Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Atacul ocelotului


Alberto Păduraru

02.09.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă v-aţi întrebat vreodată care e cel mai random (care nu are treabă cu lumea asta) lucru pe care îl puteţi auzi într-un context (orice context, vă convingeţi voi), nu vă reţin mult:
- Ştiai că apa are memorie?

El e prietenul meu cel mai bun. Fără niciun fel de prezentări iniţiale, în mijlocul unei discuţii despre problemele mele / lui, iată şi cel mai potrivit lucru care putea fi spus. Asta e caracteristica fundamentală. Desprinderea de realitate.

Când m-a lovit întrebarea cu caracter informativ eram la volan. El stătea în spate (nu îi place locul din faţă din motive mai mult sau mai puţin personale). Locul din faţă era plin de voma unui prieten comun. Bine, "prieten". A unui tip random acum, cu care am rupt legătura acum două zile jumate.

Conduceam acolo ţinându-mă de nas cât de mult (asta fiindcă nu se ducea oricât de insistenţi eram, dar şi fiindcă aveam automată) şi aveam pretenţia unei discuţii serioase. Simţeam că trebuie să reconfigurez multe lucruri. Cel puţin cât să nu mai ducă la o experienţă asemănătoare celei de acum două seri.

Totuşi, întrebarea m-a intrigat.
- Ce memorie, mă? Ce?
- Da, da. Frate, eu ştiu ce zic. Da' nu ştiu cum să îţi explic.
- Aham... Da' de care apă vorbeşti?
- Apa apă. În general. Are memorie, ascultă la mine!

Noi am fost singurii care nu au făcut urât în seara de care vorbeam. Dar ce a zis el mi-a adus subit aminte că apa era singura chestie de care nu s-au atins ceilalţi atunci. Auzi la el. Memorie! Altcineva o să îi ţină minte pentru tot. Şi pe mine tata, după ce îi duc maşina. Pe veci.
- Hai, mă, să îmi spăl şi eu maşina asta la jeton. Mai încerc eu cu şerveţele umede ceva. Lasă că o scoatem la capăt cumva. îi zic, după ce îmi revin din şocul de mai devreme.
- Ok, da' fii atent, frate, la apă. Să vezi de te mint. Are memorie! Ai grijă la ea. Păzeşte-te bine.
- Ce să ţină minte?
- Ţi-am zis deja că nu ştiu să îţi zic exact.
- Bine, mă, lasă aşa. Revenim la ale noastre acum?

El e aşa de când îl ştiu. Şi câteodată suntem pe aceeaşi lungime de undă. În fine, mergem la cel mai distrus peco din zonă. Unde nu ne-ar fi întâlnit nici dracu'. Iau un jeton pentru exterior şi încep să dau cu spumă. Uşor, uşor o scot la lumină. Scot preşurile. Aceeaşi procedură. Epuizez un pachet de şerveţele umede şi reuşesc (după un sfert de oră) să scot vechea pată uscată. Acum rămâne pătat doar de zeamă de-aia de şerveţel, dar e infinit mai bine decât înainte. Salut miros de săpun în locul mirosului acru de dinainte. Salut fentarea oricărei pedepse ulterioare, derivate din condiţia maşinii.

Îmi iau o apă mare. Alimentez. Îi arunc apa pe bancheta din spate. El se chirceşte spre portiera opusă. E dus, gluma s-a întins prea departe.

Întrebarea rămâne: ce s-a întâmplat acum două seri. Dar mai poate rămâne încă puţin. Imaginea asta trebuie admirată cu orice preţ. Suntem vai de capul nostru, dar am reuşit să ştergem orice urmă a poveştii. Cu alte cuvinte, e la latitudinea noastră dacă v-o spunem sau nu. Cel puţin la latitudinea mea. Mă mai reţine doar umorul nesăbuit al prietenului meu.
- Băga-mi-aş... Ai grijă, frate, la ocelot!
- La ce? încep să râd.
- Era un ocelot, l-am văzut cu ochii mei...
- Sau e felul tău de a-mi zice să merg puţin mai încet?
- E specie protejată, fii atent la drum. Nu te mai uita în spate. Băga...
- Nu există aşa ceva la noi! Calmează-te odată.

Începuse să bâguie ceva în şoaptă despre oceloţi şi mă-sa aia a lor. Mă uitam la el pe furiş, cu coada ochiului, în oglinda retrovizoare. Părea traumatizat.
- Îmi pare rău că era să calc veveriţa aia a ta, sau ce o fi fost, dar nu s-a întâmplat nimic. Şi o să fie ok şi mai departe. Chiar tu mi-ai zis că mă descurc bine cu şofatul.
- Mda, acum două seri...
- Auzi? Dacă nu îţi convine, coboară şi aşteaptă o ocazie. Dar să ştii că acolo nici nu mai ai ce să comentezi. Ok? Sau, vai, vezi să nu te mănânce mamiferele tale fictive.
- Să ştii că poţi tu să râzi oricât, da'...

STOP. Am oprit cearta noastră fix în miezul ei. Doar de dragul textului. Pe voi oricum vă interesează altceva. Mereu altceva. De pildă, întâmplarea de acum două nopţi. Trebuie să recunosc, am stat puţin să mă gândesc la ea. Când am început să scriu asta, trebuia să fie altfel. Trebuia să fie în centru prietenul meu. Trebuia să fie la persoana a treia. În niciun caz să nu conţină chestii compromiţătoare. Şi acum îmi doresc să nu fi menţionat vreodată de vomă.

Dăm puţin rewind.
Motivul pentru care nu pot să mă prezint cu maşina la tata e pentru că nici măcar nu e maşina noastră. De aici şi cealaltă implicaţie. Că o duc prin câmp, pe la mama dracului, unde nu mă cunoaşte nimeni. Unde veştile nu se răspândesc niciodată. Am furat maşina asta acum două seri. De asta fac ce fac şi - poate - de asta e prietenul meu aşa căcat pe el acolo în spate. O să fie bine, prietene. Îţi promit.

Vedeţi? Nu funcţionează chiar orice invenţie. Furtul nu explică voma. Voma nu explică furtul. La fel cum - de exemplu - unii profi nu explică bine. E mai mult o chestie de noroc (şi de inspiraţie).

Iată. Nu e furată. Nu e nici murdară în vreun fel. Existenţa s-ar simplifica dacă nu ar fi deloc - pur şi simplu. Nu am maşină. Sunt liber. Prietenul meu nu mai e anxios din orice. Suntem liberi. Şi nici măcar aşa nu e bine. Fiindcă asta reduce toată povestea la nimic.

Noroc că apa are memorie.

(Uite un fel de a vă demonstra că orice lucru care pare idiot - sau random - nu e random deloc. Orice vedem sau auzim ajută mai târziu. În feluri pe care poate că nici nu le bănuiam iniţial).

Cu alte cuvinte. Astăzi nu am nicio poveste. E o constatare. O deşirare. O încercare. O permutare. O comprimare. O reflectare. O.

Rewind (pentru ultima dată, promit)

Eu şi prietenul meu cel mai bun suntem aproape căzuţi pe marginile nimicului. Aşa se întâmplă când faci deja tot ce se putea face pe lumea asta. Dar şi în punctul ăla există salvare. Le mai faci odată pe toate. Cu ochii închişi.



(Dacă îmi mai e dat să adaug ceva, e pur şi simplu o notă personală: m-aş întreba în diferite puncte ale vieţii - ce alegi astăzi, trăieşti sau scrii? Plec de la premisa că am înţeles că - împreună - pot exista maximum pe jumătate).

prietenul meu cel mai bun
eram eu
şi nu aveam nimic în comun

de cele mai multe ori
eu mergeam pe mâna lui
şi el pe a mea
şi tot aşa

de cele mai multe ori
neimpresionaţi de înalt
priveam acelaşi gol
fiecare
din sufletul celuilalt

de cele mai multe ori
când totul în jur
devenea scrum
dădea vina pe mine
şi eu pe el
abia acum

abia când mi-am făcut
primul cel mai bun
prieten adevărat
m-am bucurat
că suntem diferiţi
ne-am îmbătat
cu acelaşi înalt
şi mergeam de acum
pe o mână-drum
care nu mai era
nici a mea
nici a lui

şi totuşi
a cui (?)

a ici
a cum
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer