Probleme cu salvie, propolis şi echinaceea

Înainte să încep să mă uşurez zgomotos pe uşa de la intrare a domnului M. am simţit un miros de salvie. Din aceea cu propolis şi echinaceea. Soţia lui, doamna M., făcea un ceai. Nu puteam să îmi abţin o altă impoliteţe, aşa că mi-am încheiat în linişte pantalonii şi am ciocănit - umil - la uşă. A răspuns EL. Mi-am oprit pe vârful buzelor o flegmă, pe care am înghiţit-o ulterior, cu un sunet copleşitor. M-am simţit ca atunci când eram pe covorul pufos din camera mea şi încercam să întind o dâră de scuipat continuu, după care să o trag înapoi, cu graţia unei broaşte nerâioase. De cele mai multe ori - însă - băltea acolo. Pur şi simplu. Ei bine, asta a apucat să vadă şi domnul M. Înainte să îmi trântească uşa în nas.

Am rămas încremenit în faţa uşii lor. Eu stau cu un etaj mai sus şi - dacă aş fi fost raţional vreun pic - aş fi urcat, năpădit de toate ruşinile. Nu am fost niciodată raţional.

Mă regăseam acum în faţa unii uşi vechi de lemn, în genul primelor uşi - de la parter - de cum intri într-un bloc comunist care nu a mai prins nicio reabilitare. O uşă roşiatică, alambicată. Parcă făcută din bucăţi de dulap şi de sertare. Un lemn de cireş a-ntâia. Un lemn de cireş care părea că te hipnotizează, că te înghite cu totul. Acelaşi pe care îmi doream cu atâta ardoare să mă piş.

Şi nu mă oprea nimic în afară de ruşinea faţă de doamna M. Nici nu pot să spun că era un impuls doar de dragul bădărăniei. Şi aş fi putut oricând să trec cu vederea ultimii ani de capricii ale vecinului meu. Cu toţii le avem pe ale noastre, până la urmă.

Uite care-i faza. Sunt doar un puşti care stă acum înmărmurit, cu o uşă închisă în nas. Asta în condiţiile în care se şi aud vocile domnilor M. - de dincolo.
"Cine era, dragă?" - asta e vocea drăguţă a doamnei M., care are de cele mai multe ori efectul de înmuiere temporară.
"Nimeni, dragă." - iată şi răspunsul mieros, prefăcut, al insuportabilului M.

După câteva secunde de tăcere, doamna reia întrebarea. Puteam să ghicesc că a dat şi ochii peste cap. Îşi cunoaşte foarte bine soţul. În plus, ceaiul se răcise deja.
"Martorii lui Iehova, femeie! Ce mă întrebi atât?" Se vedea că insistenţa începe să îl enerveze. Răspunsul - însă - era unul standard.
"Şi de ce nu i-ai primit, dragă? O biblie de camuflaj în plus nu strică niciodată. Plus că, ştii şi tu cum e... Cum umblă toată ziua, mă gândesc că le-o fi şi lor foame. Ceaiul s-a răcit oricum, dar tot poate mai găsesc nişte..."

Cicălitoare ca întotdeauna, femeia stoarce nemilos adevărul bărbatului ei.
"Era Billy Kayah. Probabil iar a venit să se pişe pe uşa noastră. Copil nătâng!"

În clipa aceea chiar intrasem în pământ de ruşine. Doamna M. nu avea nicio idee despre trecutul anevoios dintre mine şi soţul ei. Norocul meu a fost că întotdeauna era şi câinele celor de la apartamentul 3, care părea atras constant de mirosul de salvie al ceaiului de toate zilele. Întotdeauna era vina lui, cumva, deşi domnul M. intuia foarte bine adevărul. De fiecare dată.

Cel de-al doilea noroc a fost că femeia nu l-a crezut, s-a hotărât să îmi deschidă personal. Ceaiul a fost bine primit. Şi la fel de bun ca în fiecare joi. Asta e ziua în care ne întâlnim aşa.

Domnul M. e un om îngrozitor şi, prin contrast, soţia lui e cea mai dulce femeie din câte am cunoscut. Şi am mai procedat asemeni câinelui cu nevoi inventate ori de câte ori EL ne lua mingile sau săbiile de lemn. Ştiu că nu era bine. Şubrezeam lemnul şi îmbibam tot preşul ăla. Pe care tot eu călcam - cu şosetele - când ieşeam de la ceai, joia. Şi mi-am jurat de atâtea ori că o să le dau pace. Până la urmă, doamna nu merita aşa ceva.

Doar că de data asta, domnul M. s-a legat direct de unul dintre tovarăşii mei. Bine, de Rachel. Şi mie îmi place de Rachel mult de tot. Dar nu i-am spus niciodată. Credeam că faptele m-ar face un erou. Pentru că nimeni niciodată nu are dreptul să o facă "proastăăăă" în faţa blocului, doar pentru că i-a zgâriat scooterul de babalâc leneş cu un mâner de la biclă.

Rachel a plâns mult în ziua aia. Şi nu ca orice copil care se simte prost că a stricat ceva. Nu. Dar el era adultul şi tot el avea dreptate.

După ce am băut ceaiul am avut nevoie şi mai mare la toaletă. Doamna a fost drăguţă şi m-a condus, iar după ce am terminat a trebuit să urc şi eu în casă. Întârziasem.

Însă altceva le-am povestit celorlalţi - în faţa blocului, dimineaţa următoare.

Le-am spus tuturor că am spălat proteza boşorogului în wc. Că am zgâriat oglinda, dar nu înainte să vărs tot săpunul lichid în cadă. "Îi arăt eu cine e prost. Nimeni nu e prost. Doar el." Am continuat să inventez, ca un măscărici. Şi - pe măsură ce povesteam - nevoia de a mai inventa creştea tot mai mult.

M-au ovaţionat atunci, pe loc şi faima asta toată a ţinut vreo trei zile. Timp în care eu şi Rachel făcusem deja chestii de copii puţin mai mari. Mă pupase pe obraz şi tot tacâmul. Dar nu şi pe gură. Când să se întâmple şi asta, s-a aflat adevărul.

Momentul adevărului s-a simţit de parcă ultima piesă de puzzle conţinea ochiul unui rechin imens, despre care puteai doar să presupui că e acolo. Când a venit, a venit la pachet cu şăpcuţa enervantă a lui Timmy Gordon.

Literalmente - domneam acum la bara de covoare şi se simţea al dracului de bine. Dar a trebuit - parcă dinadins - să distrugă Timmy totul.

A luat faţa tuturor cu vocea lui piţigăiată şi a zis că a bătut şi el la doamna M. pentru nişte ceai. Că l-a chemat înăuntru. A folosit cuvântul "chermeză" şi restul ne-a cam zis pe fugă. Se apropia ora stabilită pentru aerosoli.

Dar - în principiu - a intrat în casa M. doar ca să se convingă de faza cu baia. A întrebat-o pe femeie când a avut timp să cureţe baia după nebunul Billy Kayah. Ea de obicei râde de lucrurile de felul ăsta şi nu se mai chinuie să elucideze. De data asta a întrebat calm ce dezastru am făcut eu. Pentru câteva clipe femeia s-a gândit numai la cuvintele soţului -
"Era Billy Kayah. Probabil iar a venit să se pişe pe uşa noastră. Copil nătâng!"

Dar apoi a jucat de milioane o bucată de improvizaţie a-ntâia!
"Da, baia, da... Distrusă... de-a dreptul. Ce ţi-a zis el... că a făcut?!"
" Păi - tanti - a zis că a spălat proteza lui nenea M. în WC. Şi mai multe chestii cu oglinda... nu mai ştiu."

Femeia asta era o bomboană, după tot ce am făcut eu de-a lungul timpului. Strategia ei era imbatabilă. Copilul nătâng - absorbit de poveste şi de ideea de pâră - avea să spună totul. Informaţii cu care ea avea să jongleze, totul doar ca eu să nu ies prost în faţa prietenilor mei. Cu alte cuvinte, dacă nici Timmy nu şi-a mai adus aminte, doamna M. s-a scos, eu m-am scos. Dar nu cred că ne vom putea întâlni prea curând fără să îmi plesnească inima.

A urmat un nou rând de ovaţii. Timmy chiar şi-a fluturat şăpcuţa enervantă, în semn apreciativ. Rachel dădea să mă pupe super cu încetinitorul, dar de data asta avea ochii închişi. Semn că era vorba de ACEL pup.

Nu a apucat să ajungă niciodată, fiindcă cel care s-a trezit să spună cum au fost lucrurile - de fapt - acasă la domnul M am fost eu. Le-am spus copiilor tot adevărul. Timp în care, cretinul de Timmy încă îşi flutura şăpcuţa, din inerţie. Obosise. Bine, sunt rău cu el. Mai rău decât ar trebui să fiu cu mine însumi pentru tot. În fond, Timmy nu merită asta. Nu a greşit cu nimic. Şi nimic în universul ăsta frumos nu m-a dat de gol. Cu excepţia mea.

Nici nu mai trebuie amintit. ACEL pup a devenit o palmă de toată frumuseţea. Au plecat cu toţii. Bara era acum pustie. Singurul rămas - Timmy Gordon. Încă flutura şăpcuţa.
"Eu apreciez că ai spus adevărul şi nu mă deranjează să fim prieteni."

Mă simţeam de parcă tocmai s-a închis clubul lui Mickey Mouse şi eu am rămas captiv înăuntru să fac curat. Singur.
"Pe mine mă deranjează să fim. Cară-te. Ai făcut destul."

A urmat un alt val de sinceritate brutală, nejustificată. Dar nu m-a putut opri nici măcar moaca aia plânsă a lui. Îl alungasem. Aşa voiam să stea lucrurile atunci.

Dar cunoşteam aluatul lui Timmy. Ba chiar am devenit mai târziu cei mai buni prieteni. După ce i s-a schimbat vocea.

M-am afişat cu un etaj mai jos decât apartamentul meu, de data asta dintr-o raţiune de a se aşeza din nou toate lucrurile. Am ciocănit. A răspuns el. Mi-a trântit uşa în nas. A venit ea. Mirosea peste tot a salvie, propolis şi echinaceea. A vrut şi ea să închidă uşa, dar m-a privit în ochi.
"Ce se întâmplă cu tine, Billy?"

I-am zis femeii tot ce mă măcina şi am fost lovit în moalele capului cu clişeul ăla - "în interiorul tău zace un mare bine pe care nu ştii să îl fructifici în felul potrivit". M-a înţeles - după discursul ăsta. Domnul M. într-adevăr te putea aduce în pragul ăsta uneori. M-a iertat, deloc rezumativ. Am stat aproape jumătate de oră. Am promis că - de dragul ei - orice problemă aş avea cu domnul o să se consume interior. Speram să fie şi reciproc.

Timmy Gordon le zice "tanti" şi "nenea". E o informaţie utilă, în cazul în care voi mai deschide vreodată subiectul ăsta, doar că vorbind în numele lui. O să fac şi asta, la un moment dat. Nu pot să dau buzna aşa şi în viaţa lui. A mea e suficientă. Dacă o fi - cu adevărat - a mea.

P.S.: Acesta este un fragment bazat pe fapte reale, şi asta doar pentru că, undeva în lumea asta, cineva chiar cară secretul cu el. Nu e nimic de aici ce nu poate fi încercat.
Nihil sine deo.