Supele de miercuri seara

Bătrâna doamnă Magde e proprietara unui imobil. Acela care nu e aliniat celorlalte, în ciuda bulinei roşii. Roşul - după părerea ei - vitalizează şi înnobilează. Sunt chiriaşul ei de ani buni. Chiar dacă am fost avertizat în repetate rânduri despre zonă. Despre bloc. Despre ea. Dar niciodată nu am plătit decât atât cât trebuie. Aşa că trebuia să aştept şi să mă aştept la imprevizibil. Ceea ce dura o eternitate. Şi nu avea niciun rost să îmbătrânesc cu o frică nejustificată. Blocul poartă bulină din considerentul aceleiaşi estetici de care am pomenit. Totuşi - roşul vitalizează. Şi înnobilează.

La fel şi whisky-ul. Tipul cu care am vorbit despre haos acum ceva timp mi-a ciocănit la uşă. Cu el în mână. Venise neînsoţit. Parcă dornic să rupă ordinea propriului cămin. Ordinea amintită. I-am aprins şi lui o ţigară. Eu o aveam deja. Părea că începusem o conversaţie cu el încă de dinainte să vină. Dar nu ştiu ce să zic. Introducerile sunt esenţiale. Ne era foame. Amândurora ne era şi foame, şi sete. Am terminat de fumat. Am aerisit micuţa bucătărie cu pat. El s-a întins, parcă lovit în cap de o idee absurdă. Sau ceva de genul ăsta. Oftatul lui m-a făcut să înţeleg. Trebuie să ne grăbim. Ne mâncăm supa. Imediat după, ieşim la plimbare. Soţia lui o să îl sune la fiecare şi jumătate. Aşa trăieşte fiecare zi. Oamenii ăştia pur şi simplu aşteaptă un cutremur. Parcă paralizaţi. Parcă blocaţi într-un apartament exact ca al meu, doar că mai bine pus la punct. Ordonat.

Mi-a mulţumit pentru masă şi m-a rugat să coborâm pe scări. Frica de lifturi. N-ai ce să-i faci. Dacă l-ar fi auzit bătrâna Magde, ar fi râs. I-ar fi spus că toată frica asta nu se pupă deloc cu felul lor meticulos de a fi. În fond, arată ca singurii oameni din cartier care ar putea recondiţiona un bloc până la a scăpa - chiar - de bulina aia blestemată de pe el. Dar destul cu tărăgănatul despre pericole mai mult sau mai puţin iminente.

Răspunsul standard la întrebarea "De ce nu plecaţi?" e simplul "Noi aici avem totul."

Mă abţin. Pentru ei totul e ordinea aia idioată. Dacă aş fi în locul lor, totul ar însemna celălalt. Nici măcar căminul. La mine totul e un haos. Un haos îmbătat de o dorinţă de a pleca.

Tipul îmi e vecin. Şi, totuşi, uite că suntem de pe lumi separate. Dar măcar pot spune că am legat o prietenie. E mai tânăr decât mine.

Ajungem în parcul central. Înainte să ne aşezăm mă întreabă dacă aş putea să îi împrumut nişte cărţi. Îi zâmbesc. Da, desigur. Îmi zice că e perfect, fiindcă se tot gândea să consolideze tocul uşii şi nu ştia cu ce. Mă răzgândesc. Am înţeles cum o să îi folosească, de fapt. Aşa că îl refuz. Nu insistă. La drept vorbind, nu are nevoie de una-două. Ci de vreo treizeci. Oamenii sunt bolnavi.

Îşi aminteşte să îmi mulţumească pentru masă. Îmi zice că supa a fost ok. Mă mulţumesc şi cu asta. Până la urmă, o fac pentru mine. Chiar dacă - poate - Freud ar fi spus că a fost ca la mama acasă.

Când ne întoarcem în cartier îi zâmbim amândoi bătrânei Magde şi ne aşezăm undeva la umbră. Ea verifică apometrele şi contoarele. E fix şi jumătate şi telefonul nu întârzie să sune. Ştiu că se ceartă cu nevastă-sa. Dar, cum am zis, o face atât de calm încât nu deranjează pe nimeni. Nici măcar pe sine.

E mare lucru că ne-am distanţat de acum de problema ordinii. Viaţa e făcută să nu fie toate la locul lor. Nici măcar noi nu avem locul nostru. Dar - în viziunea noastră - toţi suntem excepţionali, iar restul proşti. Consolidăm cu cărţi tot ceea ce nu am reuşit să consolidăm din cărţi. Prin cărţi.

Începe să dispară moda cu minus unul pe părţi. Dar se taie tot mai mult copaci. E o chestie de zile. Cam atât de superficiali suntem.

Am răbufnit pentru că m-am uitat în ochii lui şi am revăzut toate astea. Ca un film derulat. Rederulat. I-am zis că la mine se aplică minimul existenţei. Sunt singur şi stau în dezordine şi în întuneric. Am două ghivece cu flori uscate. Sau ce a mai rămas din ele. Nu am o bibliotecă propriu-zisă, dar îmi place orice e semnat Flann O'Brien. Dacă e posibil, netradus. Şi nu numai. Uneori sertarul meu cu lenjerie intimă e acelaşi cu biblioteca. Am un scaun pe care îmi ţin majoritatea hainelor. Şi podeaua pentru restul. Dacă adorm când scriu nu îmi fac probleme. E inevitabil să se răstoarne scaunul sub greutatea hainelor. Atunci mă trezesc şi continui.

L-am întrebat ce face toată ziua. Apoi l-am întrebat dacă îşi doreşte să aibă copii. Mi-a răspuns cu "Nimic aici." la amândouă. Aşa că s-a declanşat în mine acelaşi mecanism al haosului. L-am invitat să treacă cu nevastă-sa pe la mine - să zicem - în fiecare miercuri seară. La un joc de cărţi, poate o supă. Ceva îmi spunea că îi va fi târşă să vorbească despre ce vorbisem până atunci de faţă cu soţia. L-am înţeles înainte să apuce să zică. I-am zis că poate trece doar el, în cazul ăsta. Îmi plăcea aproape tot ce avea de spus. Aşa că astfel s-au petrecut lucrurile de atunci.

Miercuri seara, la ora stabilită, încep să aud paşi pe scară. Ştiu că e el. Vorbeşte cu ea la telefon. Nu se mai ceartă, de data asta, fiindcă a făcut ordine înainte să plece. Bănuiesc.

Ca de obicei, se aşază pe patul din bucătărie, termină supa. Eu mă uit la el aşa cum s-ar uita un bunic la un băieţel prietenos. Deşi nu e chiar atât de mare diferenţa de vârstă. Până la urmă, bătrâna Magde e aproape la fel de bătrână pentru amândoi. De data asta însă, ceva mă surprinde. Tipul mă întreabă ce scriu. La ce lucrez. Cum mă simt să fac asta. Dacă e greu. Dacă e mulţumitor. Pe mine nu mă lasă inima să îi spun că e şi el un fel de cobai pentru scrierile mele. Dar nu vorbesc cu el numai din motivul ăsta. Chiar îmi place ce zice, de cele mai multe ori. Aşa că - vrând să evit orice posibil conflict - îi arăt schiţele cu pisici, cele de ficţiune pură, apoi articolele şi studiile individuale. Din asta trăiesc, sau cel puţin aşa mi-ar plăcea să cred.

După ce îi vorbesc ceva vreme despre tot procesul, singura întrebare pe care îşi doreşte să mi-o pună (văzusem asta încă de la început. chiar m-am întrebat dacă m-a ascultat vreo secundă cu adevărat.) e "Şi nu te-ai gândit să pleci undeva mai bine?"

Aleea Rosenkranz. Buline roşii. Roşul vitalizează şi înnobilează. Dar sunt conştient cum arată. Pure litografii ale vechimii pereţilor. Picturi rupestre. Catacombe. I-am răspuns simplu.

Şi dacă aş pretinde să fi Guildenstern? Ar fi oare mai bine să îi separi pe gemeni? În ce loc m-aş putea duce încât să nu mă mai ajungă nimic rău? Aici e problema. Când e prea multă ordine. Prea multă raţiune. Prea puţină bucurie. Şi Delacroix putea alege pânza - ceva moale, neted, plăcut şi uşor. În schimb - a ales piatra. Rece. Brută.

Nu plec pentru că lucrurile mari ţâşnesc preponderent din locurile cărora nu le-ai da nicio şansă. Am fost atâtea seri la plimbare. Am fost prin parcul central. Prin oraş. Am văzut cu ce ochi priveşti tu locul ăsta. Te uiţi în jos. Numai la vârfurile picioarelor tale. Nu ridici ochii către castani niciodată. Te aşezi pe patul meu din bucătărie şi mănânci supa. Atât. Îţi cad ochii în supă. Totul e ordonat şi aliniat în faţa ochilor tăi. Mă întreb dacă măcar la nevastă-ta te uiţi. Nu ştiu ce să zic. De ce te-ai bucurat ultima oară de când eşti aici?

Îi vorbisem suficient de calm încât m-a aprobat din cap fără să mai scoată niciun cuvânt. Aşa era. Nu se bucurase de nimic din ce avea Magdeburgul de oferit. Şi poate de asta se şi certa atât de des cu soţia lui. Poate de asta era atât de interesat de haos la început. Nu aşa funcţionează lucrurile.

Am continuat.

Uneori te uiţi la picioarele tale cum urcă pe nişte trepte. În restul timpului te uiţi la picioarele tale cum coboară pe nişte trepte. Pentru o secundă uiţi unde eşti şi ce cauţi acolo - priveşti şi îţi analizezi simetria. Mărimea piciorului creşte cu două numere între etaje. Apoi pur şi simplu uiţi cine eşti. Te uiţi încet peste balustradă şi analizezi simetria golului - în timp ce continui să urci. Şireturile se dezleagă şi se deşiră în urma ta fără cântec. Crezi că eşti sus, te uiţi acolo şi cobori. Nu te mai întorci niciodată după tine - niciodată! Eşti doar o simplă chestie pe trepte, sub trepte, în trepte...
"E rândul dumneavoastră. Vă rog luaţi loc pe scaun." am început să râd.

Nu voiam să pară atât de tare că îl cert. Nu voiam absolut deloc, de fapt. Miercurea următoare nu a mai trecut pe la mine. Eu încălzisem, ca de obicei, două supe. Ştiam că nu a venit pentru că una se răcise, exact în timpul în care cealaltă nu mai era.

Nu am mai scris nimic despre el o vreme. Nu l-am mai folosit pe post de cobai, chiar dacă raţiunea de a avea în mod constant un subiect mă împingea câteodată să îi bat chiar eu la uşă.

Nici n-a mai fost nevoie. În seara de miercuri am stat eu întins pe patul din bucătărie şi tot ce am făcut a fost să mă întreb unde sunt. Am scos capul pe geam să respir puţin şi aproape am început să plâng.

Tipul se plimba de mână cu soţia lui. Prin locurile pe care - până săptămâna trecută - le condamna atât de mult. Acum se aşezaseră pe banca din cartier şi se uitau unii în ochii celuilalt. Câtă ordine şi cât haos deodată!

I-am fluierat şi le-am făcut din mână. Apoi am bătut cu lingura în castronul meu de supă. Ei au urcat. Cuminţi. Au mâncat. Eu le încălzisem altă supă. Alte două, de fapt. În sfârşit. Veneau împreună. Eu m-am scuzat. M-am retras să scriu puţin despre ziua asta. Simţeam că o să fie un capitol lung şi că o să mă umple de bucurie. Dactilografiam pe o tastatură mecanică, aşa cum făcusem întotdeauna, doar că acum cei doi se iubeau pe patul meu din bucătărie. Ştiam sigur. Sau doar am scris eu despre asta. Nu-mi aduc aminte.

Ceea ce ştiam sigur în schimb era că în sfârşit sunt mulţumiţi cu instalarea treptată a haosului în viaţa lor. Nu a mai urmat nicio seară fără supă. Sau fără plimbări lungi, mulţumitoare. Observam - aproape cinic - că nu se mai uită mai deloc la picioarele lor, la pantofii lor. Mai des de acum el la picioarele ei, dar asta fiindcă şi-a amintit cât o iubeşte. Până la urmă, ăsta e locul lor. Şi - din ziua aia - nici bulinele roşii nu au mai contat.

Doamna Magde era de acum obişnuită să am vizitatori miercuri seara. Câteodată venea să se bucure şi ea cu noi. Asta însemna, la început, mai multă supă. Apoi, a început să însemne că lucrurile se aşezau mai bine decât au fost vreodată.

După ce am publicat şi eu două romane cu pisici am cumpărat cu totul apartamentul al cărui chiriaş eram. Am şi desenat un smiley face pe bulina de cutremur. Devenise acasă în toată puterea cuvântului.

Într-una din serile de miercuri l-am ridicat pe tip de la masă şi m-am hotărât să îi arăt (cu orice risc) povestea care îl conţinea şi pe el. M-a rugat să îi împrumut manuscrisul, alături de alea treizeci de cărţi, care acum erau exclusiv de citit. M-am bucurat. Ştia că nu l-am apreciat într-un timp. Dar la schimbarea lui am contribuit şi eu într-o oarece măsură. Mi-a oferit libertatea să o public şi pe asta. Singurul lucru rămas acolo de bun era frica lui constantă de lifturi. Dar asta e mai puţin important.

La puţin timp după ce i-am făcut cunoscuţi în tot Magdeburgul m-am hotărât să schimb şi supa de miercuri seara. Totul s-a derulat ca de obicei, până când am observat că iar îşi pleacă amândoi capul în pământ şi se uită la picioarele lor. Nu am întrebat nimic. Au simţit singuri că pot să vorbească orice cu mine.

Mi-au spus că o să aibă un copil şi mi-am amintit brusc despre seara în care s-au iubit pe patul din bucătărie. Ne pare rău de poveste acum, au zis. Dacă vrei să trimiţi o extensie la editură cu...

I-am oprit. M-am bucurat de bucuria lor şi le-am spus că povestea asta e a lor, nu a mea. S-au simţit iar confortabil după ce le-a venit pofta de mâncare. Le-am spus că nu vreau să mai adaug nimic poveştii şi că le mulţumesc. Eram mândru de tot ce se schimbase, de felul în care se transformase totul - parcă - în cel mai frumos loc de pe lume. Totuşi - ca un fel de mic detaliu anticipativ - au avut gemeni. Rosenkranz şi Guildenstern. Inseparabili. "Litografiaţi" în toposul fericirii lor. Şi - de când au început să umble pe două picioruşe - nimeni din oraş nu mai avea grijă la bulinele roşii.

În următoarele câteva miercuri s-au cumulat atât de multe întâmplări încât mă simt nevoit să le rezum cumva. Doamna Magde murise, frizeria se închise, apometrele şi contoarele nu mai funcţionau, un investitor preluase frizeria (transformând-o în ceva minimarket drăguţ), cu alte cuvinte oamenilor le-a crescut de atunci părul într-una, de la minus unu spre zero. Şi mai departe. O altă firmă tăiase castanii şi parcul îl mutasem noi - locatarii - mai spre periferie, ca să avem totuşi unde sta la umbră. A fost interzisă prin lege supa. Familia iniţial pasionată de ordine se mutase definitiv din oraş. Singurătatea lovea şi ea odată cu mine în maşina de scris. Tot ce am scris se năruise şi orice m-a inspirat plecase.

De acum miercuri - serile le petreceam aprinzând câte o lumânare pentru bătrână şi telefonând preţ de câte jumătate de oră pe fix la noua reşedinţă a foştilor vecini. Aveam acum un câine roşcat, cu care m-am şi hotărât să apuc drumul sudului. Totul aici se întristase. Am luat cu mine doar maşina de scris şi câteva exemplare din romanul despre vecinii mei (şi doar unul din cele cu pisici) şi am făcut într-adevăr ce mi-am propus. Drumul sudului - cu mult mai lung decât mă aşteptam - m-a condus până către oraşul X. Unde m-am şi hotărât să poposesc o altă bună bucată de vreme. După ce l-am cunoscut suficient de bine (poate chiar vreo câţiva ani) aveam în sfârşit încă ceva despre care să scriu. Totuşi, de unde renumele acestui oraş?