Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea saşilor din Transilvania

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Einschenk. Umple Transilvania de sunet, neîntrerupt, de 120 de ani (I)


Ruxandra Hurezean

22.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

După '52, când au fost daţi afară din casa lor, au căutat să îşi refacă o locuinţă. Stăteau la rude, la Prejmer, iar tatăl său a zis: "hai să ne facem casă la Braşov". Au luat terenul, au luat credite şi au construit casa. Mare parte din ea a fost făcută de mâinile lor. Cum să părăsească ceva la care au lucrat atâta? La fel şi cu atelierul...
 
"Cum să plecăm şi să lăsăm casa, atelierul? Aici am rostul meu, aici am un renume. Aici e nevoie de mine, sunt chemat să acordez pianele la Filarmonică, la Operă, la liceu, înainte de fiecare concert pe mine mă cheamă. Dacă aş fi plecat, m-aş fi simţit ca un om care-i părăseşte pe cei care se bazează pe el",
Arnulf
 
Zilnic în România, de la 8 dimineaţa şi până seara, se închid cam 300 de firme. Pe unele le desfiinţează proprietarii, pentru că nu mai pot merge înainte, iar altele intră în insolvenţă. În fiecare săptămână, Bursa din China pierde cam un trilion de dolari şi multe uşi de sticlă se fac ţăndări zilnic. În mijlocul vacarmului global, undeva în Braşov, pe fosta stradă Neagră, la numărul 50, funcţionează un atelier care se ocupă cu acelaşi lucru de 120 de ani. Anul acesta, lutierii de acolo îşi sărbătoresc aniversarea, doar tipărind un calendar de perete.
 
"Era primăvară şi plouase mult. Plecasem cu unchiul meu cu motocicleta la Mortesdorf, aproape de Mediaş, să reparăm orga bisericii. Şi în noroaiele alea, ni se împotmoleşte motorul... Vedeţi, nu erau drumuri ca acum. Coborâm şi pornim pe jos, dar aveam lădiţele cu scule şi acelea nu erau uşoare. Uite că vine un om cu carul cu boi, zice unchiul, să-l aşteptăm. Şi omul scoate carul de pe câmp şi vine pe drum spre noi. Dăm bineţe, răspunde şi unchiul Otto îi spune că suntem de la Braşov, de la frma Einschenk şi am venit să reparăm orga bisericii. Păi, parcă de curând aţi mai fost, a zis omul care era şi curator al bisericii. Da, de curând, a zis unchiul, dar între timp au trecut treizeci de ani, a trecut un război, a venit pacea, a venit şi comunismul, suntem în 1955. Vedeţi, omul nostru mersese la câmp în fiecare primăvară, vară, toamnă, hrănise animalele, făcuse în fiecare zi şi-n fiecare an tot acelaşi lucru. Pentru el nu se întâmplase nimic deosebit, timpul stătuse pe loc... Am mers la biserică, ne-am tocmit cu cei de acolo, că nu erau deloc sparţi la mână şi am purces la repararea orgii", povesteşte Arnulf Einschenk, fiul lui Helmuth Einschenk şi nepotul lui, Karl Einschenk, cel care la 1896 înfiinţa firma lor de instrumente muzicale şi care făcuse cu mulţi ani în urmă orga pe care atunci o reparaseră.
 
Arnulf povesteşte toate astea în timp ce repară un clavir în sala de spectacol a Sanatoriului de nevroze din Predeal. Klavierul are câteva corzi rupte şi mecanismul defect. Arnulf îl desface în bucăţi, scoate sârme noi din rucsacul lui şi cuie mai mari, ca să ţină şi începe meticulos să refacă bucată cu bucată maşinăria stricată. A fost chemat pentru că zilele trecute aici s-a dat un concert cu interpreţi veniţi de la Bucureşti, Sibiu, Braşov şi pianina a cedat. Şi ea, ca şi oamenii, s-a dezacordat.
 
Şi-n timp ce Arnulf trage de corzi cu o cheie tubulară, le ciupeşte să vadă dacă sună din nou în acord cu gândul lui, în fundul sălii se adună pâlcuri-pâlcuri pacienţii Spitalului de nevroze. Se aşază sfioşi pe scaune şi-ncepe terapia de grup, ca-n fiecare săptămână, la ora aceea. Psihologul îi întreabă pe fiecare ce probleme au şi în şoaptele lor descâlceşte corzile dezacordate, le întinde să vadă cât de mult sunt afectate şi încet-încet, în timp ce soarele se ridică deasupra muntelui, cei doi, acordorul de piane şi cel de oameni, repară fiecare ce poate. Arnulf mai strânge câteva şuruburi şi se retrage discret lăsând pianina gata să fie din nou ruptă de pasiunea vreunui interpret celebru. Chiar joia viitoare se va întâmpla asta.
 
***
Arnulf
 
Ziua e caldă, neobişnuit de caldă pentru un sfârşit de iarnă. Coborâm muntele cu maşina lui şi Arnulf, care acum are 75 de ani, trece în revistă vremurile. Mai întâi a fost vremea bunicului Karl. Atunci a construit 45 de orgi în toată Transilvania. Lucra zi şi noapte, căci avea opt copii de hrănit. Un an şi poate mai bine îi lua să facă o orgă. Prima făcută de el şi de ucenicii lui este într-o biserică din Aiud, iar ultima, la Biserica Blumenau din Braşov, instalată în 1939. Atunci a venit războiul, a venit urgia. Şi când vorbesc armele, orgile tac.
 
***
Cum era când era bine?
 
"Bine n-a fost niciodată", spune Arnulf, "doar că nu era rău, iar munca a fost multă şi banii puţini. Era concurenţă mare şi pe atunci, că veneau maeştrii din Europa, acolo era tradiţie, ei primeau comenzi. Bunicul făcuse ucenicie, fusese calfă călătoare la Berlin, Viena, Budapesta. A învăţat vreo zece ani de la un maestru din Budapesta şi abia apoi a putut să facă atelier propriu şi orgi, la rândul lui. Poate vă închipuiţi că făcea bani şi trăia bine? Nu, nu era deloc aşa. Copiii lui spuneau că trăiau sărăcăcios, era o problemă când voiau un creion. Era o familie foarte chibzuită. Mergea din comună în comună şi întreba dacă nu aveau nevoie de orgă sau de reparaţii. Nu doar că muncea în atelier, dar umbla după comenzi şi pentru întreţinere oriunde era chemat. Primele amintiri cu el le am din atelier. Aveam vreo cinci ani când mă punea să spăl uneltele de clei sau să bat cuie. Mă tot punea să bat cuie, poate ca să capăt îndemânare. Apoi bunicul s-a prăpădit. Atelierul lui l-au moştenit cei doi fraţi, tata şi unchiul Otto. Iar eu lucram pe lângă ei aproape tot timpul, şi în vremea războiului am lucrat cu bunicul. Să vă spun ceva, nu e adevărat că saşii au vrut să plece la război, cum se spune. Dovadă că tata n-a vrut este că se înţelesese cu un prieten de la ţară care avea pământ să dea şi pentru el sfeclă de zahăr la fabrica Bod, ca şi cum ar cultiva şi el aşa ceva, pentru că era o regulă atunci că, dacă dădeai sfeclă de zahăr la fabrică, te scuteau de front. Şi a mers o vreme, dar apoi s-a descoperit că aşa de mulţi cultivatori de sfeclă erau, că nu ar fi fost pământuri destule şi au renunţat la măsura asta. Aşa că tata a fost chemat la Viena la armată, de musai. Acolo a fost aşa, că un comandat a ieşit din cazarmă şi-n faţa plutonului a întrebat: «Care dintre voi ştiţi să-mi faceţi porcul cela salam săsesc?» Primul din rând a zis că el nu ştie şi comandantul a făcut un semn - să plece pe front! Apoi urma tata şi lângă el era un ţăran dintr-un sat vecin de aici, de la noi. Şi-au şoptit: «ne prindem?» «Ne prindem», a zis ţăranul, dar să mă iei şi pe mine! Aşa că, la întrebarea comandantului, au răspuns că fac ei porcul salam şi, cu toată spaima, au reuşit să facă din porc tot ce le plăcea comandanţilor şi au scăpat de front, au rămas bucătari tot războiul. După ce s-a întors de pe front, a trecut o vreme până când mâinile şi urechile lui au deprins iar să asculte corzile şi să pipăie clapele. Şi, în general, să ştiţi că saşii n-au mers la armată cu convingere, poate or fi fost vreunii, dar cei mai mulţi se înrolau la Germania, pentru că între statul român şi cel german se făcuse o înţelegere şi cei care se înrolau la nemţi primeau pentru neveste şi copii o indemnizaţie cât timp erau ei pe front şi după aceea, dacă mureau. Ei, şi atunci îşi ziceau: dacă mergem la români şi murim, rămân femeile noastre cu nimic, dar dacă mergem la nemţi şi tot murim, măcar au nevestele cu ce să hrănească copiii."
 
Maşina alunecă încet pe coapsa muntelui spre oraş şi Arnulf a ajuns în 1961, când familia lor, strânsă cu uşa atelierului, cedează şi se înscrie în cooperativa meşteşugărească. "Nu aveam încotro. Ne dăduseră afară din casă şi stăteam la nişte rude la Prejmer. Atelierul ni l-au lăsat şi noi veneam din Prejmer la lucru dimineaţa, dar, rând pe rând, comuniştii închideau şi ateliere, prăvălii, tot ce era aici pe stradă. Într-o zi ne spune tata: «nu avem altă soluţie mai bună decât să intrăm cu atelierul în cooperativă, altfel ne scot şi de acolo.» Şi aşa am făcut. Din 1961 am devenit membri cooperatori, cum se spunea atunci, dar ne-am putut păstra atelierul în acelaşi loc. 32 de ani am lucrat la ei, în cooperativă, dar de fapt, eu lucram tot pentru pianele şi viorile şi orgile din oraş şi din Transilvania. În ce făceam eu, nu s-a schimbat nimic, îmi făceam meseria mai departe la fel cum ştiam că se face."
 
A avut şi ucenici, unul dintre ei a venit acum câţiva ani de la Essen şi i-a mulţumit pentru că l-a învăţat meserie. O vreme însă n-a mai fost interes, iar acum nici n-ar mai putea avea ucenici, pentru că legea nu-i mai permite, în calitatea sa de "persoană fizică autorizată". Pe perioada comunismului, intrarea în cooperativă i-a asigurat continuitatea atelierului, la aceeaşi adresă şi cu acelaşi obiect de activitate, iar acesta a fost singurul mare câştig ai acelei perioade. Chiar dacă meşterii muzicanţi erau doar angajaţi la stat în timp ce lucrau în propriul spaţiu confiscat, "măcar n-am ajuns cu instrumentele în stradă", spune Arnulf Einschenk.
 
În '92, revendică imobilul confiscat de comunişti, fosta casă a bunicului, unde la parter funcţiona neîntrerupt, din 1906, atelierul de construit şi reparat instrumente muzicale, iar la stradă magazinul de muzică. Timp de zece ani poartă procese pentru obţinerea clădirii. În '93 se desprinde de cooperativă, iar în 2002 redevine proprietarul şi patronul atelierului bunicului de pe fosta stradă Neagră, acum Nicolae Bălcescu. I se spunea strada Neagră, pentru că acolo erau mulţi tăbăcari şi, cum tot spălau pieile, înnegreau apa unui pârâiaşi care cobora dinspre munte şi străbătea strada.
 
***
Atelierul
 
La intrarea în curtea atelierului, deasupra porţilor, e aceeaşi firmă veche, din tablă pe care scrie "Einschenk Muzica", la fel ca acum o sută de ani. Arnulf explică de ce a păstrat-o făcând o comparaţie: "Aţi văzut câte firme au astăzi nume de fantezie, unele din câteva litere, încât să nu ştii cine e acolo, de parcă stăpânul s-ar ascunde în spatele firmei, nu e dornic să-şi arate priceperea să-şi atribuie renumele firmei lui. Ghiciţi de ce! Ori noi am făcut exact invers, dând numele nostru firmei, l-am respectat, nu puteam să n-o facem."
 
Străbaţi curtea îngustă până la uşa atelierului, adulmecată de pisici, şi aerul devine tot mai dens. Dincolo de sticla unei uşi banale se deschide o lume care trăieşte şi respiră la fel de mai bine de un secol. Tavanul din lemn poartă şi azi cuiele în care era agăţat strungul unde lucra bunicul Karl orgile, iar o jumătate de tavan se putea trage cu o chingă, putea culisa în lateral atunci când trebuia loc în înălţime ca să monteze tuburile orgilor, să le probeze sunetul. Şi cât timp tavanul era tras într-o parte, cei din casă, de la etaj, aşteptau o vreme până se punea la loc. Meşterul proba orga şi trăgea la locul lui tavanul pentru ca familia să-şi vadă de treabă mai departe prin odăile de sus. Şi astăzi are unelte, câteva standuri de lucru, de pe vremea bunicului, tablouri pe pereţi cu desenele făcute de Karl Einschenk la propriile orgi. Erau instrumente bine lucrate din punct de vedere muzical, dar ele trebuiau şi să arate frumos. O orgă împodobea biserica, era la fel de importantă precum altarul sau amvonul.
 
Arnulf lucrează de câţiva ani ajutat de soţie şi de fiica sa. Gundel şi Senta se ocupă de clienţi, de contabilitate şi de marketing. Face fiecare ce poate, iar împreună reuşesc să repare viori, chitări, piane, să vândă piese pentru instrumente, să acordeze pianele din oraş şi împrejurimi, să ţină uşa deschisă în fiecare zi pentru toţi cei care au nevoie de ei. Pe tejgheaua de la intrarea în atelier sunt expuse câteva chitări de Reghin, iar în dulapuri are viorile. "Sunt foarte bune", spune Arnulf, "renumite! - pentru că se fac dintr-un lemn odihnit. Sunt câteva păduri între două şiruri de dealuri pe lângă Reghin, dispuse pe direcţia N-S, unde nu bat vânturile. La noi, curenţii de aer vin din Vest sau din Sud-Est, aşa că acolo molidul creşte drept, necontorsionat de vânt, e un lemn crescut fără stres, mai liniştit şi din el ies cele mai bune instrumente", ne explică Arnulf.
 
"În lumea muzicii se schimbă foarte multe şi foarte repede", intervine Senta, fiica lui Arnulf, licenţiată în marketing. "Trebuie să fim informaţi, să ţinem legătura cu cele mai renumite firme producătoare de piese pentru instrumente sau de instrumente, pentru că noi aşa suntem recunoscuţi, ca firmă ce oferă calitate. La noi găsiţi cele mai bune instrumente muzicale, iar dacă cineva doreşte un instrument mai special, ştim de unde să-l comandăm, pentru că noi am păstrat legătura cu cele mai renumite şi mai vechi firme din toată lumea."
 
Comandă instrumente muzicale şi accesorii de la fabrici renumite - Petröf, Forster, Hohner, Schneider, Chester - din Germania, Cehia sau Austria. O dată pe an, soţii Einschenk merg la Viena. Ştiu ei acolo o fabrică de unde aduc viori foarte bune.
 
Cât stăm noi acolo, vin şi clienţii. Un tată cere pentru fiul lui, Robert, de 15 ani, un căluş de vioară, vorbeşte cu Arnulf Einschenk ca şi cum s-ar cunoaşte de multă vreme şi stabilesc felul în care pot ambala şi trimite o vioară în alt oraş. Şi fiul şi tatăl sunt muzicanţi. Se pare că această "meserie" se transmite genetic.
 
***
Bunicul
 
Într-un cui, după uşă, stă agăţat un calendar. Din seninul hârtiei se uită grav, la noi, un bătrân. E portretul bunicului Karl Einschenk alături de fotografia unei orgi făcută de el. Calendarul acesta este singurul lucru, singura extravaganţă pe care şi-au permis-o urmaşii lui pentru a marca împlinirea a 120 de ani de când el a deschis firma. Pe fiecare filă a ficărei luni au pus fotografia unei orgi Einschenk. Deşi nu toate au încăput acolo, calendarul are pe ultima filă o listă cu toate orgile Einschenk şi bisericile unde se află ele.
 
Steffen Schlandt, fiul - căci şi tatăl lui, cel mai bun prieten al lui Arnulf, este organist -, cântă la orgile din Biserica Neagră şi la cele din Ţara Bârsei când trebuie să se ţină concerte itinerante. Se pricepe foarte bine la ele, este absolvent de conservator, muzicolog şi istoric al muzicii de orgă din Transilvania. Dă un mic concert în Biserica Neagră pentru noi şi printre poveştile despre orgile din Transilvania ne spune şi care crede el că este secretul succesului lui Karl Einchenk şi urmaşilor lui: "Îşi iubesc meseria şi o fac cu plăcere. Dacă faci ce-ţi place multă vreme, cu consecvenţă, te perfecţionezi, devii foarte bun şi foarte cunoscut. Ei sunt modeşti, nu se vor lăuda, dar, ca să lucrezi cu instrumente muzicale, trebuie să ai ureche muzicală, să te pricepi la muzică. Specific orgilor Einchenk este sunetul bun, iar acest lucru a fost posibil pentru că cel care le-a făcut avea o fină ureche muzicală şi cultură muzicală. Şi mai e ceva, el nu doar că le construia, dar mergea prin toată Transilvania şi le repara, le acorda şi le îngrijea. Ori, bisericile erau interesate să aibă un constructor care le şi întreţină. Cei de la Einschenk reuşeau să obţină şi din cele mai neînsemnate instrumente, sonorităţi care să ajute la desfăşurarea slujbei, asta era o mare calitate a lor. "
 
Cât priveşte tradiţia muzicii de orgă, Schlandt junior consideră că "putem estima că, până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, toate bisericile evanghelice din Ţara Bârsei au avut o orgă mică amplasată în absidă, sau lateral faţă de nava principală. Motivele sunt diverse: o orgă mai mare costa mai mulţi bani, organistul trebuia să ştie să cânte la pedalier, cutremurele numeroase din această zonă au distrus frecvent bisericile şi pentru refacere s-au cheltuit mulţi bani, iar pentru orgă nu a mai rămas destul. În Ţara Bârsei şi zona Rupea avem o particularitate legată de amplasarea lor în biserică: dispunerea deasupra altarului. Motivele sunt de ordin acustic, dar şi teologic. Cuvântul, dar şi muzica vin din acelaşi loc şi corp. Fiind amplasate deasupra altarului, orgile au fost de dimensiuni mai reduse pentru a putea încăpea în absidă şi pentru a nu modifica negativ proporţia arhitectonică."
 
***
Ultima orgă de pace, întâia vreme de război
 
Prima orgă, construită de Karl Einchenk în 1897, se află la Aiud, iar ultima, din 1939, la biserica Blumăna din Braşov. Mergem dis de dimineaţă la "Blumenau", ca Rudolf junior, paracliserul, să ne deschidă biserica. Rudolf manevrează un lacăt imens, păstrat de vreo două secole, la fel ca şi clopotele şi băncile şi covoarele... şi ne conduce prin aerul tremurând în lumina slabă a dimineţii, la orgă. "Este foarte bine păstrată", spune Rudolf junior, "dacă se cântă la ea regulat, orga se menţine în stare bună. Şi la noi se cântă la orgă în fiecare duminică la slujbă, uneori vine organistul de la Biserica Neagră, domnul Schlandt, dar de cele mai multe ori cântă organistul nostru."
 
Biserica din Blumenau (Blumăna) a fost construită în 1777 şi, de atunci încoace, în fiecare duminică neîntrerupt, îi adună pe enoriaşi sub cupola ei. Acum mai vin vreo 38, dar de câţiva ani încoace - pentru că saşii din parohie sunt tot mai puţini şi pentru că multe familii sunt mixte -, în prima duminică din lună se ţine slujbă şi-n limba română. În felul acesta, orga lui Einschenk a devenit foarte cunoscută printre braşoveni, iar comunitatea saşilor s-a lărgit. Biserica a intrat în circuitul turismului cultural, iar pliantele şi anunţurile s-au tipărit în mai multe limbi. Dacă ar şti, Karl Einschenk ar fi mulţumit de "ecourile" orgii sale.

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Editura Şcoala Ardeleană, 2017


Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer