii lui Geri erau maltrataţi rău, nu respectase procedurile. Dar gestul lui l-a impresionat pe László. Nu l-a mai văzut de când a plecat în Germania, dar acum câţiva ani, într-o vară, Geri a venit în concediu la Sighişoara. A vizitat-o pe mama lui László şi aceasta i-a dat cartea despre fluturi scoasă de László. Geri a luat-o, a ieşit foarte emoţionat cu ea în mână şi, pe scări, spune mama lui László, se uita la carte şi plângea. El n-a crezut că se poate trăi din aşa ceva şi nici că prietenul lui va ajunge atât de departe continuând să alerge după fluturi. De atunci, Geri vine în fiecare vară în România şi hălăduieşte pe dealuri fotografiind fluturi şi încercând să recupereze plăcerea pierdută.
   
Profesorul Rákosy a "inventat" un master unic la noi, nou şi pentru Vest. E vorba de Ecologie culturală. Profesorul a descoperit că între natură şi om a existat o relaţie mai nuanţată decât aceea pentru care este criticat astăzi: omul mănâncă natura şi aruncă cojile în jur! Dimpotrivă, susţine profesorul Rákosy, atent să supravieţuiască, omul a avut grijă ca pământul să-i ofere cele necesare traiului pe termen lung, aşa că a învăţat cum să-l ajute ca să fie la rândul lui ajutat. "Noi suntem ai pământului, nu pământul este al nostru" era convingerea celţilor din Transilvania. Saşii, românii, maghiarii şi alte etnii au avut fiecare în parte un anumit fel de a se raporta la natură şi de a o exploata. Iar amprenta aceasta, încă vizibilă în România, ar trebui studiată şi conservată, crede profesorul. Momentul în care coseau fânul, scoteau vitele la păscut, felul în care cultivau pământul, rotirea culturilor, toate acestea au ajutat natura să se îmbogăţească, au creat noi medii de viaţă, au apărut mai multe specii de plante, au atras animalele, le-au dat noi teritorii. "Se spune îndeobşte că, de când a apărut omul, tot toacă natura, dar nu e adevărat - noi putem demonstra că el a fost un atent şlefuitor al naturii, diversificând-o."
   
"Fânaţe încărcate cu flori multicolore, zumzetul insectelor, fâlfâitul fluturilor, zborul elegant al uliului, livezi extensive cu numeroşi pomi fructiferi, a căror pârguire o cunoşteam pe din afară, ca dintr-un calendar bine rostuit, turmele de oi sau vite şi câinii acestora, carul cu boi mari şi greoi mânat fără grabă de bunicul lui Gerhard, prietenul meu..., sunt numai câteva din amintirile copilăriei petrecute la Sighişoara şi împrejurimile acesteia. Ani mulţi au trecut de atunci, Gerhard şi familia lui a plecat de mult în Germania, iar de atunci nu am mai văzut cai şi boi atât de mari şi puternici. Fanfara nu mai cântă de mult pe "Villa Franka". Târnava a fost regularizată şi în mare parte canalizată, satele săseşti lipsite de locuitorii care le-au dat viaţă, farmec şi rost. Au rămas însă, în mare parte, fânaţele înmiresmate, livezile abandonate, pădurile cu miros de ciuperci şi pasiunea mea pentru fluturi", spune astăzi László Rákosy.


Citiţi o cronică a acestei cărţi.