Lumea lui Hans Prömm

El e, poate, prototipul omului nou: omul cu mai multe ţări, case, joburi... dezrădăcinat şi sentimental, dar, tocmai de aceea, determinat să facă ceva al lui.
 
S-a mutat de nouă ori. Stă două săptămâni în România şi două în Germania.
 
Are o firmă la Braşov şi alte angajamente juridice la Hamburg. Iar din aceste bucăţele, Hans îşi recreează o nouă patrie a lui.
 
"În momentul acesta toţi ne pierdem patria. Apar noi clustere, pe alte criterii decât etnia. Ne orânduim din nou, modelul vechi - statul naţional - va dispărea. Care este locul meu în lume? În cine am încredere? Cine sunt «ai mei» şi cine «ceilalţi»? Suntem în mijlocul unei vâltori, nu ştim ce va ieşi de aici, dar cred că românii vor reuşi mai uşor să se adapteze. Sunt mai deschişi, mai toleranţi, poate şi mai «păţiţi», fiind multe secole supuşi altora. Au acum un avantaj în faţa globalizării",
Hans
 
În 1967, când s-a născut, la Braşov, străbunicii lui mai vorbeau încă despre ordinea Imperiului Habsburgic în care ei crescuseră şi ai căror cetăţeni mai apucaseră să fie. La 17 ani, Hans Prömm pleacă împreună cu familia în Germania şi lasă în urmă România comunistă. Acolo îşi face studiile militare, studiază economia şi ştiinţele politice. În 1996 este trimis în misiune NATO pe terenul minat al Iugoslaviei războinice. Acolo află Hans cum arată ura, moartea, umilinţa, absurditatea unui conflict fratricid şi jură că el nu o să calce vreodată demnitatea altui om în picioare. "Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt şi in extremis poate şi omor pe cineva, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!", spune Hans Prömm.
 
Bunicii lui Hans îi vorbeau despre bunăstarea perioadei interbelice, despre burghezie, intelectualitate şi deschiderea României spre Vest. Şi despre al doilea război mondial, dar numai că a fost o nenorocire mare. Nu faptul că izbucnise, nenorocirea era faptul că fusese pierdut.
 
De prin decembrie 1944 mergea zvonul că saşii vor fi duşi undeva la muncă forţată. În 13 ianuarie 1945 mergea câte un soldat rus cu un soldat român şi cu o listă din casă în casă şi le ordona saşilor între 16 şi 40 (femeile, între 18 şi 35 de ani) să se adune a doua zi dimineaţa la şcoală. Să ia de mâncare pentru două săptămâni şi haine calde cât pot duce. Scenele care s-au petrecut în noaptea aceea sunt de nedescris. Durerea atâtor mame care îşi trimiteau copiii de 16 sau 18 ani în Rusia, a mamelor care trebuiau să-şi lase copilul de un an la bunica, a taţilor care aveau doi băieţi pe front şi două fete care acum erau deportate în Rusia... Dar disciplinaţi cum sunt, mai toţi au fost prezenţi şi s-au urcat în vagoanele de vite... La Ghimbav, nimeni nu a trebuit să fie adus cu forţă. S-au prezentat conform ordinului.
 
Numai Nolly, Eleonore Rausch, nu. Ea era bolnavă în casă, avea o gripă şi febră. Şi fiindcă în casă vecină era diagnosticat un caz de "tifos", soldatul rus a decis ca fata să stea acasă, fiindcă nu vroia să rişte infectarea întregului transport. "Bolnav să fii, noroc să ai!", concluzionează acum Hans...

Grete nu avea febră, bifată pe listă, ea mergea la transport... Iar acum începe faza neagră, perioada despre care Hans nu a putut afla nimic. Nici de la mama, nici de la tată, nici de la bunici, nici de la alte rude sau vecini. Omerta...
 
Cert este că Nolly în ianuarie '45 era "în relaţie" cu un cadet aviator român, George Creţu. Nu ştim dacă din iubire sau pur şi simplu sau din motivul de a o proteja (de deportare, dar şi de represaliile românilor care vor veni), cei doi s-au căsătorit. Începând din iulie 1945, pământul, fabricile, dar şi casele saşilor au fost luate. Există un tablou foarte emoţionant care arată un bătrân sas cu scrisoarea în mână care-l anunţă că de azi nu mai este el proprietar, ci un român care avea să ia în primire casa şi gospodăria.
 
"Şi aşa s-a întâmplat cu toţi saşii. Unii au avut noroc, fiindcă proprietarii noi erau prieteni români din acelaşi sat, care le dădeau saşilor o cameră cu curent şi căldură. Cei mai mulţi însă primeau proprietari comunişti străini care nu aveau respect sau milă cu «hitleriştii». Tatăl meu de exemplu a «copilărit» în şură, iar proprietarul nu le permitea să meargă prin curte şi îi batjocorea cum dorea el. Tatăl mergea să zidească şi mama aduna urzici şi lemne. Tatăl meu a dormit mai întâi într-un lighean de lemn, iar de la vârstă de doi ani sub masă, ai cărei pereţi era din patru saci bătuţi în cuie (în şură era rece, lemnul îl luau numai pentru gătit). Şi întotdeauna mi-a fost foame, prima dată când am mâncat cât am putut şi au vrut a fost la 14 ani! Eu m-am jucat în şura calvarului tatălui meu în anii '70. De ce bunicii, mătuşa şi unchii şi nici tata nu mi-au povestit niciodată nimic? De ce tata nu mi-a arătat masa sub care se aflase dormitorul lui? Cred că primul motiv este ruşinea. Chiar dacă nu eşti vinovat, este foarte greu să explici copilului tău cum ai fost umilit. Al doilea motiv este frica: Toţi voiam să plecăm în Germania. Dacă povesteai copilului tău de mârşăviile comuniste, riscai să fi interogat de securitate. Şi sub orice aspect aceasta nu era de dorit. Deci mai bine nu zici nimic copiilor", aşa crede acum Hans Prömm.
 
Până în '55 totul era raţionalizat şi pe cartele. La începutul anilor '50, "proprietarii" părăsesc casele saşilor, fiindcă li se dă pământ (al saşilor) şi bani şi îşi fac şi ei case. Saşii primesc înapoi case devastate şi goale. Dar nu toţi - să nu-i uităm pe cei care au avut ca proprietari prieteni români care nu s-au atins de ce era în casă.
 
În 1953 şi Johann Rausch trebuie să predea maşinile, ultimele vite şi ultimele hectare la CAP. În 1955, la 62 de ani moare. La 17 ani îi murise tatăl, la 21 cu trei ani de război, urmaţi de alţi trei ani ca prizonier. După aia vine acasă, se căsătoreşte, i se nasc două fete şi munceşte ziua şi noaptea pentru a cumpăra pământ şi a asigura fiicelor o educaţie bună, un trăi decent şi o zestre. "Banii se pot devaloriza, aurul şi vitele se pot confisca. Peste pământ trece tancul, dar îţi rămâne. Nimeni nu-ţi ia pământul, fiindcă este muncă grea cu el". Uite că nu a fost aşa. Un tată care trebuie să asiste cum doi soldaţi îi iau fiica din casă? Un frate care trebuie să vadă familiile celor 13 surori şi fraţi suferind de foame. Un german din România care trebuie să asiste la trădarea fraţilor de arme români şi, după aceea, la învingerea nimicitoare a Germaniei? Un tată care are o fiică dusă în Rusia şi una însărcinată de un "trădător" român? Şi în final i-a fost luat şi pământul atât de sfânt... "Ce a rămas din 62 de ani în afară de muncă, chin şi suferinţă? Nu este prea mult pentru un singur destin? Pentru un biet suflet într-un singur corp?", se întreabă Hans astăzi.
   
Însă atunci, toate încercările micului Hans de a afla mai multe detalii se loveau de un zid al tăcerii.
Părinţii lui, înfricoşaţi de atrocităţile comuniştilor din anii de după 1945 şi crescuţi în "închisoarea comunistă", nu vorbeau deloc despre trecut. Tot satul nu vorbea despre trecut, era ca o gaură neagră, o ceaţă, un fel de lord Voldemort al cărui nume nu trebuia pronunţat, nicidecum în public, şi fiindcă nu puteai fi în siguranţă nicăieri, nici în propria casă. Seara, în dormitor, părinţii ascultau radio Europa Liberă şi şopteau lucruri de neînţeles.
 
În această Românie a crescut Prömm şi această Românie era pentru el ţara în care saşii îşi pierduseră tot ce clădiseră timp de 800 de ani şi trăiau într-o stare de şoc şi îndurerare continuă. Iar reprezentanţii fizici ai acestui sistem erau români: angajaţii publici, poliţiştii, securiştii, secretarii de partid - toţi parcă actori ai înscenării descrise de Étienne de la Boetie în cartea "Discours de la servitude volontaire". Dar, decimate cum erau, comunităţile săseşti au fost destul de puternice să rămână, în inima lui Prömm, un simbol al convieţuirii între oameni.
 
În 1985, la 17 ani, Hans pleacă din România socialistă, epurată de burghezi, de clasa de mijloc şi de intelectualii liberi. Era sigur că civilizaţia saşilor, dar şi toată România împreună cu locuitorii ei erau sortiţi pieirii într-un lung coşmar à la George Orwell.
 
În Germania i se dezvăluie adevărata amploare a fenomenului, cum comuniştii, după 1945, au curăţat România de toate "elementele" care nu voiau să se supună noii orânduiri. Abia acolo află dimensiunea tragediei poporului român şi abia acolo începe să încadreze suferinţele saşilor în acest context.
   
Hans Prömm se înscrie la academia militară. Se temea că nu va fi admis, venind din Est, dar intră cu brio. Explică de ce a optat pentru pregătirea militară: "Din copilărie m-a fascinat milităria...", spune Prömm la un moment dat, "câtă pregătire a oamenilor, planificare minuţioasă, disciplină şi coordonare îţi trebuie să operezi pe câmpul de luptă cu mii de oameni...
 
Planul este 50% din succes, deoarece inamicul nu îţi face plăcerea să lupte conform planului tău. Următorii 45% sunt flexibilitatea şi viteza cu care poţi să adaptezi planul şi toată organizaţia (adică mii de oameni) la o situaţie nouă. Schimbi tactica, dar nu obiectivul şi strategia. Ultimul 5% este noroc! Şi totul pentru a atinge la ora necesară obiectivul, rezultatul cerut. Abia pas cu pas mi-am dat seama că nici armata germană nu este imună la schimbările sociale din ultimele decenii. În loc să fie un exemplu şi pilon de orientare, armata a devenit o copie a societăţii.
 
Dar tradiţiile şi spiritul prusac persistă şi nu o să fie exterminate de cele două-trei generaţii mediocre aflate în acest moment la putere. Sunt recunoscător şi dator pentru ce am învăţat acolo. La 20 de ani eram responsabil pentru 40 de oameni şi echipament foarte eficace şi scump. Am învăţat foarte repede că greşelile mele se plătesc cu sângele lor. Atunci nu îţi permiţi să greşeşti şi nu ai nevoie de nimeni să te motiveze. Mergi până peste graniţele puterilor tale pentru a deveni şi mai bun."
   
Cea mai dură experienţă, dar poate şi cea mai benefică, spune el, a fost campania IFOR în fosta Iugoslavie, despre care vorbeşte şi într-un interviu pentru Allgemeine Deutsche Zeitung. Plecarea lui acolo s-a produs în august 1996, imediat după semnarea "păcii" de la Dayton. "Am intrat pe acel câmp minat, având baza la Trogir în Croaţia.
 
Ne deplasam cu convoaie blindate sau cu elicopterele la Sarajevo, Knin, Tuzla sau în alte localităţi în care combatanţii nu mai luptau, dar încă stăteau în tranşee şi noaptea mai izbucnea câte un schimb de focuri în jurul nostru. În multe localităţi şi zone pândeau mine şi grenade ascunse, aşa zisele «booby traps».
 
Însă nu schimburile de focuri sunt ceea ce m-a format în acel timp. Noi nu am luptat acolo şi n-am câştigat eroic bătălii, nu a fost comparabil cu luptele atroce din Afganistan sau Irak. Noi am venit «după». Am venit când atrocităţile mari încetaseră.
 
Dar străzile erau minate, femeile violate însărcinate, sute de localităţi "curăţate" etnic, iar în incinta stadionului olimpic din Sarajevo se stivuiau cadavre neidentificate. Frica femeilor de orice uniformă, soţii, fraţii sau taţii lor dispăruţi - este ceva ce mi-a atins inima, m-a făcut umil, în faţă destinului sau a lui Dumnezeu şi m-a făcut să preţuiesc orice fel de viaţă, fie ea cât de măruntă. Şi mi-am jurat că eu nu o să calc vreodată demnitatea altui om în picioare. Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt şi in extremis poate şi omor, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!"

Acum, după evenimentele din Franţa - atentatul asupra unor jurnalişti - Hans Prömm mărturiseşte ce gândea când se află pe străzile din Sarajevo. "Nu puteam să cred ce am auzit şi văzut acolo. Oameni educaţi, europeni ca noi, s-au transformat peste noapte în animale. S-au adunat sub steagul etniei sau al religiei şi şi-au gonit sau mutilat sau omorât vecinii numai din simplul motiv că ei erau de altă etnie sau religie. Am văzut în zona Knin casele părăsite şi arse (sau întregi, dar minate) ale sârbilor goniţi de croaţi în 1995. Am văzut cimitire care îşi "scuipaseră" morţii. Sârbii au luptat atâta timp, încât să aibă timp să-şi scoată strămoşii din morminte şi să-i ia cu ei. Toate astea s-au întâmplat nu în Evul Mediu, ci acum 20 de ani în Europa noastră modernă. Se poate întâmpla şi la noi? Nu ştiu, dar mi-e teamă că da..."
   
Întors din armată în 1997, îşi începe cariera de manager şi ajunge în 2003 pe poziţia de Country Manager Germania al grupului multinaţional Philips. Era un loc onorabil, confortabil, spune el, dar, oricât de complicat ar fi de obţinut, suveranitatea, libertatea sunt cele mai importante. A înţeles devreme că poţi lupta cu imprevizibilul doar construind, clădind insule în haosul lumii. "Cât timp mai ai un şef deasupra ta, un CEO sau un acţionar, nu eşti suveran, nu eşti antreprenor. Numai cine poate crea ceva din nimic şi se poate hrăni pe sine şi pe alţii este un antreprenor adevărat. În Germania, România sau Kazahstan...", spune Hans Prömm.
 
În 2005 cumpără, împreună cu Werner Braun, prietenul lui din timpul şcolii, fuseseră colegi la "Honterus" în Braşov, firma "Caditec GmbH & Co KG" de la grupul Autokabel. Firma avea 30 de angajaţi în Germania şi doi la Braşov. "Întrebarea era dacă merita să continuăm la Braşov..."

Ia avionul şi ajunge la Bucureşti. De acolo porneşte cu o maşină spre Braşov. Pe drum citeşte, vorbeşte la telefon, până aproape de Poiana Braşov nici nu observă împrejurimile. Trecuseră 19 ani. Dar, pe măsură ce se apropie de Braşov, îl cuprinde o nelinişte, o emoţie inexplicabilă îl copleşeşte, aproape că plânge. Hans ajunge la Braşov şi toată noaptea, în camera de hotel, nu poate închide un ochi. Discută cu asociaţii lui şi după câteva zile le este clar, Romania oferă un potenţial uriaş, aici va fi viitorul firmei. În anii care urmează, cei doi vor muta nucleul firmei şi numărul angajaţilor se inversează: în Germania rămân câţiva şi la Braşov sunt cei mai mulţi. Pentru a concentra vocile firmelor germane şi pentru a fi auziţi mai bine de politica locală, Braun şi Prömm înfiinţează împreună cu alţi antreprenori germani Clubul Economic Braşov (DWK).
 
Între 2007 şi 2010 se reîntoarce în Germania, unde împreună cu un alt prieten, din armată, înfiinţează firma HEEAG, prin care dobândesc zone de prospecţiune pentru energie geotermală, dar şi pentru ţiţei sau gaze naturale. "Energia geotermală este verde - zero poluare, zero consum de energie fosilă", explică Prömm. "Însă, în plină derulare a proiectului, în Franţa, Elveţia şi Germania alte foraje geotermale - şi fracking-ul - produc mici cutremure. Acceptanţa de către cetăţenii şi politicienii germani scade la zero, investiţia riscă să devină un dezastru financiar. Avem noroc, într-un câmp de-al nostru este un zăcământ de ţiţei. În loc să pierdem toată investiţia, vindem la un preţ foarte bun către Gaz de France Suez", spune el.
 
În 2011, se întoarce la Braşov. "După criza financiară care ne-a forţat să punem producţia «on hold», aceasta trebuie repornită. Între timp, asociatul meu Werner Braun ajunge preşedinte la DWK şi are un proiect care îi consumă tot timpul şi nervii: Şcoala Profesională Germană «Kronstadt» pe care vrea s-o înfiinţeze la Braşov. Ţara nu se poate dezvolta numai cu academicieni şi lopătari. După 1989, în România au murit toate şcolile profesionale şi cele de meşteri. De unde să ne vină operatorii de centre CNC, mecatroniştii, electricienii care sunt baza oricărei producţii industriale? Incredibil este că din guvern nu vrea nimeni să susţină proiectul, nu există buget pentru aşa ceva. Primarul Braşovului ar vrea, dar nici el nu are buget. Dar pune la dispoziţie clădirea unui fost liceu. Werner bate toba în DWK, îi adună pe liderii firmelor germane din zona Braşovului. Scrie, zboară şi cerşeşte în România şi în Germania. Eu, în acel punct, îmi pierdusem speranţa. Dar Werner avea o viziune şi era hotărât s-o realizeze. Şi, în fine, adună banii necesari şi convinge Ministerul Educaţiei să traducă şi să accepte planurile de învăţământ în sistemul dual german, traduse întocmai în limba română. Şi să plătească profesorii. Restul costurilor le suportă firmele fondatoare cât şi cele care trimit elevii...", povesteşte Prömm despre cât de greu a fost să înceapă să schimbe realitatea, pas cu pas.
 
Azi, Hans are trei ani consecutivi de când face naveta între România şi Germania. Are un apartament aici şi unul acolo. Soţia şi fiica lui sunt în Germania, iar fiul la studii în Statele Unite. Balansul între cele două ţări îi place, fiindcă, spune el, poate beneficia de părţile frumoase ale ambelor sisteme: "Acasă, în Germania, totul decurge ordonat şi liniştit. Business-ul merge lin şi petrec mult timp cu familia. «Acasă» în Romania, apele curg mult mai repede şi imprevizibil. Oricum îţi faci planurile, niciodată nu merge «din prima» şi trebuie să acţionezi mult mai flexibil şi mai spontan."
   
De curând, Hans a scris o scrisoare - era prima dată când se hotăra să spună şi celorlalţi ce gândeşte - cu maximă sinceritate. Scrisoarea lui a devenit viral pe internet, iar cei care au avut dorinţa să o citească au înţeles cât de complicat, dar şi cât de frumos este să te accepţi pe tine ca să ajungi să-i iubeşti pe ceilalţi. Cât de greu este să trăieşti pe drumuri, să schimbi locuri, ţări, ocupaţii, dar să revii de fiecare dată la tine însuţi. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.
 
Dragi români,
 
Sunt sas din Ghimbav, am emigrat în 1985 şi - drept să spun - aş fi mers şi pe jos, desculţ sau chiar în patru labe până la Nürnberg, numai pentru a «scăpa» de România şi români. De ce? Străbunicului meu i-aţi luat în '45 pământul, i-aţi trimis fiica nevinovată la muncă forţată în minele din Uniunea Sovietică, ne-aţi arestat şi încarcerat preoţii şi scriitorii în '59, pe mama şi pe tata i-aţi umilit în '79 furându-le ultimul metru de grădină pentru a construi blocuri socialiste şi a inunda satul nostru săsesc cu mii de muncitori aduşi de nu ştiu unde...
 
Ah, n-aţi fost voi? Comuniştii sunt de vină? De-aţi putea să mi-l arătaţi pe acela dintre voi care atunci s-a ridicat şi măcar a zis că «aşa ceva nu se face». Trimiteţi-l la mine să-i sărut mâinile.
 
Cine caută să afle va afla. Vizitaţi arhiva Braşovului şi citiţi cine, câţi şi cum au fost saşii. Având şcoli din 1512, ei v-au ajutat în 1712 să vă faceţi prima şcoală românească la Braşov, ei i-au susţinut şi adăpostit pe politicienii români din Regat şi Moldova în lupta lor pentru independenţă, puteţi citi asta pe casele din centrul vechi. Dacă vreţi...
 
În 1919, saşii au votat pentru aderarea Transilvaniei la România, aceiaşi saşi care au fost întotdeauna cetăţeni loiali ai României, şi de la care n-aţi auzit vreodată că ar fi făcut revolte sau balamucuri naţionaliste. Din 1140 nu au făcut altceva decât să muncească.
 
Şi voi ce aţi făcut cu ei?
 
Din 1919 până în 1989, deci în numai 70 de ani de «stăpânire», voi, românii, aţi reuşit să distrugeţi aproape tot ce saşii au clădit şi instituţionalizat în Transilvania timp de 800 de ani. Ca într-un târg de vite i-aţi vândut Germaniei pe valută... Martori muţi şi mutilaţi au rămas satele noastre părăsite şi oraşe ca Sibiul sau Braşovul - case şi ziduri vechi în paragină, înconjurate de blocuri socialiste cât vezi cu ochii...
 
Aşa - acum v-am spus - gândeam în 1985, la plecarea din România. Dacă mai aveţi puţină răbdare şi citiţi mai departe, vă spun şi cum, începând din 2004, am început să vă iubesc.
 
Îmi aduc aminte că în decembrie 2004 m-am întors în România trimis de firma pentru care lucram. Nu vroiam decât să-mi îndeplinesc misiunea şi să plec cât mai repede din România. N-a mers. Deja la Timişul de Jos mi-au dat lacrimile şi tot drumul până la Braşov am plâns.
 
Oamenii cu care am avut de-a face m-au surprins zi de zi, lună de lună, an de an. Da, sunt răniţi la suflet: bătrânii de bestialitatea comunismului şi tinerii de perspectiva de a câştiga lunar 300 de euro, muncind trei schimburi la bandă. Dar chiar răniţi şi plini de îndoieli şi de supărare, aceşti oameni blânzi, cinstiţi şi credincioşi m-au făcut să-mi fie ruşine. Aşteptam răutate sau indolenţă numai datorită faptului că aveam de-a face cu un român - şi primeam atenţie, bună-voinţă şi străduinţă.
 
N-am vizitat un român care să nu-mi fi oferit mâncare de îndată ce i-am trecut pragul şi niciunul nu m-a lăsat să plec fără să-mi ofere ceva din cămara lui. Da, de multe ori m-au făcut românii să-mi fie ruşine şi asta m-a vindecat.
 
Au deschis rana care mi-o făcuse România de dinainte de 1989 şi au îngrijit-o cu multă răbdare - arătându-mi că merită să nu fie judecaţi după abuzurile săvârşite în numele naţiunii lor.
 
Tocmai ca «neamţ» ar fi trebuit să ştiu asta...
 
Desigur, şi între români găseşti incompetenţi, hoţi sau oameni răi. Dar eu personal, în ultimii zece ani, am întâlnit atât de mulţi oameni buni, oneşti şi de bună-credinţă, încât azi ştiu sigur: românii despre care-mi tot povestea bunica, educaţi, eleganţi, harnici şi de bun-simţ, chiar există!
 
Comunismul a lovit din greu acest popor, dar nu a reuşit să-i fure sufletul. «Puterea de a ierta este mai presus decât puterea de a reuşi», zicea bunica...
 
Abia acum, după jumătate de viaţă, înţeleg ce vroia să-mi spună. Şi abia acum pot spune sincer şi din suflet: «Ce noroc că m-am născut în România!»
 
Hans Prömm


Citiţi o cronică a acestei cărţi.