Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea saşilor din Transilvania

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Margit Şerban, omul cu mai multe coloane vertebrale


Ruxandra Hurezean

08.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică

A copilărit în Charlottenburg, lângă "ai lui Trimper". N-a vrut să se facă medic, ci arhitect.
 
Dar bunica, nemţoaica, i-a zis că o să orbească dacă o să deseneze toată ziua, cu ochii ei, slabi din naştere.
 
Şi Margit s-a făcut doctor, iar douăzeci de ani mai târziu făcea primul transplant de măduvă din România.
 
"Provin dintr-o familie mixtă, tata neamţ, mama unguroaică. Dar s-au despărţit repede şi pe mine m-au dat la bunica dinspre tată, nemţoaica, ea m-a crescut. În satul circular, la Charlottenburg (Şarlota), am copilărit în casa de vizavi de biserică. Pe atunci nu era niciun român în sat, aşa că nu ştiam o boabă de română! Mai târziu, mama şi-a luat un bărbat evreu, s-a nimerit un înţelept.
 
A venit la Şarlota şi a zis: «Măi, voi ce aveţi de gând cu copilul ăsta? Ce şanse va avea în viaţă dacă nu ştie limba ţării lui?» Şi m-a dus la şcoală la Arad",
Margit
 
Pe Margit Şerban o găsim în cabinetul ei din Spitalul "Louis Ţurcanu". Pare mică printre multele jucării pe care le are în încăpere, primite sau gata să fie date. Nu este colţ de birou sau bibliotecă unde să nu găseşti semnele trecerii pe acolo a unor copii cu nume, prenume, zâmbet. Şi-au lăsat desenele, pozele, ursuleţii. Sus, pe perete, este portretul unui băiat cu ochelari, la vreo 11 ani. Este Cristian, unicul fiu al lui Margit şi Viorel Şerban. A murit înecat în 1991. Aceasta a fost partea cea mai grea, dar povestea a început mai demult...
 
"N-am vrut să mă fac medic, mărturiseşte acum Margit Şerban, vroiam să mă fac arhitect, îmi plăcea matematica. Dar bunica, nemţoaica, cea care m-a crescut, mi-a zis că o să orbesc dacă mă fac arhitect, că eu, cu ochii mei slabi din naştere, să tot desenez pe planşele alea, sigur o să orbesc! Iar ea ar muri liniştită dacă m-aş face doctor! Eh, şi m-am gândit, m-am tot gândit, până la urmă m-am dus la medicină".
 
Margit a făcut Medicina la Timişoara, a fost printre cei mai buni studenţi. Când a terminat, a fost repartizată, împreună cu o grupă de colegi, la Pediatrie. Nu îi plăcea foarte mult, dar aşa s-a nimerit. Apoi, doctorul Ţurcanu a ales-o pentru oncologie. Iar asta chiar nu i-a plăcut deloc!
 
Recunoaşte cu o sinceritate surprinzătoare că nu se simţea capabilă să facă oncologie pediatrică, să străbată toată viaţa tunelul morţii. S-a dus la profesor şi i-a spus în faţă: "Să ştiţi că sunt supărată, nu înţeleg de ce eu? Chiar nu pot să fac asta, e atâta tristeţe acolo că nu mă descurc!". Profesorul i-a răspuns că numai ea poate face asta, că o apreciază... că pentru asta trebuie să fii mai mult decât un doctor, trebuie să fii şi un om bun... "Lăsaţi, lăsaţi", i-a replicat nemţoaica, "Ştiu eu textele astea!" Dar lucrurile au rămas aşa, iar Margit şi-a luat inima în dinţi şi s-a apucat de treabă. A zis că, dacă Dumnezeu i-a dat ei treaba asta cu cancerul, atunci măcar să o facă ca lumea... Acum spune cum viaţa i-a arătat că ea a greşit şi orice urmă de resentiment faţă de profesor a dispărut. Cu atât mai mult s-a lămurit de acest lucru când profesorul Ţurcanu şi-a îndrumat-o şi pe unica sa fiică spre oncologie: "Înseamnă că a ştiut ce trebuie să facă, nu era o decizie arbitrară. A avut intuiţia că pediatria din România avea nevoie de specialişti, a fost o răscruce de drumuri când ne-a pus să ne specializăm, iar selecţia o făcea cu îndelungă meditaţie şi ţinând cont de ceva mai multe lucruri decât credeam noi".
 
Moartea fiului ei a fost cea mai neagră perioadă. "Atunci s-a rupt ceva în mine şi n-am mai putut", ne spune cu lacrimi în ochi. "Am zis, gata, nu merg mai departe. Nu mai pot! Eram ca o fantomă, nu ştiam nici să păşesc ca lumea, dar să-i ajut pe alţii. Şi într-o zi am venit la spital, lucram deja aici de multă vreme, m-am plimbat pe hol, prin saloane.
 
Şi mi-am zis: trebuie să mă întorc la ei, ei sunt salvarea mea şi eu a lor. Nu există altă cale".
 
A fost şi o perioadă de "închisoare", perioada comunismului, când medicii români au fost izolaţi de restul lumii, departe de descoperirile ştiinţei medicale, de progres. "După '90", spune Margit Şerban, "am fost în Germania, atunci a început o altă etapă profesională pentru mine. I-am cunoscut pe colegii din Germania, apoi pe cei din Austria şi am început să clădesc relaţii frumoase".
 
***
Primul transplant
 
A venit 5 iunie 2001. "Transplantul de măduvă efectuat în premieră în România, unui băiat de 12 ani din Hunedoara, a fost considerat reuşit de medicii timişoreni care l-au realizat, investigaţiile clinice şi de laborator confirmând că măduva perfuzată a început să producă celule sangvine. După zece zile de aplazie severă, începând din 16 iunie, au apărut primele semne ale grefării transplantului. Au urmat trei zile de creştere consecutivă a leucocitelor şi trombocitelor, de aceea medicii au declarat intervenţia reuşită. Transplantul a fost efectuat de o echipă de medici condusă de Margit Şerban, şeful Clinicii 3 de Pediatrie a Spitalului «Louis Ţurcanu», pacientul fiind un copil care suferea de boala Hodgkin. Afecţiunea băiatului nu a răspuns tratamentului convenţional cu citostatice, prezentând două recăderi, ceea ce impunea efectuarea transplantului", scriau ziarele vremii.
 
Treisprezece ani mai târziu, băiatul Alex din Hunedoara este bine, sănătos, a plecat la muncă în străinătate, iar doamna Margit Şerban conduce mai departe Secţia de oncohematologie de la Spitalul de Copii din Timişoara. Operează copii bolnavi de cancer. A efectuat şi transplant de celule stem, a extins cercetările şi are internaţi cam 40-50 de copii cu cancer pe care-i tratează în secţia sa. Spitalul este înghesuit în curţile unor clădiri mai vechi, cu alură comunistă, dar secţia ei e într-o clădire nouă, complet reabilitată. A fost făcută în cea mai mare parte din bani donaţi de nemţi, de austrieci, de elveţieni. În cabinetul doctorului Şerban găsim fotografii cu prietenii spitalului, oameni care au ajutat, au donat şi s-au implicat ani la rând. Este vorba de preşedinta parlamentului bavarez, Barbara Stamm, profesorul Helmut Gardner, doctorul Wolfgang Schromm, Kalman Nagy şi Yutgen Schweiger. Doctorul Schweiger a venit timp de 11 ani la rând, de două ori pe an, cu medicamentele de care aveau nevoie.
 
Acum, lucrurile sunt într-o pace relativă, spectrul lipsei de medicamente pluteşte în aer, iar moartea unuia dintre prietenii care au sprijinit ani la rând spitalul, aducând medicamente de sute de mii de euro de două ori pe an, a sporit îngrijorarea. Margit Şerban a ţinut permanent legătura cu Germania şi Austria, a întreţinut sentimentul de încredere pe care europenii îl au în spitalul de la Timişoara şi a reuşit, mai mult decât alţii, în lupta cu cancerul la copii.


***
De ce nu a plecat în Germania?
 
"Ca să vă explic, pentru că am tot fost întrebată, m-am gândit la asta. Eu provin dintr-o familie mixtă. Tata neamţ, mama unguroaică. Dar s-au despărţit repede şi pe mine m-au dat la bunica dinspre tată, nemţoaica, ea m-a crescut. În satul circular, la Charlottenburg (Şarlota), am copilărit în casa de vizavi de biserică. Pe atunci nu era niciun român în sat, aşa că nu ştiam o boabă de română!
 
Mai târziu, mama şi-a luat un bărbat evreu, s-a nimerit un înţelept. A venit la Şarlota şi a zis: «Măi, voi ce aveţi de gând cu copilul ăsta? Ce şanse va avea în viaţă dacă nu ştie limba ţării lui?» Şi m-a dus la şcoală la Arad. Acolo, diriginta mea, când m-a cunoscut, a spus: «După ce va învăţa româneşte, acest copil nu va fi cel mai bun din clasă, ci cel mai bun din şcoală!». Şi aşa a fost... Dar ce vroiam să vă spun, poate pentru că părinţii mei s-au despărţit şi eu am crescut singură, am suferit. Soţul meu este oltean, de lângă Tismana, bunica a fost din Şarlota, pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia... cei din jurul meu. N-am putut să plec şi atunci am zis: fac tot ce pot în viaţa asta de aici, la mine acasă!"
 
În memoria copilului lor, Margit Şerban şi soţul său au făcut un centru-spital la Buziaş, pentru bolnavii incurabili. "N-am avut bani şi - cum eu sunt şi nemţoaică, la mine totdeauna doi cu doi fac patru -, i-am spus soţului: «Dragă, cu ce facem noi un spital?» Şi el, oltean de-un optimism incorigibil, a zis: «Lasă, ai să vezi că ne descurcăm, ne ajută Dumnezeu!». Şi aşa fost, au venit la început donaţiile, apoi Centrul a intrat pe lista organizaţiilor de interes public şi acum merge, funcţionează. Cred că au fost peste 20 de mii de pacienţi care au trecut pe acolo".
 
Margit Şerban se ocupă de Secţia de hematologie din Spitalul de Copii Timişoara. La Buziaş sunt alţi angajaţi specializaţi, care-i învaţă pe pacienţi cum să se descurce singuri cu boala lor, ei devenind cei mai buni medici pentru ei înşişi. Vorbeşte cu indignare despre practicile incorecte din sistem: "Nu ştiu cum pot unii medici, eu nu pot să-mi închipui, să facă trei ore la spitalul de stat, apoi fug repede la cabinetul privat. E o înşelătorie, nu faci nimic ca lumea, slujeşti doar banul! Eu aş interzice prin lege practicarea concomitentă la două cabinete, iar dacă poţi, atunci lucrează duminica, sâmbăta, dar nu ai cum! Nu te poţi închina la doi Dumnezei!"
 
***
Mame, medici, mame
 
Patrik are şase ani şi s-a trezit prin noiembrie cu dureri de cap care nu mai conteneau şi voma întruna. Au fost cu el la medic, au crezut că are vreo viroză. Dar nu era aşa. După multe investigaţii, s-a descoperit că are o tumoră. În 2 decembrie anul trecut a fost operat, iar acum vine la control şi la tratament. A ajuns, în sfârşit, în sala de joacă, acolo unde vin copiii când se simt mai bine. Se joacă cu mama lui un joc haios, cu nişte guri de plastic ce se deschid şi hap!, "înghit" biluţele. Râde şi înghite biluţele din pătrăţelul mamei, o învinge!
 
De pe hol priveşte în camera de joacă o femeie mai în vârstă, cu părul cărunt şi un halat de împrumut pe ea. O întrebăm cu cine este acolo. Mai întâi începe să plângă şi apoi, încet-încet, cu înghiţituri scurte, reuşeşte să vorbească: "Trebuie să vă spun, nu mă rabdă sufletul să nu vă spun că spital ca ăsta n-am mai văzut! Doctori şi spital ca ăsta nu ştiu să existe! Am fost la Turnu-Severin, am umblat din doctor în doctor şi n-a ştiut nimeni să afle ce are nepoţica mea! Trei medici au văzut-o şi nu a palpat-o niciunul să vadă ce ganglioni umflaţi avea! Tuşea, a apucat-o un tuşit de nu-i trecea cu nimic. Eu eram îngrijorată, îi dădeau siropuri şi fata tuşea şi mai rău! Atunci m-am hotărât şi am plecat cu ea la Timişoara, auzisem de doamna doctor şi de spitalul ăsta. I-au făcut analize, investigaţii şi ne-au spus adevărul: nepoţica mea avea cancer la plămâni! Acum e bine, au operat-o şi e mai bine. Stau aici cu ea până s-o vindeca, dar mă rog la Dumnezeu să-i ajute pe oamenii ăştia să ajute mai departe pe alţii. Fata lui domnu' Ponta dacă era şi nu se purtau aşa frumos cu ea!", spune Paula Ţintaş, bunica Almateei din Turnu-Severin.
 
Margit Şerban, nemţoaica ce a crescut în Charlottenburg, se joacă înăuntru, cu copiii. Aruncă zarurile şi aleargă pe serpentine într-un "Nu te supăra, frate!" care e când joc, când realitate.

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Editura Şcoala Ardeleană, 2017


Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




1 comentariu

  • RESPECT
    Circo , 10.11.2019, 23:57

    Toata admiratia pentru astfel de oameni! Adevarati profesionisti si OAMENI! Media ar trebui sa umple programele cu educatia civica a acestui neam neglijent si indiferent la tot ce i sfant! Copiii nostri nu stiu ce este valoros in viata lor decat cand se lovesc de greutati mai mari sau mai mici! Cum poti sa promovezi incultura , lipsa de educatie, desfraul si nu valori umane si morale! Nici povestile pentru cei mici nu mai transmit emotie , empatie , bucurie in cuvinte potrivite! Sensibilitatea , frumusetea si nobletea sufletului sunt luate in deradere. Tot respectul pentru oamenii care traiesc prin munca si daruirea lor, necazurile, bucuriile altora si si ofera tot ce au mai bun , celor din jur aflati in cele mai grele incercari .
    Nu cred ca este durere mai mare decat sa tremuri pentru sanatatea cuiva drag, dar pentru un copil sau un nepot! Si atunci, ne dam seama ce OM poate fi acela care iti intoarce soarta?!
    Toata admiratia si recunostinta!

Spacer Spacer