Figuranţii din blestemul întâmplării ciclice

Please Hammer, don't hurt'em!

Soră-mea a dansat prima dată cu un băiat pe un dance mix '90 şi s-au oprit în mijlocul piesei "Girl you know it's true", după ce dansaseră deja pe "Girl I'm gonna miss you". Muzica vorbea pentru ei. Totuşi - prea mult "girl" pentru gusturile mele. Oricum, Milli Vanilli veneau cu piesele soft de bâţâit şi întotdeauna se auzeau ţipete isterice încă de la primele acorduri, chiar dacă nu era nimic live. Sunt tot felul de oameni pe piesele astea, de la cei care şi-au trăit prima iubire în ringul de dans la cei care au încercat trei prime iubiri până să se schimbe mixtapeul. De la poeţi wannabe la tipi cu nume ruseşti şi multă băutură la tipul de la aprozar care îşi lua liber o singură dată pe săptămână. De la viitori părinţi în adolescenţă la cei care importau casetofoane ca să se îmbogăţească. Puteai să întâlneşti pe oricine. Puteai să întâlneşti şansa să cumperi nişte mănuşi pe care oricum ştii că nu le vrei, dar sunt matching cu restul outfitului tău. De care - desigur - eşti super mândru. Până se termina banda Milli Vanilli tu trebuia deja să fii împlinit emoţional - indiferent că asta însemna o audiere liniştită de pe scaunul din colţ sau un fast forward generic de la how I met your mother. În fine, întâlneai de la blugi evazaţi la mulaţi de la iniţiatori la iniţiaţi de la trendsetteri în colanţi la "trei fete-mpart un lanţ". Jerome K. Jerome nu cunoştea gradul de aplicabilitate al celebrelor 3 într-o barcă, 3 pe 2 biciclete. De la oameni care ţineau ascuns un mixer cu două căi la cei veniţi din viitor cu tot cu ochelarii lor.

De la oameni care se combină ca în filme - pentru că doar filme au mai rămas despre asta - la... soră-mea. Noroc de scratchuri şi cuturi, au absorbit geamătul de înţeles al partenerului de dans, când genunchiul ei i-a izbit zona sensibilă, pur şi simplu din neatenţie. Era o mişcare pe care o patenta sora mea atunci, o mişcare descinsă din familia noastră de generaţii. Nu. Glumesc. Părea foarte preocupată de zbânţuiala frenetică. Atât de ocupată încât, abia când tipul s-a trântit pe podea în dureri groaznice, ea a realizat ce se întâmplase.

Dintre toţi oamenii de care am pomenit, eu eram ăla care stătea într-un colţ şi îşi vedea de treaba lui, în sensul că evitam contactul vizual cu oricine. Închideam ochii şi mă bucuram de muzică. Îmi era frică şi mă simţeam ca o piesă de ceva - rătăcită - de care nimeni nu are nevoie cu adevărat.

Era ziua de babysitter a surorii mele şi m-a rugat mult să mergem în oraş la dans. Să se vadă cu tipul ăsta, care de vreo trei minute sunt sigur că vedea în ceaţă. Era - cum ziceam - mijlocul piesei "Girl you know it's true". Mda, în continuare prea mult "girl". Tipul a ieşit pe picioarele lui, iar ea i-a ţipat că nu poate să fugă după el, că are tocuri. Iată încă o pistă de posibil film ratată. I-a mai ţipat că o să vorbească mâine, să o sune pe fix dacă mai are voce. Ceva de genul ăsta.

A venit la mine şi m-a tras de mână să mergem acasă. Seara eşuase doar de la un picior venit la locul nepotrivit, timpul nepotrivit. Clişee. Dar eşuase.

La vreo zece ani de la incident soră-mea era deja la casa ei, împreună de trei cu alt tip, fiindcă de tipul ăla nu s-a mai auzit nimic niciodată. Mai asculta Milli Vanilli doar în maşină, în drum spre serviciu. Râdea foarte tare. Atât de tare încât aproape că nu putea ţine drumul uneori.

Să zicem că am început să înţeleg discotecile. Nu mai era nevoie să îmi fie sor-mea babysitter şi - poate cel mai important - nu mă mai simţeam ca o piesă de puzzle de care nu mai ai nevoie, veneam cu încă trei prieteni - care ar fi putut să fie din cei care beau toată noaptea (dacă eram hotărât să spun povestea aşa). Dar nu erau genul. Mai degrabă tocilari. Asta e. Anii 2000.

Am dansat şi eu prima dată cu o fată pe un dance mix '00. Lucrurile au fost oarecum ereditare. M-a luat valul, pentru că inventasem mişcarea asta şi trebuia să impresionez şi eu cu ceva.

Acuma pe bune, mâna sus cine nu a exersat niciodată o mişcare de dans inventată în hol, în faţa oglinzii ăleia mari, în chiloţi, de parcă nimic altceva nu mai era pe lume în momentul ăla.

Revin.

De data asta, nimic nu m-a lovit pe mine, dar o lovisem eu pe tipă în aceeaşi zonă sensibilă. Dacă spuneam cumva că zonele erau asemănătoare ar fi fost o glumă din aia way ahead 2000. Dar nu. Tipa a căzut, mai mult fiindcă s-a dezechilibrat de pe tocuri. M-a înjurat de tot ce a găsit, dar nu mai avea ce face. Probabil nu a mai putut sta pe scaun câteva săptămâni. Am ieşit din discotecă să o sun pe sor-mea. Am râs amândoi foarte mult.

În 2005 apare Youtube şi încep şi eu să stau pe acasă. Youtube se încarcă - iniţial - cu piesele de demult. Nu atât de demult. Trecutul apropiat. Ţin minte că "Pray" de la Mc Hammer figura cu data de 2005- 2009(?) chiar. Albumul era - în schimb - de pe vremea soră-mii.

Please, Hammer, don't hurt'em! Dacă l-am fi luat în serios istoria nu s-ar fi repetat.