Nişte ficţiune fără acţiune

Îmi e al naibii de greu să încep orice, fiindcă asta implică un tur - minimal sau nu - în funcţie de situaţie - prin interiorul fiinţei mele. Prezentările mă dezgustă în aceeaşi măsură în care mă şi sperie. E greu să scriu despre mine, aşa că o să mă detaşez în curând. Sau - cel puţin - o să încerc. Mă gândeam să posed pe cineva. Am să fiu cât se poate de obiectiv cu alegerea asta. Doar că nici măcar acel cineva nu există - deocamdată. Dacă aş fi putut să-l iau de-a gata, ar fi fost o captură a-ntâia. Cineva aşa - cam de vârsta mea, dar care să nu fiu eu. Şi care să aibă un nume, dar nu al meu. Un simbiot cu o raţiune care seamănă întrucâtva cu a mea. Care să facă doar ceea ce ar putea mintea mea să îi dicteze. Şi - în acelaşi timp - să lase tuturor impresia de autonomie. Cineva în viaţa căruia să nu am intervenţii auxiliare. Să nu îmi fie prieten, sau rudă. Care să nu reflecte nimic din realitate, dar - în definitiv - care să aibă pretenţia de realism. Foarte important - să fie arhetipal, cuprinzător. Să stârnească tuturor dorinţa de a-l întâlni în carne şi oase. Să nu îmi fie propriu, ci mai degrabă să poată exista într-o conştiinţă colectivă. Întocmai ca o personalitate. Sau - chiar mai bine - ca un Dumnezeu. Să ajungă să mă formeze el pe mine. Şi să desfiinţeze orice clişeu. Totul e al naibii de greu până începi. Foile pulsează întocmai ca nişte tahicardici internaţi pe secţia orgoliului meu.

Asta era. Orgoliul. Ăsta e unicul motiv pentru care nu va putea exista niciodată obiectivitatea pretinsă. Cu scuzele de rigoare - revin la mine. Şi nu o mai lălăi cu ambiţiile de creator. Aş face orice să mă pot eschiva din calea prezentărilor. Să nu deschid cutia asta a Pandorei, roller-coasterul interior al fiinţei mele. Dar - la urma urmei - sunt singurul peste care îmi asum că am o oarecare autonomie. Sunt singurul pe care pot să îl accesez retrospectiv din mai multe dimensiuni. Năpădit de nihilism şi totuşi - singurul capabil să susţină o poveste cât de cât veridică. Oricum ar fi - nu mă văd prea curând crezând în ceva comun. Actualmente, nu cred în nimic care să poată fi numit raţional. Şi iată cum disponibilitatea mea către mine începe să îmi devoreze interiorul ca un şarpe nestăvilit. Mâncaţi tot ce aveţi de gând de pe aici, voi mai sta o vreme. De dragul de a ne mai cunoaşte - poate - de a ne şi tutui.

Imaginaţi-vă un corp gol, cu picioarele bălăngănind pe marginea nadirului. Încercând un fluierat care nu se propagă. Pe urmă, încercând un strigăt. Care tot nu se propagă. Şi mai imaginaţi-vă un cal. Pur sânge arab. Negru, lucios. Imens şi înspăimântător. Cu o privire tăioasă, dar care - fixat pentru mai mult timp - începe să se descompună în amintiri care nu există încă. Îşi pierde - încetul cu încetul - conturul lumesc şi orice urmă de ordine interioară. Se transformă în haos pur. Corpul gol, cu picioarele bălăngănind deasupra nadirului îi spune ceva calului, devenit o atrocitate diformă. Singurii rămaşi neatinşi în toată metamorfoza sunt ochii, care sclipesc blând, ca şi când i-ar da ascultare. Animalul dispare - preschimbat în vânt. E frig şi corpul pare să fie al unui băiat. Începe să tremure. Tremură o eternitate, pentru că nu are unde se duce. Dar dacă ne mutăm atenţia de pe imaginea asta, totul se termină. Băiatul pluteşte stingher. Încearcă să se înalţe. Insist cu asta doar pentru că aşa ar face oricine. E supărător când lucrurile sunt lăsate neterminate. E şi mai supărător când lucrurile nu au vreo explicaţie raţională. De asta nimic nu poate fi abstract până la capăt. Pentru că omul se simte dator să explice. Să îşi explice. Totul. De ce un cal? De ce nimic altceva? De ce gol?

Căutarea unui personaj de neînlocuit începe - întotdeauna - din tine. Începe de acolo. Tu eşti corpul cu picioarele bălăngănind. Cauţi să te înalţi, dar uiţi că ăla e singurul moment în care poţi să priveşti chiar mai jos de nadir. În care nimicul e mulţumitor, ca stare de fapt. Pe urmă, să nu ai nimic devine frustrant. Golul care înghite totul în jurul tău are o calitate uluitoare. E suficient cât să nu cauţi niciodată în interior. Frigul e doar o plăsmuire. Eşti bine acolo şi te simţi în siguranţă. Iar animalul ăla care se dematerializează încetul cu încetul eşti tot tu. Singurul tu cu care ai să poţi vreodată să vorbeşti deschis. Pe care tot tu îl alungi. Şi pe care începi să îl cauţi constant unde nu trebuie.

Ce nu realizezi imediat e că toată scena devine onirică, pentru că realitatea se vrea ajutătoare. Te acoperă. Formal vorbind. Te simţi încrezător să pleci în căutarea ta. Şi începi să crezi că locul tău e acolo. Eşti tot atât de vulnerabil, dar nu mai e nevoie niciodată să te cunoşti ca înainte. Preiei o mască. Sau un strat nou peste pielea iniţială. Unul care aduce cu sine durerea. Îmbrăţişezi realitatea, fiindcă n-ai încotro. Şi ajungi la aceeaşi veche dilemă. Cum ar fi să procreezi? Să scoţi la iveală o viaţă a cuiva, alta decât a ta, ba chiar fără nicio legătură cu a ta. Cum ar fi să se întâmple asta, măcar pentru o clipă?

Ai numi-o clipă de neatenţie. Sau şansă. Condamnare. Linişte. Dar cel creat, el cum ar numi-o? Clipă de neatenţie? Şansă? Condamnare? Linişte? Pot spune că - în cazul meu - conştiinţa de produs al creaţiei cuiva m-a făcut să trec prin fiecare pe rând, cu o frecvenţă mai mare asupra ideii de damnare. Mi-aş dori să ştiu ce să fac să pot ţine oamenii în cărţi. Să pot scoate dosare clasate cu numele şi datele tuturor încercărilor mele bidimensionale, arhiplicticoase, de personaje. Să le asigur continuitatea şi o viaţă bună şi după. Dar până şi părinţii muncesc o viaţă pentru chestia asta.

Îmi pare rău pentru pledoarie, pentru frustrarea aparentă. Îmi pare rău că explicaţiile insuportabile mă reţin din a vă introduce direct în acţiune. Trag mult de timp, în speranţa că trag şi de sufletul fiecăruia. Ceva îmi spune că tot la mine o să ducă cercul ăsta vicios.

Sunt colecţionar de abstracţiuni. M-am plictisit de concreteţuri. Am început să vorbesc în dodii despre alte realităţi prin care m-am perindat. Aş spune că e defect profesional, dar am mai spus şi că e al naibii de greu să începi ceva. Dacă interesează pe cineva de mine, prezentările mele - că pot avea mai multe, săptămânal, în funcţie de ocazie - sunt fundamentate pe ceea ce le displace considerabil oamenilor din jurul meu.

Ascult conversaţii în metrou. Aţi putea spune că asta nu e deloc etic, dar argumentul meu e că - atâta timp cât nimeni nu are cu adevărat ceva de spus - nici eu nu am de ce să mă chinui să reţin orice tâmpenie mai mult de 5 minute. Nu notez nimic din nicio conversaţie, aşa că - dacă inspiraţia mă loveşte - un dialog cât de cât realist se configurează din amintiri. Partea proastă e că - momentan - nu am şi nici nu îmi doresc neapărat un interlocutor. De asemenea, mă feresc de secrete. De îndată ce recunosc manifestările ce ar precede un secret, îmi caut treabă în altă conversaţie insignifiantă. Cum am spus, mă găsiţi acolo unde nu se vorbeşte niciodată despre nimic folositor. Iar dacă am să vreau vreodată să vorbesc despre ceva serios, voi avea grijă să fiu singur.

Dacă aud o conversaţie despre cât de mult urăşte cineva sparanghelul, de exemplu, fac cumva şi mă recomand oamenilor respectivi ca iubitor de sparanghel. Sunt un nesuferit. Şi nu am nimic în comun cu nimeni, la prima vedere. E un mecanism bun de conservare a singurătăţii. Îmi pare rău pentru toate hinturile personale, dar ţin să precizez că în voi am cumva încredere. Mă deschid mai mult ca niciodată. Din aceeaşi raţiune care ne dictează să iubim orbeşte, sau să ne încercăm - stângaci - fericirea. Mă deschid cu atâta nonşalanţă fiindcă sunt conştient că - la finalul zilei - nimeni nu va mai şti nimic despre mine. Şi nimeni nu se va deranja să se gândească dacă mă cunoaşte cu adevărat.

Un mare pas înainte ar fi numele, dar nici măcar pe ăsta nu se străduieşte nimeni să îl ţină minte. Oricum ar fi, nu am nume. Deci nu am nici cum să completez vreun formular. Nu am cum să fiu căutat, sau găsit. Sau aşteptat. Mă confrunt cu inexistenţa pentru că mă simt altcineva în continuu. Am câteva pseudonime, dar chiar şi alea trec neobservate. Nu au rezonanţă sonoră. Sună ca nişte adrese de mail reciclate de pe la începutul anilor 2000. Turul minimal prin existenţa mea se încheie totdeauna cu anularea turului minimal prin existenţa mea. Asta aduce cumva o notă de mister şi de romantism incurabil. Şi ajută pe oricine să se prindă că am devenit cel mai râvnit personaj, despre care - paradoxal - se ştie tot ce se poate şti şi nu se ştie - de fapt - nimic. De aici totul devine fictivo-personal şi încep - efectiv - să mă joc prosteşte. Aşa că puteţi să vă aşteptaţi oricând că o să îmi construiesc un statut pe care să îl anulez ulterior - după bunul plac. Se prea poate să nu mă înham la aşa ceva încă de la început, dar finalul deschis îl am în minte de foarte mult timp. Aşa că începem o călătorie în care singurul căruia îi trebuie ghid sunt eu. O să îmi cam bat joc de răbdarea voastră de cititori. Şi asta pentru că am o părere foarte proastă despre felul în care a început să se consume - de câţiva ani - procesul ăsta. În mare parte, totul a pornit de la întrebarea "Cine dracu mai citeşte în ziua de azi?" Şi s-a extins până în punctul în care oricine realizează că oamenii nu mai ascultă nici măcar ce vorbesc, d-apoi ce citesc. Şi totuşi, pretenţiile există. La fel cum există doar propria persoană şi bunăstarea ei, la fel cum iubirea se transformă - întocmai ca o tocană perisabilă - într-un maglavais de inegalabile înfruntări de orgoliu, urmate de câştiguri fictive - traduse ca pierderi inimaginabile. Din nou - cine dracu mai pune capul pe pernă - asta dacă l-a pus vreodată - gândindu-se măcar 30 de secunde la autor? Realitatea e cea mai bună şi mai ieftină iluzie.

Promit să ajung şi în punctul în care să devin convenţional. Ca la carte. Poate chiar obiectiv. Mă mai gândesc la asta. Şi vă mai pot promite un singur lucru. Schimbăm registrul. Când nu mai există răbdare, vă bag - în ceapa mă-sii - direct în acţiune. Împinşi şi zguduiţi pe marginea prăpastiei uriaşe de care vorbeam. În ritm de merengue, în outfituri clasice denim. În dacii break - de exemplu - sau alte chestii de-astea vintage. Dar să nu credeţi o secundă că voi alegeţi. Nu. Noi nu alegem nimic. Ni se dă totul - câteodată asta e chiar mai puţin decât nimic - şi aşa lucrăm.

V-am ţinut atâta în hold doar ca să obţin nişte reacţii. Sincer să fiu, aveam nevoie de aşa ceva. De ceva dinamic. Imaginaţi-vă că tot ce aţi citit până acum poartă numele "Elypse" şi nu e nimic altceva decât un fragment din lucrarea de admitere dedicată "Poetry Soul" Incorporated. Oameni ăştia chiar caută maniaci neconvenţionali cu care să lucreze, şi a venit totul la ţanc, că aveam nevoie de un job câteva luni. Imaginaţi-vă că tot ce aţi citit mai sus venea scris în versuri iniţial. Că am recitat totul în faţa unei comisii. Am trecut în ochii lor drept hipster, fiindcă finalul deschis a apărut exact când am teoretizat noţiunea de final deschis. În fine, acum sunt colaborator. Şi încă unul care a reuşit să îşi păstreze stratul perleo-metaforic şi obscur. Bine, în mare parte oricum se presupune că e adevărat tot ce am scris. Am vrut doar să nu vă chinuiţi prea tare cu versurile în sine. Dar ştiţi cum e, în poezie mai bagi şi altele. O căptuşeală. O umplutură. Am riscat mult, cu toate astea, materialul meu era cel mai "raw and uncut" dintre toate. Cred că am câştigat un da unanim din partea comisiei de la partea cu calul şi abisul. You never know where these come from. Dar a funcţionat. Din câte se poate observa, mă pricep puţin la vrăjeală. Şi poate că sunt chiar mai profund în scris decât în realitate. Singura mea problemă e că nu prea am scrupule. Îmi place realitatea, dar transcendentul e un concept care câştigă mult teren mai nou. Oricum, sunt şi multe chestii reale pe acolo. De pildă, faptul că lumea nu mai citeşte. Dar nu e întru totul condamnabil. E nevoie de acţiune pentru asta. Şi încă de una savuroasă, aşa că, pentru cei dintre voi pe care nu i-am pierdut deja, îmi pare rău că nu am dat skip la toată filosofia de mai-nainte.

Realitatea e drăguţă cu mine în fiecare zi. Trag de mameloanele ei şi aştept să ţâşnească ambrozie. Sunt o progenitură care se hrăneşte cu asta. Şi oricât m-aş bate cu pumnul în piept că nu o să am vreodată vreo idee despre cine sunt în faţa mea, realitatea a mai făcut bine o treabă. M-a aranjat cu o identitate pe care am început să o modelez. Cu alte cuvinte - da - am nume. Şi e un nume bun. Sigur e bun, mai ales după ce îmi aduc aminte. Trebuie să fie bun, îndeosebi pentru că fără unul nu faci nici pe dracu pe lumea asta. Noroc că se pot face oricâte ajustări în sensul ăsta. Acum e doar un draft. Aşa că, ori am avut cel mai şmecher nume din toate timpurile, ori l-am schimbat de atât de multe ori încât am uitat de unde să mă iau. Oricum s-ar fi aranjat lucrurile pentru mine în universul ăsta, un lucru e sigur: am avut - şi încă am - noroc cu carul.

Cu tot dezgustul meu faţă de prezentări - iată ceva adevărat în toată polologhia de mai devreme - m-am prezentat la rugăminţile celui mai bun prieten al meu în faţa sediului "Poetry Soul" Incorporated. Pe atunci, "Elypse" avea doar câteva versuri. E haios şi trist cumva - în acelaşi timp - că voi nu o să ştiţi niciodată cum arăta forma versificată a lucrării mele dintâi. Mă tot laud cu ea. Încă mă laud cu ea. Aşa cum te-ai lăuda cu o Iliadă personală. Doar că de proporţii colosal mai joase. Prietenul de care spuneam colaborase în trecut în repetate rânduri cu "Poetry Soul" Inc. şi se arăta mulţumit la fiecare ieşire în lume a poeziilor lui. Părea o rampă de lansare potrivită, cu un nume ales cam aiurea, ce-i drept. Anunţa de la o poştă clişeul cu care aveam eu să mă confrunt. Acelaşi pe care prietenul meu cel mai bun, de dragul artei sale, avea să îl ignore complet. Orice te poate deranja, atâta timp cât îi acorzi suficientă importanţă.

"Promit să ajung şi în punctul în care să devin convenţional. Ca la carte. Poate chiar obiectiv. Mă mai gândesc la asta. Şi vă mai pot promite un singur lucru. Schimbăm registrul. Când nu mai există răbdare, vă bag - în ceapa mă-sii - direct în acţiune. Împinşi şi zguduiţi pe marginea prăpastiei uriaşe de care vorbeam. În ritm de merengue, în outfituri clasice denim. În dacii break - de exemplu - sau alte chestii de-astea vintage. Dar să nu credeţi o secundă că voi alegeţi. Nu. Noi nu alegem nimic. Ni se dă totul - câteodată asta e chiar mai puţin decât nimic - şi aşa lucrăm."

Cu tonalitatea potrivită şi colocvial în abordare, am făcut puţină vâlvă pe acolo. Cu ce? Bună întrebare. Iliada mea nu era nimic altceva decât o tiradă fără finalitate. Nu ar fi oprit niciodată lumea. Nu ar fi schimbat nimic din fundamentul universului. Mai aveam de zis, doar că simţeam că mă apucă plânsul. Mă simţeam exact aşa... de parcă un nenorocit mi-ar asculta conversaţia la metrou şi nu aş şti niciodată în ce fel o să o folosească împotriva mea. Am tăiat tot. Orice contact cu ochii aţintiţi asupra mea. Şi am muţit. Dragostea nu exista nicăieri. În nimic din ce am recitat până atunci. În nimic din ce am scris - mai bine spus - până în momentul ăla. Şi nu existau pisici. Toată lumea ştie că orice reţetă de succes trebuie să conţină pisici.

Ei - ochii aţintiţi asupra mea - mai voiau. Părea că vor să sece lacrimile mele, hrănindu-le pe ale lor. Şi asta mi-a deschis ochii către o altă pistă vitală. Nimic nu mai putea fi spus. Nimic nu mai poate - în general - fi spus. Pentru că orice adevăr se preschimbă în artă, ceea ce îl îndepărtează de realitate şi - paradoxal - de propriul grad de adevăr. Altfel - orice e spus poate fi pus la îndoială. Orice nu e spus nu poate fi pus la îndoială. La ce bun să vorbesc despre ce nu îmi convine mie în jur, dacă oricum nu sesizează nimeni problemele adevărate? Şi asta numai pentru că oamenii au extins prea mult ideea de normalitate. A devenit prea permisivă. Cu absolut orice.

Dar cuvintele rămân frumoase întotdeauna. Nu? Totul e metaforic, totul e stilizat. Totul devine impresionant. M-am întrebat dacă o să îi pese cuiva de zbaterea mea. De toată nebunia cu a găsi în tine personajul perfect, cu ura pentru sparanghel şi realitatea ajutătoare. Rândurile se vor citi. Şi vor fi stocate - poate - preţ de 5 minute. Întocmai ca o conversaţie nefolositoare auzită la metrou. Da, pentru câteva clipe e de-a dreptul impresionant. Poate chiar zile. Aşa e normal. Lucrurile trebuie să lase semne. De-alea adânci. Trebuie să existe acţiune. E tot ce ne ţine în priză. În viaţă.

Am luat un post de redactor pe baza celebrei audiţii care m-a adus în pragul unui mental break-down. Impropriu spus - audiţie. V-am zis doar că prezentările mele se bazează pe lucruri faţă de care oamenii reacţionează - în cele mai multe cazuri - în sens negativ. Impropriu spus şi - mental break-down. Mi-a trecut de îndată ce am început să am ocupaţie. Am fost redactor circa 3 săptămâni lucrătoare. Săptămâni în urma cărora am simţit nevoia acută să îmi iau o pisică. Ceea ce m-a făcut să par răbdător şi atent. Pisica a fost şi linkul direct către următoarea mea relaţie de lungă durată.

Devin rezumativ şi nu îmi place, aşa că o să ies pe geam. N-am încotro. Oricum am intrat în vieţile voastre printr-un articol. Unul din ăla pe care poţi oricând să uiţi să îl salvezi. Nici nu ştiţi cum arăt.

Rândurile se vor citi. Şi vor fi stocate - poate - preţ de 5 minute. Întocmai ca o conversaţie nefolositoare auzită la metrou. Da, pentru câteva clipe e de-a dreptul impresionant. Poate chiar zile. Aşa e normal. Lucrurile trebuie să lase semne. De-alea adânci. Trebuie să existe acţiune. E tot ce ne ţine în priză. În viaţă.

Păcat că eu nu am acţiune. Şi - dacă am - tot timpul se rezumă la ceva. La propriu zic rezumă. Totul despre nimic. O să îmi schimb numele în asta, cât de curând.