Pachinko

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Min Jin Lee, scriitoare de origine coreeană, s-a născut la Seul, în 1968. A beneficiat de mai multe rezidenţe literare oferite de Guggenheim Foundation şi de alte instituţii de profil, publicând proză scurtă în The New Yorker, The Guardian şi în alte reviste şi ziare de prestigiu. În 2007 a debutat cu volumul Free Food for Millionaires, considerat de The Times unul dintre cele mai bune romane ale anului.

Pachinko (2017), al doilea roman al său, s-a bucurat de un succes remarcabil şi va fi tradus în 25 de limbi. Cartea a fost nominalizată la National Book Award for Fiction şi la Dayton Literary Peace Prize. Bestsellerul semnat de ea a fost pe lista New York Times a celor mai bune 10 cărţi ale anului 2017 şi a câştigat Medici Book Club Prize. A fost, de asemenea, în topurile celor mai bune volume publicate în 2017 realizate de BBC, USA Today sau New York Public Library, stârnind un interes impresionant şi entuziasmând cititorii.

Bestseller New York Times, Wall Street Journal şi Washington Post.

Patru generaţii de imigranţi coreeni înfruntă destinul în Japonia secolului XX.

Povestea începe cu Sunja, care îşi dezonorează familia săracă din cauza unei sarcini neaşteptate. Părăsită de iubit, tânăra e salvată de bărbatul care o ia de soţie şi o duce în Japonia.

Iată punctul de plecare al romanului Pachinko, o saga emoţionantă a unei familii excepţionale, exilate şi prinse în malaxorul indiferent al istoriei. Şi, de asemenea, al unei reflecţii despre descoperirea propriei identităţi, despre puterea rădăcinilor adânci şi despre forţa credinţei şi a familiei.

"O poveste frumos făurită despre dragoste, pierdere, hotărâre, noroc şi perseverenţă." (Library Journal)

"O meditaţie impresionantă despre ce sacrifică imigranţii pentru a-şi construi un cămin. Cartea aceasta confirmă locul lui Min Jin Lee printre cei mai buni romancieri ai noştri." (Junot Díaz)


În cele din urmă, oaspeţii de la han se mai înduplecaseră şi le dăduseră voie să le spele hainele. Nici măcar ei nu mai suportau mirosul. Astfel, Bokhee, Dokhee şi Sunja s-au îndreptat spre golf, ducând cu ele patru legături uriaşe. Cu fustele lungi ridicate şi legate, femeile s-au lăsat pe vine şi şi-au instalat măngălăul. Apa rece ca gheaţa le tăia mâinile pe care pielea li se îngroşase şi se asprise odată cu trecerea anilor. Bokhee freca viguros cămăşile ude de scândura ondulată din lemn, în timp ce alături sora ei, Dokhee, sorta restul de haine murdare. Sunja se ocupa de o pereche de pantaloni negri ai fraţilor Chung, pătaţi de sânge şi intestine de peşte.
- Te simţi altfel de când eşti căsătorită? a întrebat-o Dokhee.

Fetele primiseră primele vestea, imediat după ce căsătoria fusese înregistrată. Fuseseră şi mai uimite decât chiriaşii.
- Ţi-a spus yobo?

Bokhee şi-a ridicat privirea ca să surprindă reacţia Sunjei. Ar fi vrut să o dojeneasă pe sora ei pentru obrăznicie, cu toate astea era ea însăşi curioasă.
- Nu încă, a răspuns Sunja.

Căsătoria se oficiase în urmă cu trei zile, dar, din lipsă de spaţiu, Sunja continua să doarmă în aceeaşi cameră cu mama ei şi cu slujnicele.
- Mi-ar plăcea să mă căsătoresc, a zis Dokhee într-o doară.
- Cine s-ar căsători cu nişte fete ca noi? a intervenit Bokhee.
- Mi-ar plăcea să mă căsătoresc cu un bărbat ca pastoral Isak, a reluat Dokhee, fără să clipească. E atât de frumos şi de amabil. Se uită la tine cu atâta blândeţe când îţi vorbeşte. Până şi chiriaşii îl respectă, cu toate că el nu ştie nimic despre mare. Aţi observat?

Era adevărat. De obicei, chiriaşii se amuzau pe seama nobililor care mergeau la şcoală, dar de Isak le plăcea. Sunjei îi venea încă greu să se gândească la el ca la un soţ.

Bokhee a plesnit-o pe sora ei peste antebraţ.
- Ai înnebunit? Un un om ca el n-o să te ia niciodată de nevastă. Scoate-ţi din cap ideile astea tâmpite!
- Dar cu Sunja s-a căsătorit...
- Cu ea e altă poveste. Tu şi cu mine suntem slujnice, i-a explicat Bokhee.

Dokhee şi-a dat ochii peste cap.
- Şi atunci cum te strigă?
- Mă strigă Sunja, i-a zis fata, simţindu-se mai în largul ei.

Înainte de relaţia ei cu Hansu, Sunja stătea de vorbă mai des cu cele două surori.
- Eşti nerăbdătoare să pleci în Japonia? a întrebat Bokhee.

Părea mai interesată să trăiască la oraş decât să se căsătorească, ceea ce era oribil. Bunica şi mama ei munciseră pe rupte. Pe mama nu o auzise niciodată râzând.
- Bărbaţii susţin că Osaka e un loc mai aglomerat decât Busan sau Seul. Unde o să locuiţi? a iscodit-o Bokhee.
- Nu ştiu. Presupun că în casa fratelui lui Isak.

Sunja încă se mai gândea la Hansu şi la cât de aproape va fi de el. Mai mult decât orice altceva, se temea să nu dea nas în nas cu el. Şi totuşi, ar fi fost mai rău dacă nu l-ar fi văzut deloc, îşi spunea în sinea ei. Bokhee a studiat chipul Sunjei.
- Ţi-e frică să pleci? Nu trebuie să-ţi fie. Cred că o să ai parte de o viaţă minunată acolo. Bărbaţii spun că sunt lumini electrice peste tot - în trenuri, în maşini, pe străzi şi în toate casele. Şi mai zic şi că în Osaka se găseşte tot ce ţi-ai putea dori să cumperi dintr-un magazin. Poate că o să te îmbogăţeşti şi o să trimiţi după noi. Am putea deschide un han acolo!

Bokhee era uimită de planurile pe care tocmai le încropise pentru ele.
- Trebuie să fie şi acolo nevoie de hanuri. Mama ta poate să gătească, iar noi, să spălăm şi să dereticăm...
- Şi mai zici că mie îmi umblă idei trăsnite prin cap? a întrerupt-o Dokhee, trăgându-i o palmă peste umăr şi lăsând o urmă umedă pe mâneca de la haina surorii ei.

Sunja se chinuia să stoarcă pantalonii uzi, fiindcă erau foarte grei.
- O soţie de preot poate fi bogată? a întrebat Sunja.
- Poate că preotul va câştiga mulţi bani! a exclamat Dokhee. În plus, părinţii lui sunt bogaţi, nu?
- De unde ştii? a zis Sunja.

Mama îi spusese că părinţii lui Isak deţineau nişte pământuri, însă mulţi proprietari îşi vânduseră proprietăţile ca să poată plăti noile taxe.
- Nu ştiu dacă vom avea mulţi bani. Nu contează.
- Are haine aşa de frumoase şi e atât de educat! s-a minunat Dokhee, neînţelegând de unde pot avea bani unii oameni.

Sunja s-a apucat să spele altă pereche de pantaloni.
- I-l putem da acum? s-a întors Dokhee spre sora ei.

Bokhee a încuviinţat din cap, dorindu-şi să-i distragă Sunjei gândul de la plecare. Fata părea neliniştită şi tristă, departe de a fi o mireasă fericită.
- Pentru noi eşti ca o soră mai mică, deşi te-ai crezut mereu mai în vârstă, fiindcă eşti deşteaptă şi răbdătoare, i-a zis Bokhee zâmbind.
- Cine o să-mi mai ia apărarea când mă ceartă mama ta, dacă tu pleci? Ştii bine că sora mea n-o să facă nimic, a mai adăugat Dokhee.

Sunja a pus deoparte, lângă stâncă, pantalonii pe care-i spăla. Surorile îi fuseseră alături încă de la moartea tatălui ei. Nu-şi putea imagina viaţa în lipsa lor.
- Voiam să-ţi oferim ceva.

Dokhee i-a întins o pereche de răţuşte sculptate în lemn de salcâm, care atârnau la capetele unui şnur din mătase roşie. Erau cât o mână de bebeluş.
- Ajeossi de la piaţă zice că raţele se unesc pe vecie, i-a explicat Bokhee. Poate că peste câţiva ani o să te întorci acasă şi o să ne faci cunoştinţă cu copiii tăi. Ştiu să am grijă de bebeluşi. Am crescut-o aproape singură pe Dokhee. Cu toate că uneori poate fi tare neastâmpărată. Dokhee şi-a apăsat nasul cu degetul, împingându-şi nările în sus cu degetul arătător, ca să imite un porc.
- Pari aşa de nefericită în ultima vreme... Şi ştim de ce, a spus Dokhee.

Cu răţuştele în mână, Sunja a ridicat privirea.
- Ţi-e dor de tatăl tău, a continuat Bokhee.

Fetele îşi pierduseră părinţii încă din fragedă pruncie.

Pe faţa lată a lui Bokhee a înflorit un zâmbet trist. Şi-a plecat ochii mici şi blânzi, care semănau cu nişte mormoloci. Surorile erau aproape identice la chip. Cea mică era doar puţin mai scundă şi mai durdulie. Sunja a început să plângă şi Dokhee a luat-o în braţele ei puternice.
- Abuji, abuji al meu! a şoptit Sunja.
- Nu-i nimic, nu-i nimic, a liniştit-o Bokhee, bătând-o încet pe spate. Acum ai un soţ bun.

Yangjin i-a pregătit ea însăşi bagajul fiicei sale. Fiecare articol de îmbrăcăminte a fost împăturit cu grijă şi aşezat pe un pătrat mare de material care să poată forma o boccea uşor de transportat. Yangjin a legat strâns capetele materialului şi a făcut o buclă în chip de mâner. În zilele dinaintea plecării cuplului, Yangjin îşi spunea întruna că uitase ceva, aşa că desfăcea una dintre cele patru boccele şi relua procesul. Voia să trimită mai multe produse pentru cămară, cum ar fi jujube uscate, fulgi de ardei iute, pasta de ardei, anşoa mare şi uscat şi pastă fermentată de soia pentru cumnata lui Isak, dar Isak i-a spus că nu puteau lua atâtea lucruri pe feribot.
- Putem să cumpărăm de acolo, a asigurat-o el.

În dimineaţa în care Yangjin, Sunja şi Isak un pornit spre debarcader feribotului din Busan, Bokhee şi

Dokhee au rămas acasă. Despărţirea de cele două surori a fost grea. Dokhee a plâns în neştire, temându-se că Yangjin va pleca şi ea în Osaka şi le va abandona în Yeongdo. Debarcaderul feribotului din Busan era o structură din lemn şi cărămidă, încropită în grabă. Pasagerii, membrii familiei care veniseră să-i conducă şi vânzătorii ambulanţi se învârteau prin debarcaderul aglomerat. Şiruri lungi de pasageri aşteptau ca poliţia şi ofiţerii de la imigrări să le verifice documentele înainte să se îmbarce pe feribotul spre Shimonoseki. În timp ce Isak stătea la rând ca să discute cu poliţiştii, femeile aşteptau pe o bancă din apropiere, gata să sară în picioare în caz că el avea nevoie de ceva. Feribotul uriaş andocase deja, aşteptând să ia sfârşit controlul documentelor.

Mirosul de alge se amesteca cu cel de combustibil de pe vas. Încă de dimineaţă Sunja avusese greţuri şi era palidă şi epuizată. Vomitase ceva mai devreme şi nu mai avea nimic în stomac.

Yangjin ţinea strâns la piept cea mai mică dintre bocceluţe. Oare când îşi va revedea fiica? se întreba. Întreaga ei lume părea distrusă. Nu mai conta ce era bine pentru Sunja şi pentru copil. De ce trebuiau să plece? Yangjin nu-şi va putea ţine în braţe nepotul. De ce nu-i putea însoţi? Trebuia să fie ceva de lucru pentru ea în Osaka, îşi zicea în sinea ei. Totuşi, Yangjin ştia că trebuie să rămână.

Era datoria ei să aibă grijă de mormintele socrilor şi al soţului ei. Nu-l putea părăsi pe Hoonie. Şi, în plus, unde avea să locuiască în Osaka?

Sunja s-a aplecat uşor, icnind de durere.
- Te simţi bine?

Fata a încuviinţat din cap.
- Am văzut ceasul de aur, i-a zis Yangjin.

Sunja şi-a înfăşurat braţele strâns în jurul corpului.
- Ţi l-a dat bărbatul ăla?
- Da, a recunoscut Sunja, evitând privirea mamei.
- Care om îşi permite aşa ceva?

Sunja nu i-a răspuns. Nu mai rămăseseră decât câţiva bărbaţi la coadă, în faţa lui Isak.
- Unde e bărbatul care ţi-a dat ceasul?
- Locuieşte în Osaka.
- Poftim? De acolo este el?
- E din Jeju, dar locuieşte în Osaka. Nu ştiu dacă acum e-acolo.
- Şi ai de gând să te întâlneşti cu el?
- Nu.
- Nu te poţi vedea cu individul ăsta, Sunja! Te-a abandonat. E un om rău.
- E căsătorit.

Yangjin a inspirat adânc.

Sunja se auzea vorbind cu mama ei, dar se simţea de parcă ar fi fost o cu totul altă persoană.
- Nu ştiam că e căsătorit. Nu mi-a spus.

Yangjin rămăsese nemişcată, cu gura uşor întredeschisă.
- Eram la piaţă şi nişte băieţi japonezi s-au luat de mine, iar el i-a alungat. Şi atunci ne-am împrietenit. Era firesc să vorbească în sfârşit. Se gândea la Hansu neîncetat, dar nu avusese cui să povestească despre el.
- Voia să aibă grijă de mine şi de copil, însă nu mă putea lua de nevastă. Mi-a spus că are o soţie şi trei copii în Japonia.

Yangjin şi-a luat fiica de mână.
- Nu trebuie să te vezi cu el. Bărbatul ăla - Yangjin a arătat spre Isak - bărbatul ăla ţi-a salvat viaţa. Ţi-a salvat copilul. Acum faci parte din familia lui. Eu nu am să te mai văd niciodată. Ştii ce înseamnă asta pentru o mamă? În curând vei fi şi tu părinte. Sper că vei avea un fiu care nu va fi nevoit să te părăsească atunci când se va căsători.

Sunja a dat din cap.
- Ceasul... Ce ai de gând să faci cu el?
- O să-l vând când ajung în Osaka.

Yangjin era mulţumită de răspunsul ei.
- Mai bine păstrează-l pentru când vei avea nevoie mai mare. Dacă soţul tău te întreabă de unde-l ai, spune-i că ţi l-am dat eu.

Yangjin a scotocit prin geanta pe care o ţinea sub bluză.
- Astea au fost ale mamei tatălui tău, i-a zis Yangjin, întinzându-i cele două inele de aur pe care i le dăruise soacra ei înainte să moară. Încearcă să nu le vinzi dacă nu e necesar. Dar e bine să ştii că ai pe ce pune mâna în caz că vei avea nevoie de bani. Eşti o fată cumpătată, dar ca să creşti un copil e nevoie de bani. Vor apărea situaţii neprevăzute, cum ar fi vizitele doctorului. Dacă pruncul e băiat, va trebui să-i plăteşti şcoala. Dacă pastorul nu-ţi va da bani pentru gospodărie, încearcă să ţi-i câştigi prin muncă şi fă economii pentru zile negre. Cheltuieşte-i pe cele necesare, dar pune totodată câţiva bănuţi deoparte şi uită că i-ai avut. O femeie trebuie să aibă tot timpul ceva pus deoparte. Ai mare grijă de soţul tău! Altfel o să ţi-l ia altă femeie. Poartă-te respectuos cu familia lui! Dă-le ascultare! Dacă greşeşti, ne vor blestema familia. Gândeşte-te la bunul tău tată, care a făcut mereu tot ce a putut pentru noi.

Yangjin a încercat să-şi amintească ce poveţe mai avea să-i dea. Îi era greu să se concentreze.

Sunja a strecurat inelele în săculeţul din pânză de sub bluză, acolo unde îşi ţinea ceasul şi banii.
- Omoni, îmi pare rău.
- Ştiu, ştiu, a liniştit-o Yangjin, apoi şi-a mângâiat fiica pe creştet în tăcere. Tu eşti tot ce aveam pe lume. De acum nu voi mai avea nimic.
- O să-l rog pe pastorul Isak să-ţi scrie când ajungem acolo.
- Da, da. Şi dacă ai nevoie de ceva, roagă-l pe Isak să-mi scrie o scrisoare în coreeană, iar eu o să cer cuiva din oraş să mi-o citească, a oftat Yangjin. Cât aş vrea să ştim să citim!
- Măcar ştim cifrele şi cum să socotim. Ne-a învăţat tata.
- Da. Tatăl tău ne-a învăţat, i-a zâmbit Yangjin.

De-acum căminul ţi-e alături de soţul tău, a reluat femeia.
Aşa îi spusese şi tatăl ei, când se măritase cu Hoonie.
"Să nu te mai întorci niciodată acasă!" îi zisese, totuşi Yangjin nu-i putea spune asta propriei sale fiice.
- Clădeşte un cămin primitor pentru soţul şi copilul tău. Asta e datoria ta. Ei nu trebuie să sufere. Isak s-a întors şi părea foarte liniştit. Zeci de oameni fuseseră respinşi din cauza documentelor lipsă sau a neplăţii taxelor. În schimb, lui, ofiţerii nu i-au făcut probleme. El şi soţia puteau pleca.
Osaka, aprilie 1933

Când a obosit să-şi tot mute greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, Yoseb Baek a început să se plimbe de colo până colo prin gara din Osaka asemenea unui om închis într-o celulă. Dacă ar fi venit cu un prieten, ar fi stat la taifas şi ar fi reuşit să stea locului, dar era singur. Yoseb era vorbăreţ din fire şi, deşi vorbea o japoneză mai mult decât perfectă, accentul îl trăda întotdeauna. Cu înfăţişarea lui, putea să abordeze orice japonez, iar acesta îi zâmbea politicos, însă îl respingea de îndată ce deschidea gura. La urma urmei era coreean şi, oricât de plăcută era personalitatea lui, din păcate aparţinea unui neam şiret şi foarte iscusit. Mulţi dintre japonezi erau imparţiali şi aveau principii sănătoase, dar în preajma străinilor erau prudenţi. Trebuie să vă feriţi, în special de cei mai deştepţi dintre ei - coreenii sunt scandalagii din fire. Locuia în Japonia de mai bine de un deceniu, aşa că Yoseb le auzise pe toate. Nu mai lua seama la ele. I se păreau nişte comentarii demne de milă.

Paznicul care patrula prin gara din Osaka observase neliniştea lui Yoseb, dar să aştepţi nerăbdător sosirea unui tren era departe de a fi un delict. Poliţia nu ştia că e coreean, atitudinea şi ţinuta lui vestimentară nu îl trădau deloc. Majoritatea japonezilor susţineau că pot să facă diferenţa între un japonez şi un coreean, dar toţi coreenii ştiau că nu sunt decât scorneli. Poţi să imiţi pe oricine. Yoseb purta hainele obişnuite de muncitor modest din Osaka - pantaloni simpli, cămaşă în stil occidental şi o haină groasă, de lână, care nu îşi arăta uzura. Lăsase de mult deoparte lucrurile fine pe care le adusese cu el din Pyongyang - costume scumpe, comandate de părinţii lui la un croitor ce făcea haine la comandă pentru misionarii din Canada şi familiile lor.

În ultimii şase ani, Yoseb lucrase ca şef de atelier într-o fabrică de biscuiţi, supraveghind treizeci de fete şi doi bărbaţi. La serviciu, trebuia să aibă un aspect îngrijit, atâta tot. Nu era nevoie să se îmbrace mai bine decât şeful lui, Shimamura-san, care-i dăduse de înţeles că până dimineaţă îi putea lesne găsi un înlocuitor. În fiecare zi tot mai mulţi coreeni flămânzi soseau în Osaka cu trenul din Shimonoseki sau cu barca din Jeju, iar Shimamura-san putea să-l aleagă pe cel mai bun dintre ei.

Yoseb era recunoscător că fratele lui mai mic vine într-o duminică, singura lui zi liberă. Acasă, Kyunghee pregătea un adevărat festin. Altfel ar fi venit cu el.

Amândoi erau foarte curioşi să o cunoască pe tânăra cu care se căsătorise Isak. Situaţia ei era scandaloasă, totuşi, decizia lui Isak nu îi surprindea câtuşi de puţin. Nimeni din familie nu ar fi fost nicicând luat pe nepregătite de faptele lui altruiste. Încă de mic renunţa la mâncarea şi la bunurile lui personale în favoarea celor săraci, dacă i se permitea. Bolnav fiind, băiatul îşi petrecuse copilăria în pat citind. Mesele bogate îi erau trimise în cameră pe o tavă lăcuită, din lemn de curmal. Cu toate acestea, rămânea la fel de slab ca un băţ, deşi orezul dispăruse până la ultimul bob din castronul de metal, atunci când tava era înapoiată la bucătărie. Fireşte că servitorii nu plecaseră niciodată fără o cantitate considerabilă din mâncarea lui, pe care Isak le-o oferea de bunăvoie. Orezul şi peştele erau una, şi-a zis Yoseb, dar o căsnicie era prea mult. Să accepte să crească copilul altui bărbat! Soţia lui, Kyunghee, îi ceruse să-i promită că nu-l vor judeca până când nu vor avea ocazia să o cunoască. Ca şi Isak, şi ea avea o fire extrem de blândă.

Când trenul de Shimonoseki a intrat în gară, mulţimea care aştepta s-a împrăştiat cu o precizie organizată. Hamalii au dat năvală să-i ajute pe pasagerii de la clasa întâi. Toţi ceilalţi păreau să ştie încotro să o apuce. Fiind cu un cap mai înalt decât ceilalţi, Isak se distingea din mulţime. Avea pe cap o pălărie moale, de fetru, iar pe vârful nasului purta ochelari cu ramă din carapace de ţestoasă.

Isak a scrutat din priviri mulţimea şi, zărindu-l pe Yoseb, i-a făcut semn cu mâna lui osoasă şi dreaptă. Yoseb a pornit degrabă spre el. Băiatul devenise adult. Isak era şi mai slab decât şi-l amintea. Pielea lui palidă devenise măslinie, iar în jurul ochilor surâzători şi blânzi i se iviseră câteva riduri. Isak semăna perfect cu fratele lor, Samuel; era straniu. Costumul occidental, cusut manual de croitorul familiei, atârna pe trupul lui uscăţiv. Băiatul timid şi bolnăvicios pe care Yoseb îl lăsase în urmă acum unsprezece ani devenise un gentleman înalt, al cărui trup firav era şi mai slăbit din pricina suferinţei sale recente. Cum putuseră părinţii să-l lase să vină până în Osaka? De ce insistase Yoseb?

L-a cuprins în braţe pe fratele lui şi l-a tras mai aproape. Aici, singura persoană pe care Yoseb o mai îmbrăţişase fusese soţia lui, aşa că era plăcut să aibă o rudă în apropiere - şi, mai ales, să simtă barba fratelui său frecându-se de urechile lui. Frăţiorul lui avea acum păr pe faţă, s-a minunat Yoseb.
- Ce mare te-ai făcut!

Amândoi au râs, căci era adevărat şi pentru că trecuse atâta vreme de când nu se mai văzuseră.
- Frate! a exclamat Isak. Fratele meu!
- Isak, eşti aici! Sunt atât de fericit!