Mihaela Sîrbu: Sistemul n-o să-şi cedeze niciodată privilegiile

Absolventă iniţial de germană-română, Mihaela Sîrbu e actriţă, profesor asociat la catedra de actorie a UNATC (la clasa lui Gelu Colceag) şi – lucru la care ţine foarte mult – producător de teatru. Cele două spectacole în care joacă la Teatrul ACT, Bash. O trilogie contemporană şi Shape of Things. Forma lucrurilor, amândouă pe texte de Neil LaBute şi regizate de Vlad Massaci – sunt produse (sau co-produse) de "Teatrul fără frontiere", fundaţie condusă de ea, care a produs anul acesta şi Trei versiuni ale vieţii, de Yasmina Reza, la Teatrul Foarte Mic. Ambele spectacole sunt ceea ce se numeşte succese de public şi critică (mai ales Shape...) şi sunt printre cele mai remarcabile producţii ale stagiunii trecute, nu doar în teatrul independent. La 35 de ani, după experienţe în străinătate şi în teatre româneşti de stat, Mihaela Sîrbu crede în şi pune umărul la căruţa greoaie a teatrului alternativ, independent, proaspăt şi fără spaţii proprii dintr-un Bucureşti prea sărac în spectacol.


Iulia Popovici: De ce "Teatru fără frontiere"?

Mihaela Sîrbu: M-am gândit, fiind eu poliglotă, c-aş putea să joc teatru în mai multe limbi. Mă gândeam prin '96 c-ar fi interesant un teatru care să joace piese româneşti în străinătate şi, eventual, texte străine în România, într-o limbă străină, de pildă germana. Pentru minorităţi, pentru străini, nu contează, de fapt nu mi-a pierit cu totul dorinţa. Voiam ca titlu ceva foarte expandabil şi mi-a venit "Teatru fără frontiere". Era în timpul războiului din Iugoslavia şi-mi mai venise mie ideea de a juca acolo, sau în alte locuri dintr-astea, periculoase. Nu s-a-ntâmplat nimic din toate astea, dar au contribuit la numele ăsta, de care acum nu sunt foarte încântată. E un clişeu, cu medici, farmacişti, reporteri, mă rog, toţi fără frontiere. E şi un teatru foarte cunoscut în Austria, cu numele ăsta.

I.P.: Cum s-a născut, atunci în '96, fundaţia ta?

M.S.: Eram angajată la Teatrul Evreiesc şi mă gândeam ce altceva să mai fac. Văzusem nişte afişe cu Anne Franck într-o expoziţie şi, sub influenţa locului meu de muncă, am vrut să fac un spectacol. Am făcut o fundaţie – asta era ideea, pe vremea aia, să-ţi faci o fundaţie ca să poţi face rost de finanţare – şi cam într-un an am obţinut şi primii bani. A fost foarte greu, dar a fost. Practic, primul spectacol al fundaţiei a fost Anne Franck, care iniţial era o coproducţie cu Teatrul Naţional din Timişoara; l-am jucat întâi acolo, apoi şi la Bucureşti, într-un program al lor numit "Start", pentru tineri creatori. S-a nimerit să ajung şi la două-trei festivaluri cu el, l-am plimbat şi prin ţară. Mai exista disponibilitate pentru asta, pe atunci, având Naţionalul din Timişoara ca parteneri ne şi mişcam mai uşor (eram totuşi o echipă de şapte oameni, la o singură actriţă), ceea ce acum, de exemplu, nu ne mai putem permite.

I.P.: Şi ce s-a întâmplat cu disponibilitatea, de ce nu mai există aşa ceva?

M.S.: Din cauza banilor, şi asta s-a petrecut destul de repede; am făcut alte spectacole, chiar imediat după Anne Franck şi m-am chinuit să le duc şi-n alte părţi, am dat faxuri peste faxuri, şi nu mi-a răspuns decât teatrul din Constanţa. Nu ştiu cât le-am cerut pentru Tanţa şi Costel, vreun milion şi cazare, cam aşa ceva, n-aveam nici decor, dar pentru ei a fost prea mult şi nici măcar n-au răspuns. Nici nu eram noi cine ştie cine...

I.P.: Dar "Teatrul fără frontiere" a devenit foarte cunoscut anul trecut, odată cu montările textelor lui LaBute.

M.S.: Noi am mai avut spectacole, între timp. Am făcut Diva, în 2001, la Centrul MAD, care într-adevăr n-a atras atenţia criticii de teatru. Nu era bazat pe un text de teatru, pleca de la nişte articole de ziar, pe nişte cărţi, făcut de mine şi de Anca Grădinariu, care e scenaristă de film, iar în spectacol şi Andu Dumitrescu (scenograf, n.r.), şi Vava Ştefănescu (coregrafă, n.r.) aveau un rol important, de concepţie.

Spectacolul nu avea de fapt o poveste, era vorba despre femei, despre fetele rele şi ce înseamnă să fii o fată rea într-o societate în care oricum câştigi mai puţin decât un bărbat; de ce trebuie să spui mereu da, de ce trebuie să te mulţumeşti cu firimituri, de ce trebuie să fii mereu drăguţă ca să nu fii luată de nebună. Articolul de la care pleca era din "Cosmopolitan", despre greşelile pe care le fac femeile când încearcă să agaţe un bărbat. Muzica era tot de "fete rele", Marlene Dietrich etc.; era mişto, dar n-a atras atenţia, n-a avut soarta pe care-o merita.

I.P.: Faptul că Bash se joacă la Teatrul ACT a contribuit la atragerea interesului, cel puţin al criticii?

M.S.: Posibil. E oricum singura locaţie privată la care avem acces, şi nu cred că dac-ar fi fost montat la Teatrul Naţional sau la Nottara n-ar fi atras atenţia.

I.P.: Cum aţi ajuns, tu şi Vlad (Massaci), la Neil LaBute?

M.S.: Prima dată am auzit de LaBute de la un coleg al meu din Germania, care spunea de cineva că a montat Bash. Am întrebat ce e, mi s-a răspuns că sunt trei monoloage, la care mie mi s-au aprins lămpiţele, îmi şi plac, şi sunt şi o formulă eficientă pentru teatrul independent. Am citit dup-aia textul la un workshop, tot în Germania, unde erau şi actori, şi dramaturgi. Pe urmă, mă pregăteam pentru o audiţie, şi m-am dus la Massaci să mă consult cu el. I-am povestit că vreau să fac un monolog din Brecht, şi-mi spune să-l las pe Brecht, că are el un monolog mişto. "Ce monolog?", întreb, dar deja ştiam. Nu-mi trebuia atunci, era prea lung monologul, dar voiam să fac piesa, Massaci voia să-l facă şi el, şi atunci am zis s-o facem împreună. Cam asta a fost cu LaBute, iar între timp am citit şi Shape of Things, care nu m-a dat pe spate cum m-a dat Bash şi cum m-a dat următorul LaBute.

I.P.: Totuşi, Shape of Things-Forma lucrurilor a avut un succes mai mare decât Bash.

M.S.: E un spectacol mai complex, şi din punct de vedere scenografic, ca atmosferă... Sunt patru actori care joacă împreună, nu separat. E mai comercial.

I.P.: Cu excepţia faptului că n-aveţi o sală a voastră, "Teatrul fără frontiere" se comportă aproape ca o trupă, cel puţin în ce priveşte coerenţa proiectelor.

M.S.: Marea problemă asta e, spaţiul. Pe de altă parte, nu suntem atât de coerenţi, a fost o întâmplare faptul c-am lucrat cu aceeaşi oameni la ultimele proiecte. "Teatrul fără frontiere" e o companie formată dintr-un singur om, într-un fel, din păcate. S-ar putea să nu fie bine, dar nu ţin să mă leg de nişte oameni, suntem foarte deschişi. Acum, de exemplu, nu mai lucrăm cu Vlad (Massaci), lucrăm cu Peter Kerek, Andu (Dumitrescu) e, dar s-ar putea ca data viitoare să nu mai facă el scenografia, nici eu nu joc în toate spectacolele.

I.P.: Dar lucrul cu o echipă v-ar da identitate, în absenţa unui spaţiu.

M.S.: E adevărat, ne-ar da identitate. Ar fi frumos, dar nu se poate, fiindcă toţi cei care lucrează cu "Teatrul fără frontiere" sunt angajaţi în altă parte. Nu suntem o trupă, pentru că fiecare montează, joacă şi în altă parte. Dacă am depinde de Vlad, ar trebui să stăm pe bară un an de zile, cât montează el în trei teatre. Ceea ce nu vrem şi nu trebuie să se întâmple, motiv pentru care acum facem Ţara, de Martin Crimp, cu Peter Kerek.

I.P.: Câştigă cineva ceva din teatrul independent?

M.S.: Financiar, rezultatele sunt pentru noi foarte sărace. Dac-am juca la Nottara, am obţine, e drept, 90% din încasări, diferenţa e că acolo ştii foarte bine că nu eşti decât în vizită, şi nu există nimic care să te facă să te simţi bine în acea vizită, nu au infrastructura ACT-ului.

I.P.: Există nevoia interioară a unui teatru independent?

M.S.: Cred că statutul de angajat nu te poate satisface, pe mine cel puţin. E un sistem greoi, în care într-un teatru se scot circa cinci premiere pe stagiune, la 40 de actori angajaţi, care dacă apucă să repete la o piesă. Deci e foarte frustrant pentru un tânăr actor, care ce să facă după ce termină şcoala? Să aştepte să joace anul ăsta un rol mic, poate la anul un rol mare?

Apoi, când am pornit fundaţia asta, credeam că e bine să faci orice. Acum nu mai cred că poţi să faci orice în teatrul independent. Rolul lui e să exploreze, să propună nişte lucruri noi, forme noi de spectacol; nu mai cred că e suficient să iei un text bun şi să-l joci, oricât ar fi de interesantă acum chestia asta cu dramaturgia străină actuală, care-i la modă la noi. Nu mă mai interesează un teatru care spune povestea lui "cum a făcut, cum s-a dus" etc. Diva n-avea poveste, dar avea mesaj, urla "Treziţi-vă!".

I.P.: Ce poate da sistemul teatrului alternativ şi ce-ar trebui să-i dea?

M.S.: Mediul instituţionalizat n-o să ajute teatrul independent, n-o să cedeze din privilegiile lui, mai degrabă i-ar face rău dac-ar face-o: la fel ca-n Germania, când vor scoate capul oameni cu adevărat interesanţi în teatrul independent, îi vor cumpăra. Normal ar fi să-ţi dea şansa să supravieţuieşti. Dacă faci un lucru bun, să ţi se dea credit că poţi să mai faci ceva bun, să poţi obţine bani. Asta e condiţia de creator; toată lumea crede că ne aşteptăm să fim purtaţi pe braţe, nu ne trebuie lauri sau respectul concetăţenilor, ci posibilitatea să continuăm să facem altceva.

I.P.: Pune-ţi o dorinţă pentru anul viitor!

M.S.: Ce-mi doresc eu, şi mi-e şi frică să mă gândesc, e un teatru mic. Sau unul mare...

(interviu preluat din Ziua)