Eseu despre prejudecăţi

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Paul Henri Thiry, baron d'Holbach (1723-1789), savant, filozof materialist, enciclopedist de origine germană, dar de limbă franceză, a fost cunoscut mai ales ca fiind primul ateu autodeclarat din Europa. Dispunând de o mare avere, a făcut din locuinţa sa din Paris un loc în care-şi dădeau întâlnire o seamă de scriitori valoroşi ai epocii: Georges-Louis Leclerc Buffon, Denis Diderot, Claude-Adrien Helvetius şi alţii. A promovat operele şi gândirea unor filosofi englezi precum Thomas Hobbes, Anthony Collins, John Toland, Thomas Gordon. Însuşi baronul scria lucrări filosofice, unele dintre ele fiind mult mai îndrăzneţe decât ale tuturor celorlalţi. În orice caz, cele mai multe dintre cărţile sale nu au fost semnate, apărând anonim. Foarte puţine dintre operele sale au scăpat de condamnările Parlamentului din Paris şi de punerea lor sub obroc de către Roma.

Eseul despre prejudecăţi este publicat în 1770 sub pseudonimul Dumarsais şi, cum era de aşteptat, a declanşat un scandal public. Critica lui d'Holbach se îndrepta, pe de o parte, împotriva tendinţelor tiranice ale monarhiei franceze, iar pe de altă parte împotriva superstiţiei, fanatismului şi a ignoranţei în general. Filosoful îndrăzneşte să propună o morală eliberată de religie, realizând ceea ce este considerat primul sistem de metafizică materialistă din istoria gândirii europene.

Faptele ne demonstrează că nu există în lume vreo constituţie strict ordonată, bine alcătuită, ci tot felul de forme de guvernare dezorganizate, întrucât legile sunt alcătuite în aşa fel încât abuzurile conducătorilor fac să nu existe o egalitate în drepturi cu supuşii. Legea, care reprezintă suma voinţelor societăţii, ar trebui să aibă drept scop a-l îndruma pe om spre îndatoririle sale, adică spre stimă celorlalţi, în definitiv spre interesul general al societăţii. Dar, pentru a atinge acest scop invariabil, sunt necesare trei condiţii: libertatea fără excepţii, garantarea proprietăţii şi siguranţei fiecăruia, o guvernare puternică şi prietenă a luminilor.

Puţinătatea cărţilor, preţul enorm al operelor cu adevărat bune care existau pe piaţă făceau ca ştiinţa şi cunoaşterea să fie apanajul unui cerc restrâns de oameni, aproape întotdeauna interesaţi să abuzeze de superioritatea lor, în timp ce restul naţiunii zăcea cuprinsă de letargia prejudecăţilor politice sau religioase. Poporul afla doar câteva adevăruri, care nu puteau dăuna ambiţiei conducătorilor. Dacă se întâmpla să iasă în faţă vreun individ virtuos, un Socrate care să-şi cheltuiască talentul pentru a lumina poporul, pentru a-l instrui şi înarma cu raţiune contra prejudecăţilor şi pretenţiilor şarlataniilor, preoţii şi tiranii îşi dădeau mâna şi îşi conjugau efortul pentru a-l trimite la moarte. (Paul Henri Thiry, Baron d'Holbach)


Este cât se poate de evident că ştiinţa comunicării ideilor proprii reprezintă unul dintre cele mai mari avantaje pe care natura le-a oferit membrilor speciei umane; tocmai această facultate este datoare societatea s-o ocrotească. Cu ajutorul cuvintelor, oamenii care trăiesc împreună sunt capabili să-şi împărtăşească experienţele, descoperirile, părerile, să se ajute între ei. Doar astfel, reunindu-şi forţele, adunându-şi părerile şi talentele, oamenii vor fi în stare să respingă relele şi nenorocirile şi vor fi mult mai capabili să-şi asigure bunurile necesare decât dacă ar fi trăit izolaţi sau despărţiţi unii de alţii. Astfel, libera comunicare a ideilor este un element esenţial şi indispensabil pentru o viaţă socială. Omul care minte sau înşală, trădează societatea; cel care îşi refuză înzestrările şi adevărurile care îi sunt necesare este un membru inutil al societăţii; cel care pune obstacole transmiterii ideilor este un duşman public, un opozant nelegiuit al ordinii sociale, un tiran care se opune fericirii oamenilor.

De aceea, în noţiunea de adevăr trebuie să căutăm mijloacele de a înmulţi binele şi de a îndepărta relele din societate; doar adevărul liber comunicat poate desăvârşi viaţa socială şi civiliza oamenii, poate distruge natura sălbatică şi animalică din om, poate îndrepta opiniile care-l fac să fie vicios, nesăbuit, imprudent, trăsături de caracter ce-l pot întoarce pe om la starea de animalitate din zorii istoriei. Acest adevăr trebuie însuşit de orice cetăţean raţional care trebuie să izgonească din minte toate miturile şi poveştile puerile cu care s-au adăpat naţiunile încă din vremea copilăriei lor. Dacă omul ar deveni raţional şi mai puţin credul, ar simţi inutilitatea acestor dogme neinteligibile, a acestor mistere de neconceput, de care casta preoţească s-a slujit în toate timpurile pentru a spori întunericul minţilor supuşilor şi pentru a-i înşela asupra adevăratei cauze a tuturor relelor. Omul raţional va cunoaşte atunci cruda nebunie a acelor popoare care s-au luptat de sute de ori între ele pentru sisteme şi dogme absurde pe care nici măcar nu le înţelegeau. În sfârşit, ajuns să fie mai luminat, mai prudent şi mai înţelegător, omul social se va convinge de pericolul reprezentat de aceste religii care, adeseori, au constituit pretextul pentru ranchiune, persecuţii, violenţe, carnaje, revolte şi asasinate, pentru toate aceste excese nefaste atât naţiunilor, cât şi celor care le-au cârmuit.

În paralel, adevărul va corecta opiniile false pe care popoarele şi le-au făcut asupra politicii; experienţa le va învăţa cât de mare este pericolul de a încredinţa o putere arbitrară şi fără graniţe unor oameni pe care tocmai această putere nemăsurată i-a împins spre viciu şi abuzuri. Atunci societăţile vor afla că au fost constituite doar pentru a spori bogăţiile stăpânilor, că au consimţit să se lase cârmuite pentru ca aceştia să-şi atingă mai uşor scopurile, nu pentru a le oferi cetăţenilor posibilitatea de a-şi copleşi stăpânii sub greutatea unei puteri care nu poate fi înţeleasă decât ca o uzurpare şi ca o agresiune de îndată ce aceasta privează naţiunile de libertate, de proprietăţi şi de siguranţa zilei de mâine. Acest adevăr odată revelat le vor arăta acestor prinţi că despotismul de care au făcut abuz întotdeauna va duce într-o zi la săparea unui mormânt comun pentru ei şi pentru supuşii lor. Aceste adevăruri le vor demonstra inutilitatea unei politici care-şi face un principiu din a înşela popoarele, din a le aservi cu ajutorul preoţilor, din a le da acestora din urmă dreptul exclusiv de a-i educa pe oameni sau, mai bine, de a-i orbi. Acest adevăr le va arăta suveranilor teribilele extravaganţe de care se fac vinovaţi preoţii, amestecându-se în certurile iscate de cei mai mari înşelători, răufăcători şi turbulenţi dintre cetăţeni. Adevărul va dovedi că preoţii au acţionat împotriva intereselor suveranilor şi statului, atunci când au săvârşit nedreptatea să persecute şi să siluiască minţile muritorilor, i-au învrăjbit pe oamenii de treabă în numele unor sisteme demne de tot dispreţul. Acest adevăr îi va convinge pe suverani că, ajutându-i pe preoţi să se îmbogăţească şi să domine, copleşindu-i cu bogăţii, dregătorii şi prerogative, nu fac decât să-şi submineze propria putere şi să adauge autorităţii lor o autoritate rivală, iar experienţa tuturor epocilor ne arată că întotdeauna preoţimea a acumulat suficientă putere pentru a zdruncina şi răsturna tronurile.

Ca să rezumăm: atunci când regii lumii se vor convinge de acest adevăr, îşi vor da seama că adevăratul lor interes este identic cu cel al popoarelor pe care le guvernează; atunci se vor dezbăra de falsa şi trecătoarea utilitate a minciunii; vor descoperi în echitate bazele puterii celei mai solide şi în virtute adevărata temelie a imperiilor; vor descoperi puterea în lumina şi raţiunea naţiunilor, care reprezintă adevăratele remedii pentru toate relele; vor descoperi în distrugerea prejudecăţilor un izvor abundent de resurse şi bogăţii; vor vedea că fericirea supuşilor lor înseamnă sprijinul cel mai ferm al măreţiei regale, siguranţa permanentă a tronului; iar în toleranţa universală şi în libertatea de a gândi vor descoperi un remediu sigur împotriva revoluţiilor, a răscoalelor, a războaielor sau atacurilor, pe care superstiţiile şi fanatismul din toate epocile le-au produs pe faţa pământului.

Călăuziţi de adevăr, suveranii naţiunilor vor simţi pericolele şi consecinţele fatale prezente astăzi în toate instituţiile omeneşti. Când vor conştientiza acest lucru, utilitatea reală şi permanentă a societăţii va fi măsura invariabilă a judecăţii lor despre legi, obiceiuri, opinii şi moravuri ale oamenilor. Într-un cuvânt, suveranii vor afla atunci că nu există greşeală care să nu aibă consecinţe nefaste pentru tron şi ţară; că nu există prejudecată care să nu producă, mai devreme sau mai târziu, efecte dintre cele mai devastatoare şi mai extinse; în sfârşit, vor afla că nu există nebunie care să nu-şi afle pedeapsa.

Obişnuinţa l-a identificat într-atât pe om cu greşelile fără de număr al căror marionetă este, încât există chiar persoane extrem de luminate care se întreabă uneori dacă este bine şi înţelept să aflăm adevărul şi dacă nu cumva le vom face mai mult rău decât bine oamenilor dacă le smulgem prejudecăţile din minte. Dacă stăm şi ne gândim puţin, vom găsi uşor soluţia la această problemă, căci suntem nevoiţi să recunoaştem că, dacă ne îndoim de avantajele adevărului, atunci ne îndoim dacă e mai bine pentru om să fie fericit decât nefericit, mai bine raţional decât iraţional, mai bine virtuos decât vicios, calm decât furios. Dacă ne îndoim de utilitatea adevărului, înseamnă că ne îndoim şi de faptul că oamenilor le este mai bine să trăiască în siguranţă ziua decât noaptea. Ar însemna să ne îndoim că oamenilor le-ar fi mai bine să cunoască relele de care suferă şi să descopere remediile necesare; că le-ar fi mai bine să zacă şi să moară de pe urma acestor calamităţi durabile, care vin peste ei fără ştirea lor.

Oamenii sunt pretutindeni la fel de corupţi şi de nefericiţi pentru că toate puterile conspiră în a le ascunde adevărul. Erorile, ignoranţa şi prejudecăţile sunt în mod vădit sursele răului moral şi perversităţii generale care stăpânesc astăzi lumea. Acest rău moral devine la rândul său o sursă inepuizabilă de rele fizice, iar naţiuni întregi sunt victimele perpetue. De unde vin aceste carnaje, aceste războaie nesfârşite, aceste cruzimi nedemne de fiinţa umană care însângerează mereu pământul? Aceste tulburări atât de revoltătoare sunt rezultatul ideilor false din care suveranii, ba chiar multe popoare, şi-au făcut un titlu de glorie. Prinţii se luptă pentru a dobândi cât mai multă putere; aceştia sărăcesc căutând să se îmbogăţească; ucid milioane de oameni pentru a-şi procura războinici. Prin tot ceea ce fac, suveranii par a întoarce spatele fericirii şi bunăstării spre care cred că se îndreaptă. Dar din ce motive apar campaniile nebuneşti şi sterile, perioadele de foamete, oameni care se zbat în mizerie şi nevoi, depopulările şi epidemiile contagioase? Din pricina ambiţiei, neglijenţei, nepăsării şi avidităţii acestor suverani care au nebunia de a pretinde că trăiesc în lux, că sunt puternici şi stimaţi la căpătâiul unui popor de cerşetori, descurajat de miile de nedreptăţi care i se fac. Care este izvorul acestor pofte nestăvilite de care dau dovadă suveranii şi care par a fi preocupaţi doar de a-i face cât mai nenorociţi, zi de zi, pe supuşii lor? Izvorul acestor rele este ignoranţa, necunoaşterea artei de a guverna, abandonarea legăturilor cu cetăţenii şi a îndatoririlor pe care ar trebui să le aibă şi care ar fi punţile de legătură dintre naţiuni şi conducătorii acestora. Suveranii se înconjoară cu tot felul de linguşitori care profită şi jefuiesc poporul; care se slujesc de numele suveranului şi nu fac altceva decât să orbească supuşii, adăpând ambiţia regelui cu sângele acestora.

Dar de ce acceptă popoarele toate relele care li se fac? Ce anume are puterea să le forţeze să se lase jefuite, oprimate şi conduse spre moarte? Cauza principală este superstiţia: ea îi transformă în ochii poporului pe regii cei mai sângeroşi în divinităţi pământene, satisfăcându-le acestora toate capriciile şi ajungând astfel să dispună în mod arbitrar de soarta neamului omenesc. Prin ce mijloace preoţii leneşi, gâlcevitori şi dezbinători se bucură de privilegii şi bogăţii în mijlocul unor societăţi nevoiaşe pe care le devorează? Oare suveranii şi oamenii de rând sunt în egală măsură la fel de superstiţioşi, închipuindu-şi că preoţii sunt un fel de oameni miraculoşi, cât se poate de necesari pentru bunăstarea lor? Oare despoţii orbi au nevoie de minciunile preoţilor pentru a-şi ţine supuşii sub jug? În fine, de ce naţiunile sunt înţesate cu atâţia oameni josnici? Pentru că sistemul educativ nu produce decât sclavi; pentru că obişnuinţele, opinia, uzanţa şi autoritatea conspiră împreună pentru a-i face nefericiţi pe oameni; pentru că greşeala în care persistă le arată o bunăstare imaginară prin bunurile pe care nu şi le pot procura decât războindu-se între ele.

În mod evident, prejudecăţile oamenilor sunt cele care-i îndepărtează cu fiecare pas de fericirea spre care cred că înaintează mereu. Religia le spune că fericirea se află în ceruri; cu ajutorul miturilor şi al pretinselor miracole, religia îl împiedică pe om să întrezărească drumul uşor pe care natura i l-a pus în cale. Dacă, în loc să-şi înţepenească privirea către cer, omul şi-ar îndrepta-o la picioarele sale, atunci ar descoperi adevărata cale. Atunci când, din întâmplare, religia îi arată adevărul, acesta este întotdeauna amestecat cu minciuni şi ficţiuni, făurite pentru a zdruncina adevăratele principii şi a le face incerte. Întemeind morala pe voinţa zeilor, religia a instaurat-o în realitate pe autoritatea câtorva şarlatani care s-au însărcinat să vorbească în numele acestor puteri invizibile cu ajutorul unui limbaj ce le slujeşte întotdeauna interesele, un limbaj adeseori contrar bunăstării societăţii.

Din tot ce am spus mai sus, rezultă importanţa de a-i vindeca pe muritori de prejudecăţile religioase, care conduc spre prejudecăţi politice, iar acestea din urmă corup moravurile, împiedicând cunoaşterea adevăratelor relaţii care ar trebui să se stabilească între oameni.

Oamenii sunt atât de nefericiţi, de vicioşi, de divizaţi în interese, de nesăbuiţi în poftele lor, atât de supuşi tiranilor religioşi şi politici, atât de îndepărtaţi de adevăr şi de binele care trebuie să li se facă doar pentru că, încă din copilărie, li s-a pus un văl peste ochi, iar tirania îi împiedică să arunce acest văl. Oamenii sunt forţaţi să rămână orbi, ca să nu vadă prăpastia spre care alţi orbi cu autoritate îi mână de la spate. Autorităţile le încurajează rătăcirile deoarece cu ajutorul superstiţiilor, legilor, cârmuirii, opiniilor politice şi exemplelor de tot felul, îi pot îmblânzi mai bine pe oamenii de rând, arătându-le pericolele ce îi aşteaptă în caz că ar dori să se dezbare de aceste lucruri. Oamenii ar îndrăgi adevărul dacă şi-ar permite să fie raţionali; ar deveni raţionali dacă şi-ar cunoaşte adevăratele interese. Autorităţile care înşală astăzi poporul, dacă n-ar fi ele însele orbite de prejudecăţi, ar şti faptul că este în interesul lor să urmeze calea raţiunii, să caute adevărul şi să-l dezvăluie semenilor, ceea ce le-ar conferi un ascendent mult mai solid şi mai durabil decât cel pe care şi l-au făurit cu ajutorul minciunilor şi al impunerii opiniilor.

Aproape în toate vremurile şi în toate ţările oamenii au simţit şi simt în continuare că sunt nefericiţi; dar, neştiind pe cine să facă vinovaţi pentru suferinţa lor, atunci când răbufnesc, nu fac decât să-şi ascută cuţitele şi să se înjunghie unii pe alţii. După ce s-au săturat să verse atâta sânge, oamenii se opresc şi sunt extrem de surprinşi să vadă că suferinţele, în loc să se diminueze, nu au făcut decât să sporească şi să se multiplice. Întrucât nu cunosc adevăratele cauze şi remedii, reîncep să se ucidă unii pe alţii. Astfel putem vedea cum popoare întregi se revoltă, se masacrează şi au loc războaie civile, cum se răzbună împotriva unui tiran care i-a oprimat, pentru a cădea apoi în mâinile unui nou tiran care i-a făcut să spere că le va pune capăt suferinţelor. Astfel vedem cum naţiuni întregi, ostenite de superstiţii violente şi incomode, le îndepărtează doar pentru a adopta alte superstiţii care li se par mai blânde, dar care sfârşesc prin a-i adânci în noi dispute, în noi răzmeriţe, adeseori mai crunte decât cele dinainte. Observăm deci pe întreg pământul cum oamenii fac eforturi disperate pentru a-şi îmblânzi soarta, fără a reuşi însă vreodată. Încetează să se sfâşie unii pe alţii doar atunci când adevărul li se arată. De altfel, caracterul distinct al adevărului este de a fi în mod egal şi constant avantajos pentru toţi, în timp ce minciuna, utilă doar câtorva şi pe perioade scurte de timp, este întotdeauna dăunătoare tuturor celorlalţi.

În minciună omul iubeşte doar aparenţa adevărului; el nu-şi iubeşte greşelile decât atunci când îi sunt înfăţişate sub trăsăturile adevărului; se ataşează de diversele obiecte ale nesăbuitelor sale pasiuni doar pentru că este convins în mod eronat că de ele depinde fericirea sa; ţine cu încăpăţânare la obişnuinţele cele mai nefaste doar pentru că nu vede neajunsurile care decurg din ele. Se lasă înhămat în mod conştient la jugul puterilor vizibile şi invizibile, doar pentru că îşi imaginează că, dacă ar vrea să se elibereze, ar atrage de partea sa nenorociri şi mai mari. În sfârşit, tiranii care oprimă poporul nu slăbesc lanţurile şi nu pornesc pe calea adevărului doar pentru că au idei false despre putere, pentru că îşi imaginează că nu ai putere decât dacă îi asupreşti pe ceilalţi, că nu eşti ascultat decât atunci când te faci temut de cei pe care ar trebui să-i iubeşti.

"Omul", a zis un filosof, "se împotriveşte atât de mult raţiunii doar pentru că îşi închipuie că raţiunea îi stă împotrivă." Să spunem acelaşi lucru despre adevăr: omul se teme de acesta pentru că el crede că i-ar dăuna; acest lucru îi face rău, îl umple cu iluzii, prejudecăţi şi himere pentru că i s-a arătat că fericirea stă în prejudecăţi şi într-un comportament care, în realitate, îi provoacă doar nefericire.

Pentru a descoperi adevărul trebuie, după cum am mai spus, să recurgem la experienţă; pentru a avea experienţe certe ne trebuie un organism sănătos fizic şi psihic; aceste experienţe, înregistrate de memorie şi aplicate conduitei unui om sensibil, raţional, inteligent şi doritor de fericire, constituie raţiunea. Fără adevăr, omul nu poate fi o fiinţă raţională. Cum să credem că un om este capabil de a înfăptui experienţe adevărate, când el este infectat încă din copilărie de un soi de febră contagioasă care-l cufundă mereu în indolenţă şi lâncezeală sau uneori, periodic, îl împinge către accese de furie? Superstiţia este o contagiune ereditară care-l copleşeşte pe om încă din leagăn; în funcţie de temperamentul omului, superstiţia poate să-l ucidă; îl face laş şi timorat, îi înlătură puterea şi curajul de a se instrui, sau dezvoltă în firea sa trăsături care îl fac incapabil de experienţe şi de raţiune. Dacă tăria sa de caracter îl face să reziste la violenţa răului, atunci este în stare să recadă în starea iniţială din cauza temerilor pe care i le sădesc în minte călăuzele spirituale. Primul principiu al politicii sutanelor este de a proscrie întotdeauna experienţele, de a dărâma raţiunea umană şi de a o supune propriei lor autorităţi, de a interzice ca fiecare să judece cu mintea proprie, de a nu avea încredere în propriile simţuri şi de a se teme de adevăr.

A-l priva pe om de experienţă înseamnă a afirma inutilitatea organelor de simţ; a-i interzice să-şi folosească raţiunea înseamnă a-i interzice mijloacele pentru a fi fericit; a-i ascunde adevărul înseamnă a-l rătăci. De altfel, cum vrem noi ca omul să-şi caute fericirea proprie şi a celorlalţi, dacă nu cunoaşte lucrurile de care trebuie să se teamă, cele pe care să le caute sau cele pe care să le evite? Cum va descoperi el natura acestor lucruri, dacă nu îi este permis să le examineze cu simţurile proprii, dacă nu le vede decât prin ochii celor care sunt ori înşelători, ori mincinoşi însărcinaţi să-l ducă de nas? În sfârşit, cum poate deveni omul o fiinţă raţională, dacă îi este interzis să-şi exercite şi să-şi dezvolte gândirea asupra obiectelor celor mai importante pentru fericirea sa?

Cu toate acestea, pe raţiune se bazează demnitatea omului şi întâietatea sa asupra altor animale. Dar ce devine această superioritate, dacă nu-i permitem să facă uz de prerogativele sale? Cum oare aceeaşi religie care face din om favoritul divinităţii, subiectul unic al atenţiei sale îl degradează apoi făcându-şi o datorie din a-l împiedica să gândească, imbecilizându-l şi readucându-l la stadiul de animalitate? În raţiune constă demnitatea omului, cu ajutorul ei îşi păstrează statutul de fiinţă superioară şi tot cu ajutorul ei poate dobândi fericirea. Fără raţiune, omul nu mai este decât un automat, incapabil să facă ceva pentru fericirea sa. În fond, nu raţiunea este cea care l-a făcut sociabil? Nu raţiunea îl face să simtă că are nevoie de semenii săi pentru a-şi procura bunurile pe care le doreşte şi pentru a rezista relelor pe care slăbiciunea sa nu le-ar putea îndepărta de una singură? Nu raţiunea, ajutată de experienţă, este cea care-i oferă mijloacele de a sprijini, de a apăra şi de a-i face plăcută pentru el însuşi o societate ale cărei interese sunt invariabil legate de ale sale? Nu raţiunea, luminată de adevăr, este cea care-i dovedeşte omului că viaţa, siguranţa şi plăcerile sale depind de ajutorul semenilor şi de comportamentul pe care trebuie să-l adopte pentru a le câştiga bunăvoinţa? Aşadar, morala se întemeiază pe raţiune, care nu poate face nimic fără experienţă şi adevăr.

Raţiunea este cea care, în interesul popoarelor, obligă ferocitatea sălbatică şi impetuoasă să cedeze treptat locul drepturilor omului; ea le descoperă cetăţenilor care sunt legăturile ce unesc naţiunile între ele, care-i apropie pe oameni de oameni. Raţiunea este cea care statorniceşte drepturile suveranilor şi ale supuşilor acestora; ea îi arată legiuitorului căile pe care trebuie să meargă pentru a preveni şi opri poftele dăunătoare şi pentru a promova calităţile care sunt avantajoase pentru stat. Tot raţiunea îi sugerează politicului căile cele mai sigure pentru a satisface nevoile naţiunilor, pentru a veghea la apărarea şi siguranţa lor, pentru a le face mai puternice şi mai bogate.

Raţiunea este cea care, în sânul familiei, le arată oamenilor avantajele legăturilor dintre soţ şi soţie, dintre tată şi copii, dintre prieteni. Raţiunea descoperă mijloacele de a întări aceste legături, de a împiedica să ne rănească, de a preveni ruperea lor. În sfârşit, raţiunea are darul de a alimenta în sufletul celorlalţi sentimente necesare propriei fericiri a fiecăruia. Prin urmare, vedem că, fără adevăr, experienţă şi raţiune, omul nu poate avea idei corecte nici despre morală, nici despre guvernare, nici despre vreuna dintre îndatoririle sale. Nu poate fi nici om, nici cetăţean. Adevărul trebuie să călăuzească experienţa, iar aceasta din urmă ne conduce către raţiunea care ne va dovedi întotdeauna că încercăm să descoperim zadarnic o fericire solidă şi durabilă fără virtute şi că mijlocul cel mai sigur de a descoperi fericirea pe lumea asta este de a o întemeia pe un schimb constant de binefaceri şi de sprijin.

Experienţa este cea care, având grijă să ne îmbunătăţească soarta, dezvoltă ştiinţele, artele, industria, o întreagă pleiadă de cunoştinţe utile sau agreabile care îi fac omului existenţa mult mai uşoară şi mai plăcută. Viaţa omului are parte astfel de tot soiul de experienţe care au ca scop conservarea şi perpetuarea fiinţei sale, îndepărtarea suferinţelor şi bolilor, aflarea adevăratelor virtuţi şi calităţi ale obiectelor care-l înconjoară şi folosirea lor în avantajul său, precum şi diversificarea senzaţiilor şi adâncirea simţurilor. Astfel se ajunge ca, prin experienţă, să supunem, ca să spun aşa, întreaga natură nevoilor, plăcerilor şi fanteziilor omului, care, fiind fiinţa cea mai întreprinzătoare, pare a exercita o dominaţie totală asupra pământului, până la a crede că întreaga natură îl are pe om drept unic obiect.

Morala este experienţa aplicată la comportamentul omului în societate; politica este experienţa aplicată la cârmuirea statelor; ştiinţele reprezintă experienţa aplicată la diferitele obiecte şi lucruri, fie pentru a le face utile omului, fie pentru pura lui plăcere; ingeniozitatea nu este altceva decât experienţa aplicată în folosul oamenilor, pe măsură ce nevoile lor se înmulţesc. Naţiunile sălbatice sunt cele care au înfăptuit doar puţine experienţe sau care nu au învăţat să tragă profit din experienţele realizate şi din obiectele pe care natura le-a pus la dispoziţie. Omul sălbatic, la fel ca un copil, este lipsit de experienţă şi cunoaşte puţine adevăruri. A împiedica popoarele să se lumineze înseamnă a dori să le ţii într-o copilărie permanentă sau a dori să le readuci în stadiul de sălbăticie.

Atunci când un părinte îşi previne copilul să se ferească de foc, spunându-i că s-ar putea să aibă de suferit, nu face decât să-i comunice un adevăr pe care experienţa proprie l-a făcut să-l descopere; oare copilul, pe care lipsa de experienţă îl poate face imprudent, nu este interesat să afle un adevăr de care depind siguranţa şi viaţa sa? Atunci când filosoful le spune naţiunilor că superstiţia este un foc nimicitor care sfârşeşte prin a incendia popoarele, transformându-le în propria lor cenuşă, nu le face cunoscut un adevăr confirmat de experienţa unui număr atât de mare de secole? Atunci când înţeleptul le spune suveranilor şi supuşilor săi că puterea absolută este o armă la fel de periculoasă şi pentru unii, şi pentru alţii, nu le face oare cunoscut un adevăr bazat pe experienţa veacurilor, care dovedeşte că, sub cutare guvernare, despotul este lipsit de puterea reală şi sfârşeşte prin a domni peste oameni însinguraţi, comandând doar unor sclavi deprimaţi, care, şi aceştia, mai devreme sau mai târziu, îl vor face răspunzător pe tiran de nenorocirile lor?

Cei care afirmă că nu trebuie să le dezvăluim oamenilor adevărul se conduc aproximativ după următorul raţionament: "Focul le este necesar oamenilor; acest element natural este pentru ei de cea mai mare utilitate; nu trebuie însă să-i avertizăm şi despre pericolele focului; mai bine să rişte să piară în orice clipă din imprudenţă, decât să-i avertizăm asupra unui element distructiv care, dacă este folosit cum trebuie, le oferă mari avantaje".

Opresiunea este un rău copleşitor pentru popoare, în vreme ce echitatea şi libertatea sunt necesare pentru bunăstarea lor, dar puterea nu doreşte să le spună ce rele aduce cu sine această opresiune, nici să le arate soluţiile de a se debarasa de ea; ar însemna să le anunţe un adevăr supărător, care i-ar face pe oameni să înlăture o proastă cârmuire. Chiar dacă oamenii sunt nefericiţi, puterea consideră că este preferabilă această stare de fapt, decât să se gândească la mijloacele de a le face soarta mai uşoară.

Cât priveşte superstiţiile, se foloseşte cam acelaşi limbaj: "Ştim că superstiţia este o himeră periculoasă, care i-a făcut rău neamului omenesc în toate vremurile, dar este bine statornicită peste tot în lume; naţiunile sunt extrem de ataşate de superstiţiile care nu fac altceva decât să le submineze şi să le distrugă. Un bolnav care nu-şi cunoaşte boala nu este niciodată în pericol, aşa că, hai să-i lăsăm pe oameni să urmeze greşelile lor sfinte, să continue a bea cupa otrăvită a amărăciunii. E mai bine să-i lăsăm în letargia care i-a cuprins sau în frenezia care-i poartă, decât să le redăm sănătatea sau liniştea interioară, ori bunăstarea cu care ei nu sunt obişnuiţi şi de care poate ar abuza; de un om bolnav te temi mai puţin decât de unul sănătos".

Nu. Adevărul nu le poate fi niciodată dăunător oamenilor. Adevărul îi poate face să se teamă doar pe cei care doresc să-i înşele pe oameni. Oare omul de bine nu se va face niciodată complicele violenţei şi al imposturii? Oricât de puţin ar gândi, omul de bine va şti că orice greşeală şi prejudecată sunt dăunătoare lumii şi va cunoaşte pericolele nemăsurate care rezultă din erorile noastre religioase. Cu cât credem că aceste erori sunt mai mari, cu atât ne vom da seama că sunt în stare să ne îmbolnăvească mai tare, să ne tulbure minţile şi să producă ravagii inestimabile. Care este probabilitatea ca un om care îşi face un principiu din a se orbi şi a renunţa la propria raţiune pentru un lucru considerat esenţial pentru el să asculte de alt principiu? Oricât de puţin ne-am gândi, tot vom vedea în rătăcirile religiei adevărata sursă a tuturor prejudecăţilor de care suferă neamul omenesc. Superstiţiile sunt cele care-i corup pe suverani; poftele, viciile şi prejudecăţile acestor stăpâni infectează societatea; superstiţiile distrug morala, înlocuind adevărurile realităţii cu dogme şovăitoare, cu fabulaţii şi extravaganţe.

Educaţia, obişnuinţele, exemplele şi autoritatea îşi dau mâna pentru a perpetua veşnic greşelile ale căror urmări necesare sunt înmulţirea viciilor şi îndepărtarea oamenilor de adevăr. Tiranii urăsc adevărul, pentru că acesta scoate la lumină excesele pe care le comit; preoţii vânează şi discreditează adevărul, pentru că existenţa lor este legată de minciună; puternicii zilei se tem de adevăr, fiindcă măreţia lor se bazează doar pe prejudecăţile popoarelor jefuite; în sfârşit, chiar poporul respinge adevărul, căci este ignorant şi incapabil să cerceteze singur lucrurile cărora le consacră o veneraţie şi un respect ereditar. Poporul se teme de adevăr, fiindcă preoţii şi tiranii i-au inspirat oroare pentru acesta.

Nu există nicio greşeală care să-i fie de folos omului; nu există prejudecăţi care să nu aibă urmări mai mult sau mai puţin dezastruoase pentru societate. Principiile morale cer aceeaşi exactitate ca şi calculul matematic; o presupoziţie falsă este de ajuns pentru a falsifica întregul calcul şi pentru a-l face inutil. Adevărul este periculos doar atunci când se asociază cu eroarea. Morala se întemeiază pe interesul neamului omenesc; dacă o veţi întemeia pe religie, atunci o faceţi să fie un lucru vag, o faceţi să devină nesigură şi şovăielnică. Politica se bazează pe nevoile societăţii; dacă o veţi întemeia pe voinţa unui despot, nu va mai avea trăinicie. Autoritatea suveranilor se bazează pe voinţa popoarelor; dacă le conferim suveranilor şi autoritate divină, ei vor abuza de aceasta pentru a-i face şi mai nefericiţi pe supuşi, recurgând la tot felul de crime.

Rangurile, distincţiile şi demnităţile trebuie să se bazeze pe serviciile reale pe care cetăţenii le aduc patriei lor; dacă le întemeiem pe hazardul datorat descendenţei, pe favorurile unui suveran sau pe venalitate, atunci până şi cei mai inutili şi mai incompetenţi dintre cetăţeni pot fi recompensaţi şi onoraţi. Nu pot exista moravuri sănătoase şi o bună educaţie acolo unde banul şi nu talentul ne înalţă în rang. Dacă vom întemeia educaţia doar pe ce ne place la un anumit moment şi dacă aceasta nu produce lucruri certe şi măreţe, dacă nu îi răsplăteşte pe cei merituoşi, atunci am întemeiat-o pe o fundaţie îngustă, care se clatină. Dacă toată lumea priveşte falsitatea, înşelătoriile şi minciuna ca fiind lucruri odioase şi detestabile, cum credem că nu vor exista consecinţe funeste dacă vom continua să ne întemeiem viaţa pe acestea?

Dacă vom pătrunde în detaliile vieţii omeneşti, totul ne va dovedi că nu există prejudecăţi care să nu aibă consecinţe nedorite. Pretutindeni vedem cum prejudecăţile popoarelor se opun binelui care ar trebuie să li se facă. Doar prejudecăţile lor împiedică reformarea abuzurilor şi a legilor proaste sub jugul cărora au suferit atâta vreme şi doar prejudecăţile din ştiinţă dăunează constant progresului acestora. Prejudecăţile le oferă tărie obişnuinţelor celor mai josnice, pe care fiecare le condamnă, dar le respectă şi le perpetuează în continuare. Tot prejudecăţile sunt cele care-i aţâţă pe oameni împotriva oricărei inovaţii, care-i fac să respingă descoperirile cele mai utile şi care-i înverşunează împotriva adevărurilor celor mai clare şi mai bine demonstrate. Din cauza prejudecăţilor, muritorii de rând sunt mereu sclavi şi caută o fericire de care nu se vor bucura niciodată.


Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.