Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cronicile unui spectator implicat


Doru Mărgineanu

18.09.2019
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Doru Mărgineanu
Cronicile unui spectator implicat
Editura Vremea, 2019



 Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Un întreg spectacol pe două voci, însufleţit de câteva zeci de articole şi eseuri semnate de autor din1990 până în prezent, unele, în publicaţii româneşti: Revista 22, Cotidianul, Dilema, România liberă, Timpul, Cultura, altele, în două cunoscute jurnale belgiene, Le Soir şi La libre Belgique. Temele predilecte: istorie recentă, societate, cultură, ştiinţă, probleme ale emigraţiei.
Fragmente
 
Încotro ne-o ia inteligenţa?[i]

"Aş paria că, dacă un cetăţean obişnuit din Atena anului 1000 î.Hr. ar apărea deodată printre noi, ar fi printre cei mai sclipitori şi vioi ca intelect dintre colegii noştri, cu o memorie bună, un domeniu vast de idei şi o viziune clară asupra problemelor importante...". Cu această afirmaţie captivantă începe nu o scriere de science fiction, ci o sobră prezentare ştiinţifică de genetică, antropologie şi neurobiologie referitoare la capacităţile intelectuale şi emoţionale ale speciei umane. Este articolul intitulat "Intelectul nostru fragil", al profesorului Gerald Crabtree de la Universitatea Stanford, publicat în numărul din ianuarie 2013 al foarte serioasei reviste Trends in Genetics (vol. 29, nr. 1, pp. 1-5), după ce apăruse online încă din noiembrie trecut. Deşi nu cred că avem în bagajul obişnuit de cultură generală vreo imagine ilustrativă a atenienilor chiar din anii 1000 î.Hr., profunzimea spiritului unui Sofocle (sec. V î.Hr.) sau atotcuprinderea şi rigoarea intelectului unui Aristotel (sec. IV î.Hr.) ne obligă la sfioasă modestie, excluzând orice iluzie că inteligenţa omului care poate circula în avion ar fi cumva superioară celei a strămoşilor care nu aveau decât calul.

Dar articolul menţionat merge mult dincolo de această firească acceptare, autorul argumentând ideea că intelectul mediu al speciei umane e în declin inexorabil din cauza acumulării mutaţiilor genice care afectează dezvoltarea şi funcţionarea creierului. În opinia sa, optimul capacităţilor mentale ale speciei noastre ar fi fost atins în urmă cu câteva mii de ani, înaintea trecerii de la viaţa în grupuri mici a vânătorilor şi culegătorilor, la colectivităţile umane mai ample, generate de practicarea agriculturii. Argumentaţia ar putea fi simplificată reţinând că datele antropologice arată că extinderea volumului cranian şi a scoarţei cerebrale frontale, care a făcut posibilă capacitatea tipic omenească de gândire abstractă, s-a produs la strămoşii preistorici africani în urmă cu între 500 de mii şi 50 de mii de ani, după apariţia primelor unelte, dar cu mult înainte de apariţia scrierilor şi a complicării limbajului. Presiunea selectivă care a condus la caracteristicile mentale excepţionale ale speciei umane a operat asupra vânătorilor şi culegătorilor ce trăiau în mici grupuri dispersate, fiecare individ fiind continuu expus mecanismelor selective care au eliminat pe cei a căror capacitate de evaluare şi intuiţie nu le-au permis să reziste asprimilor naturii. Acea veche selecţie primordială ar fi optimizat astfel cele câteva mii de gene, aproximativ 10% din genomul uman, estimate că intervin în funcţionarea intelectului, aşa încât creierul omenesc capabil să creeze simfonii şi matematicile superioare ar fi fost deci triat de selecţia naturală pe baza abilităţii de... a arunca o lance sau o piatră la momentul adecvat şi în felul potrivit! Trecerea la viaţa în comunităţi de oameni mai numeroase, produsă odată cu deprinderea agriculturii, ar fi mutat ponderea presiunii selective a mediului de la o selecţie bazată în principal pe adecvarea intelectuală şi emoţională la una bazată în principal pe rezistenţa la infecţii. Iar de atunci, deci de trei până la cinci mii de ani, în absenţa selecţiei intelectuale (?!), se pot acumula mutaţii spontane nefavorabile în miile de gene implicate în activitatea cerebrală superioară, fără să afecteze semnificativ fecunditatea. Ilustrativ pentru această posibilitate, G. Crabtree citează faptul că anormalităţi ale materialului genetic pot fi decelate într-o mare proporţie (peste 10%) din celulele creierului uman şi că o mare parte din ansamblul bolilor umane transmise genetic au şi o componentă neurologică, incluzând adesea un aspect de deficienţă intelectuală. Iar concluzia autorului este exprimată tranşant chiar în titlul comentariului său: specia umană este fragilă intelectual iar maximul posibilităţilor creierului omenesc a fost atins cu câteva mii de ani în urmă.

Este uşor de înţeles că o astfel de concluzie, care afirmă implacabila degradare a însuşi elementului definitoriu al speciei noastre, sună ca o condamnare total inacceptabilă de a ne priva de atributul sapiens, pe care ni l-am înscris chiar de două ori în denumirea biologică a variantei actuale a omenirii (subspecia Homo sapiens sapiens). Nu e de mirare astfel că, încă de la apariţia sa online, articolul lui G. Crabtree a trezit un val de reacţii de contestare, reflectate din plin atât în blog-urile consacrate ştiinţei cât şi în coloanele presei de largă circulaţie. Afirmaţia lui Crabtree că "strămoşul vânător-culegător care nu găsea soluţia corectă de a obţine hrană şi adăpost pierea odată cu progenitura sa, în timp ce un financiar actual care face o greşeală conceptuală gravă poate primi o recompensă consistentă" este plastică şi plăcută pentru toţi cei care suntem afectaţi de dezordinea bancară din ultimii ani, dar ea nu are consistenţă factuală. Aşa cum remarcă ironic (în The Independent) profesorul de genetică Steve Jones de la University College din Londra, o argumentaţie absolut similară cu a lui G. Crabtree ar putea susţine că ne diminuează agresivitatea sau... un anumit (!) organ, iar The Guardian subliniază cu vehemenţă amatorismul în problemă al autorului, care nu a prezentat nici o dovadă a producerii efective a vreunei diminuări intelectuale de genul pe care îl discută. În fine, într-o replică apărută în numărul din februarie 2013 al Trends in Genetics (vol. 29, nr. 2, pp. 59-60) neurogeneticianul Kevin Mitchell de la Trinity College din Dublin demontează argumentaţia lui G. Crabtree arătând că multitudinea de gene cu potenţial impact asupra intelectului nu funcţionează ca un lanţ ale cărui verigi sunt slabe, ci ca o reţea robustă, stabilitatea ansamblului compensând eventuale modificări genice individuale. Mai mult chiar, opus ipotezei că inteligenţa ar fi avut un mai mare rol de selecţie în viaţa vânătorilor-culegători, K. Mitchell citează date genetice care sugerează tocmai contrariul: complexitatea interacţiilor sociale din comunităţile omeneşti mai moderne este un factor stimulator al inteligenţei. Iată-ne, deci, reconfortaţi, deşi nu ştiu câţi dintre noi chiar ne simţim uşuraţi că scăpăm de spectrul ipoteticei idiotizări implacabile a omenirii ca specie biologică... când atâtea dintre cele mai (tele)vizibile exemplare actuale ale speciei par a confirma acea ameninţare!

Dar - dincolo de orice ironie mai mult sau mai puţin amară - în măsura în care resursele psihice personale ne permit preocupări ce transcend cotidianul, este cert că subiectul posibilei schimbări în timp a inteligenţei omeneşti este cu adevărat fascinant. Căci este un aspect fundamental pentru omenire în ansamblu al anticului precept Gnothi seauton! (Cunoaşte-te pe tine însuţi!), înscris pe frontispiciul sanctuarului delfic şi evocat de atâtea spirite ilustre, de la Platon la Benjamin Franklin. Inteligenţă înseamnă, într-o formulare foarte sintetică, capacitatea de a înţelege şi face faţă unor situaţii noi care pun la încercare fiinţa respectivă, precum şi de a învăţa din rezolvarea acelor dificultăţi. Accepţiunea generală a inteligenţei ca măsură a flexibilităţii mentale este aplicabilă atât omului cât şi unei multitudini de activităţi ale diferitelor specii animale. Dincolo de paralelismele remarcate de mult timp între inteligenţă şi dezvoltarea creierului la diferite specii, observaţii mai recente asupra dovezilor surprinzătoare de inteligenţă la ciori şi la alte păsări din aceeaşi familie (Corvidae) atestă că inteligenţa a evoluat de mai multe ori independent în cadrul animalelor vertebrate.

Activităţile unor animale de a crea şi utiliza instrumente şi de a planifica acţiuni utile sunt adesea uimitoare, dar le-am menţionat doar spre a sublinia ideea că, în viziunea darwiniană asupra naturii, inteligenţa umană este şi ea o caracteristică optimizabilă în procesul evoluţiei. Într-o astfel de optică este firesc să ne întrebăm dacă omul modern - a cărui inteligenţă i-a permis să ocupe deja practic toate spaţiile locuibile ale planetei, a creat o multitudine de civilizaţii locale cu persistenţă în timp variabilă şi este în stadiul pe care îl vedem al unei civilizaţii globale - reprezintă un "punct final" al evoluţiei sau continuă să evolueze, chiar dacă pe o scară de timp dificil accesibilă observaţiilor curente. Se cuvine amintit că problema transformării sufletului omenesc este centrală în doctrinele religioase, iar asupra devenirii omului s-au exprimat pe larg filosofii, din antichitate până în prezent. Dar despre supraomul (übermensch) propovăduit de Nietzsche în Aşa grăit-a Zarathustra, ca obiectiv către care trebuie să tindă omenirea în aspiraţia intrinsecă spre putere nu am calificarea şi - mărturisesc fără rezerve - nici dorinţa de a mă exprima.

În schimb, cred că nu se poate vorbi despre inteligenţa omului fără să amintim impresionantul eseu ştiinţific, apărut postum în 1955, al lui Pierre Teilhard de Chardin Le phénomène humain. În această operă capitală, savantul paleontolog (co-descoperitor al H. erectus pekinensis) şi mult-eruditul iezuit trasează cu ne-egalată claritate evoluţia Universului, acordând o atenţie specială apariţiei gândirii - noogeneza - şi constituirii noosferei, un strat unic de gândire, emergent din stratul de viaţă (biosfera) suprapus litosferei, hidrosferei şi atmosferei terestre. În viziunea lui Teilhard de Chardin, evoluţia va culmina într-o conştiinţă supremă unică, denumită de el Punctul Omega. Este, desigur, prematur să încercăm a distinge acel tulburător Punct Omega, însă deja putem fi uimiţi de viziunea penetrantă a celui care a înţeles că dezvoltarea ştiinţei şi a tehnologiei vor permite persoanei umane să fie prezentă simultan în toate colţurile lumii, realizându-se o mega-sinteză a elementelor gânditoare. Căci, adevărata explozie digitală din ultimele două decenii, internetul şi generalizarea la scară planetară a telecomunicaţiilor interpersonale realizează într-un mod deja evident interconectarea permanentă a miliarde de oameni, creând premizele integrării elementelor gânditoare.

Dar, exact năvalnica revoluţie tehnologică digitală care a făcut în doar puţini ani ca omenirea de şapte miliarde de indivizi să utilizeze peste cinci miliarde de telefoane mobile, prezente chiar şi în zone unde apa curentă rămâne ca un vis aproape irealizabil, ridică probleme acute referitoare la impactul foarte direct şi imediat asupra funcţionării organului inteligenţei noastre. Aceste rânduri sunt compuse în faţa unui ecran de cineva pentru care scrierea de mână a rămas ca un gest atât de rar încât începe chiar să fie inhibant, iar căutarea într-un dicţionar sau răsfoirea unei enciclopedii sunt pe cale de a fi (aproape) complet înlocuite de cele câteva click-uri care îmi permit să beneficiez instantaneu de servicii culturale arhi-abundente, fără să privesc la altceva decât la această fantastică (şi tot mai acaparantă) fereastră spre lume. Iar printre cei care le vor citi, destui - din păcate, poate deja o majoritate - o vor face nu ţinând în mână paginile frumos ilustrate ale revistei, ci privind la un ecran similar, pe care orice eventuală neclaritate a scriselor mele le poate fi instantaneu compensată de informaţia globală vehiculată de Google. Până aici, iată doar o multitudine de comodităţi. Dar cu ele se asociază şi schimbări tot mai profunde în funcţionarea creierului nostru, din ale cărui activităţi fundamentale o parte sunt transferate asupra unor "proteze" externe. Acest proces de externalizare este cel mai evident în ceea ce priveşte memoria. În societăţile omeneşti orale, toată zestrea de cunoştinţe ale comunităţii este înscrisă doar în memoria cerebrală, deci în reţelele neuronale ale indivizilor ei, transmiţându-se şi în timp tot numai prin acest suport biologic. Inventarea scrierii şi multiplicarea suporturilor fizice de stocare a informaţiei - de la oase încrustate la discuri optice, trecând prin tăbliţe de lut, piatră, pergament, papirus, hârtie, benzi şi discuri magnetice - au permis o mereu accelerată acumulare de cunoştinţe stocate în structuri ne-cerebrale, artefactuale. Iar acum, o parte tot mai mare din memoria personală - nume, date aniversare şi de scadenţe, numere de telefon etc - o încredinţăm diferitelor microcircuite care ne servesc prompt şi în absenţa cărora suntem tot mai neajutoraţi. Iar, dacă cumva externalizarea memoriei nu pare să comporte decât avantaje, semnalez şi evidenta atrofiere a capacităţii de calcul. Câţi dintre noi, trecuţi prin şcolaritate îndelungată şi, adesea, de bun nivel, mai ştim să extragem rădăcina pătrată a unui număr de mai multe cifre sau măcar ne mai lansăm în calculele mentale fireşti odinioară? Căci se pare că o mare parte din populaţia ţărilor cu şcolaritate generalizată de mult timp are dificultăţi cu tabla înmulţirii. Iar acum, facilitatea de a te putea defula prin exprimare liberă (adesea, anarhică!) pe imensa multitudine de site-uri de blog şi microblog ca şi înlocuirea elegantului stil epistolar de către grăbitul e-mail antrenează o depreciere evidentă a limbajului: vocabular diminuat, utilizare imprecisă a cuvintelor şi abandon ortografic. În caz că nici atrofierea lingvistică nu ni se pare îngrijorătoare pentru evoluţia mentală, să ne gândim şi la evidenta schimbare a comunicării inter-individuale adusă de generalizarea telefonului mobil şi a internet-ului: cei mai fanatici utilizatori ai acestora, copiii şi adolescenţii, nu doar că tind să substituie întâlnirea printr-un "chat", dar cel mai adesea trimit prin telefon avalanşe de SMS-uri scrise în argoul estropiat al acestei comunicări expeditive, mai degrabă decât să-şi utilizeze vocea, cu încărcătura ei afectivă. După cum şi o majoritate din e-mail-urile care circulă între "prieteni" adulţi nu mai conţin nici o altă implicare personală decât gestul de a apăsa pe re-transmiterea mesajelor primite către o listă proprie de corespondenţi, care vor face la fel.

Enumerarea motivelor de îngrijorare privind influenţa revoluţiei digitale asupra funcţionării cerebrale ar mai putea continua, dar ne putem deja întreba dacă nu cumva Crabtree are dreptate privind superioritatea mentală a atenianului de acum trei milenii. Însă, o privire debarasată de excesul de anticipare negativă - propriu perioadelor de reflux economico-social - şi de paseismul care ne tentează când nu mai suntem tineri ne poate arăta că revoluţia digitală, prin generalizarea accesului la cvasi-totalitatea cunoaşterii contribuie major la evoluţia noosferei. O viziune lucid-optimistă asupra perspectivelor de ansamblu în secolul pe care l-am început ne-o propune recentul volum Aimer (quand même) le XXIe siècle (Albin Michel, 2012) al eseistului Jean-Louis Servan-Schreiber. Acest volum, a cărui lectură e un bun antidot la scepticismul angoasant omniprezent, conchide că deconcertanta perioadă actuală poate fi de fapt o nouă Renaştere, în care (printre altele) omul va integra şi variate "proteze ale intelectului", de tipul smartphone-ului, într-o funcţionalitate mentală superioară. Pe această linie, este de amintit că mişcarea culturală transhumanistă, afirmată cu precădere în SUA în ultimele decenii ale secolului trecut, susţine în mod explicit utilizarea ştiinţei şi a tehnologiei pentru perfecţionarea capacităţilor mentale şi fizice ale omului[ii].

Un moment notabil în utilizarea farmacologiei pentru creşterea performanţelor cognitive l-a reprezentat definirea în 1972 a conceptului "medicament nootrop", capabil să stimuleze activităţile cognitive ale creierului, cu efect pozitiv direct asupra gândirii şi fără să aibă efectele sedative, excitatoare sau toxice ale altor clase de medicamente psihotrope. Conceptul şi termenul nootrop sunt datorate medicului Corneliu E. Giurgea (1923-1995), neurofiziolog bucureştean emigrat în Belgia, unde a fost principalul realizator al primului medicament nootrop, Piracetam[iii].

Faptul că obiectivul transhumanist de perfecţionare a capacităţilor omeneşti comportă şi foarte evidente riscuri ale ucenicului vrăjitor ne-o arată cât se poate de clar, referitor la capacităţile fizice, repetatele demascări răsunătoare ale dopajului sofisticat practicat de / pe sportivi de performanţă. În ceea ce priveşte stimularea capacităţilor mentale, utilizarea deja extinsă a medicamentelor psihostimulante (ca Ritalin şi Modafinil) ridică serioase preocupări de sănătate. Iar perspectiva, din fericire nu imediată, dar previzibilă a implantării în creierul uman de componente bioelectronice care să îi confere capacităţi supra-umane apare de-a-dreptul inacceptabilă etic şi moral. Ne rămâne, deci, să sperăm că "fragilul nostru intelect" va continua să evolueze în sensul ascendent pe care, de fapt, a mers de la inventarea uneltelor de piatră, la simfonii şi la teoria supercorzilor din fizica contemporană... Amin!

Viaţa continuă în vise![iv]

În unul dintre pregnantele sale articole despre diaspora[v], doamna Săvulescu Voudouri relatează că o autentică anchetă sociologică i-a confirmat generalitatea incidenţei la refugiaţii politici din dictaturi a unui acelaşi coşmar repetitiv: împiedicarea de a mai ieşi din ţara de origine, unde persoana devenită cetăţean al ţării de azil revenise cu treburi temporare. Ca sociolog, autoarea a constatat că visul obsesiv îi bântuia doar pe refugiaţii politici, nu şi pe cei economici, plecaţi din ţările lor în căutarea unui trai mai îndestulat. Scriitoarei, acea observaţie i-a inspirat creionarea ambivalenţei actuale a dorului de ţară. Sper însă că nu este o vulgară lipsă de sensibilitate faptul că amintirea acelui coşmar, care m-a "frecventat" şi pe mine, acum doar mă îndeamnă la explorarea mecanismelor prin care viaţa reală se amestecă în vis.
La mai mult de două decenii de la dărâmarea îngrădirilor celei mai vaste închisori pe care a zămislit-o istoria - lagărul (!) comunist - amintirea acelei temniţe în aer liber rămâne sinistră pentru aceia dintre noi care am cunoscut-o şi pentru care greutăţile de azi nu au ajuns (încă!) să transfigureze trecutul sufocant. Dar relevanţa socială hic et nunc a "coşmarului emigrantului politic" este firesc să se estompeze acum, când românul e liber să devină migrant economic... dacă îl ţin puterile şi găseşte cumpărători ai forţei sale de muncă! Totuşi, fenomenul în sine incită la reflecţie, căci faptul că oameni diferiţi prin toate caracteristicile individuale - a căror viaţă are însă în comun leziunea oprimării dictatoriale - au o "activitate onirică" comună ilustrează afirmaţia din titlul acestor rânduri. Iar titlul de mai sus nu este o metaforă introductivă a unui text literar oniric, pentru care semnatarul nu are nici înzestrarea şi nici chemarea, ci este concluzia unor sobre studii de neuroştiinţă a somnului, din ultimii ani[vi]. Acestea au confirmat pe cale experimentală şi au extins mai vechea ipoteză, sugerată de nenumărate observaţii individuale, că în vis continuăm (imaginar) activitatea predominantă din viaţa trează. Fiindcă neuroştiinţele abordează probleme care, atunci când sunt rezolvate, clarifică aspecte ale persoanei omeneşti în general, achiziţii ale acestor ştiinţe au o relevanţă culturală generală, constituindu-se într-o tot mai vizibilă "neurocultură" publică[vii]. În acest spirit, propun rândurile de mai jos asupra viselor, declanşate de evocarea acelui coşmar, dar decurgând din opinia că subiectul se încadrează într-o neurocultură emergentă.

Interesul pentru înţelegerea fenomenelor legate de somn în general este cât se poate de justificat, căci orice individ al speciei noastre (orgolios auto-denumită H. sapiens sapiens!) îşi petrece în jur de o treime din mai lunga sau mai scurta viaţă în acea stare de aproape completă inactivitate a mai tuturor muşchilor aflaţi sub comanda voinţei proprii şi în care simţurile au o sensibilitate mult redusă la stimulii din jur. Vorbind în termenii mitologiei greceşti, o treime din viaţă o trăim pe tărâmul neînsorit al lui Hypnos (somn), fiu al zeiţei Nyx (noapte). Pe acelaşi tărâm revin zilnic practic toate animalele, iar mamiferele respectă o regularitate pe care o putem vedea uitându-ne la cât de mult ne doarme pisica: cu cât animalul este mai mic, cu atât doarme mai mult (pisica 12-13 ore/zi, iar elefantul doar 3 ore/zi).

Dar, dacă vechii greci l-au imaginat pe Hypnos drept frate vitreg cu Thanatos (moarte), observaţiile ştiinţifice contestă orice asemănare a celor doi, căci au arătat că tocmai absenţa lui Hypnos (privarea completă de somn) îl aduce pe Thanatos mai repede decât privarea chiar completă de hrană, dar cu posibilitatea de a dormi. De asemenea, cercetările ştiinţifice au infirmat complet şi definitiv, deja din anii 1950, vechea idee că somnul ar reprezenta o oprire a majorităţii activităţii creierului. Mai mult chiar, neurofiziologii au caracterizat, exact pe baza înregistrării activităţii electrice a creierului, mai multe (acum, se consideră a fi patru) faze distincte ale somnului, prin care trecem alternativ de câteva ori în cursul unei nopţi de somn normal. Interesant pentru subiectul acestui articol este faptul că trei dintre fazele de somn sunt de un acelaşi tip ("somn cu unde lente") diferind între ele prin profunzime şi prin gradul crescător al insensibilităţii la stimulii din mediu. În schimb, o a patra fază este total diferită de cele trei prin undele cerebrale electroencefalografice (EEG) absolut similare cu cele din starea de veghe (unde rapide, cu amplitudine redusă), ca şi prin faptul că globii oculari fac mişcări rapide sub pleoapele închise. De aceea, această fază se numeşte somn paradoxal, sau somn cu unde rapide, sau, cel mai adesea, somn REM (de la prescurtarea expresiei "rapid eye movement")[viii]. În timpul somnului REM, majoritatea neuronilor cerebrali sunt cel puţin la fel de activi ca în starea de veghe, iar consumul de oxigen al creierului are intensitatea maximă. Această fază este prezentă predominant în ultima parte a nopţii şi în cursul ei se desfăşoară mai toate visele de care ne putem aminti când ne trezim. Este de remarcat şi că în timpul somnului REM, musculatura care asigură motricitatea corpului este atonă, o astfel de paralizie fiind evident necesară spre a nu participa fizic la animaţia din vise.

Oricât ar părea de surprinzător, la întrebarea elementară "de ce (trebuie să) dormim?" ştiinţa nu a putut începe să răspundă satisfăcător decât foarte recent, această enigmă nefiind nici acum complet descifrată[ix]. O parte a răspunsului este sugerată chiar de corelaţia inversă menţionată mai sus între mărimea animalelor şi durata zilnică a somnului. Metabolismul fiind cu atât mai intens cu cât corpul este mai mic, procesele oxidative generează în animalele de talie mică o cantitate mai mare de molecule hiper-reactive (numite radicali liberi), nocive pentru funcţionarea de ansamblu a organismului prin efectul lor distructiv asupra diferitelor componente celulare. În timpul somnului cu unde lente, intensitatea metabolismului şi chiar temperatura corpului diminuează, ceea ce dă organismului posibilitatea să îşi repare prin biosinteză leziunile moleculare produse datorită metabolismului intens din timpul activităţii. Devine astfel firesc că animalele mici, având metabolism intens, au nevoie de mai mult somn. Rolul reparator al somnului cu unde lente, confirmat de o multitudine de date experimentale şi de observaţii medicale privind efectele privării de somn, poate fi acceptat ca o parte a răspunsului la întrebarea de ce dormim. Dar rolul reparator nu poate fi unicul răspuns, căci el nu se poate exercita în cursul somnului REM, când şi activitatea neuronală şi metabolismul energetic al creierului sunt cel puţin la fel de intense ca în starea de veghe activă. O posibilă explicaţie a necesităţii somnului REM este sugerată de faptul că nou născuţii dorm cea mai mare parte a timpului, iar majoritatea somnului lor este somn REM. Adăugând şi observaţia făcută pe diferite specii animale că nou-născuţii petrec cu atât mai mult timp în somn REM cu cât sunt mai imaturi la naştere, devine acceptabilă ipoteza că rolul somnului REM este de a permite dezvoltarea creierului prin formarea contactelor active (numite sinapse) dintre neuronii în curs de constituire în reţele funcţionale. Dar nici această explicaţie nu poate completa definitiv răspunsul la întrebarea menţionată, căci somn REM au nu doar organismele tinere în curs de formare, ci şi adulţii şi vârstnicii, până la un sfert din timpul total de somn. Dat fiind că somnul REM este iniţiat de acelaşi circuit neuronal (de la baza creierului către scoarţa cerebrală) care activează starea de veghe conştientă[x] şi că trezirea survine de regulă în cursul unui vis, pare rezonabilă şi ipoteza că somnul REM exprimă procesul de trezire a creierului care a avut o cantitate suficientă de somn reparator. Nu continui enumerarea şi a altor ipoteze, fiind - cred - evident că încă nu ştim exact de ce trebuie să ne petrecem zilnic o treime din timp pe tărâmul lui Hypnos... care este şi al fraţilor săi Oneiroi (vise).

Studiul ştiinţific al viselor, onirologia, explorează mecanismele neurofiziologice ale viselor, căutând să le integreze într-o înţelegere funcţională cantitativă a proceselor cerebrale. Astfel, onirologia nu se confundă cu analiza viselor, care se ocupă cu identificarea conţinutului viselor şi eventual caută semnificaţii ale diferitelor "evenimente" care se desfăşoară (virtual) în vis. Onirologia a putut demara numai spre mijlocul secolului XX, când progresul aparaturii a permis evidenţierea şi caracterizarea fazelor distincte ale somnului. Dar imaginile şi "evenimentele" din vise fiind atât de impresionante, nu e de mirare că interesul faţă de vise şi dorinţa de a le atribui semnificaţii sunt la fel de vechi ca şi civilizaţia omenească. Referiri la semnificaţia viselor se găsesc pe tăbliţe de lut sumeriene din mileniul al patrulea î.Hr., credinţa vechilor mesopotamieni fiind că sufletul iese din corpul persoanei adormite şi vizitează efectiv locurile şi întâlneşte persoanele care apar în vis. Papirusuri egiptene din mileniul al treilea î.Hr. atestă că egiptenii antici considerau visele drept mesaje prevestitoare trimise de zei celor aleşi, ale căror vise sunt pline de evenimente semnificative. În antichitatea greacă şi romană, credinţa comună era că visele sunt mesaje directe de la zei sau de la cei decedaţi şi ele prezic viitorul. Însă Hippocrate (sec. V-IV î.Hr.), care considera că în timpul zilei sufletul treaz primeşte imagini, iar noaptea, în somn, el produce imagini, şi Aristotel (sec. IV î.Hr.), care credea chiar că visele produc efecte fiziologice şi pot chiar indica boli, au exprimat - şi despre acest subiect! - concepţii a căror clarviziune e impresionantă. Biblia iudaică (Vechiul Testament) conţine mai multe fragmente referitoare la vise de inspiraţie divină, dintre care deosebit de pregnant este visul în care Iacov (figură centrală a istoriei iudaice[xi]) îl vede pe Dumnezeu în vârful unei scări de la pământ la cer, pe care urcau şi coborau îngerii. Preluate şi de creştinism, visele - considerate de inspiraţie atât divină, cât şi eventual demonică - sunt un element cultural omniprezent în toată arta europeană în aşa măsură încât chiar cea mai sumară enumerare ne-ar îndepărta de subiectul propus.

Un răspuns cu mare impact cultural la problema legăturii dintre viaţă şi vise l-a dat Sigmund Freud în celebrul său tratat din 1900 de Interpretarea viselor, lucrare asupra căreia autorul a revenit în mai multe ediţii şi care a trezit un interes ascendent în paralel cu celebritatea întemeietorului psihanalizei. Freud, pentru care visele oferă accesul privilegiat ("calea regală") către subconştient, a dezvoltat teoria satisfacerii prin conţinutul viselor a dorinţelor subconştiente. El a descris visele ca având atât un conţinut manifest, superficial şi fără mare semnificaţie, cât şi un conţinut latent, adesea mascat de precedentul, dar care este cel important, căci provine din dorinţele subconştiente. Dar, pentru înţelegerea coşmarului emigrantului politic, pare mai adecvată contestarea acestei interpretări a lui Freud de către mai tânărul său coleg Carl Jung, pentru care visele oferă persoanei mesaje ce o pot ajuta să rezolve temeri şi probleme emoţionale.

Faptul că acel vis era un coşmar l-am putea explica prin aceea că visul relua pur şi simplu o scenă perfect posibilă în viaţa reală trăită anterior de persoanele respective, viaţă "de coşmar" pentru cei cărora dorinţa de libertate le era profund contrariată de constrângerile dictatoriale. Însă nu e de neglijat nici constatarea - perfect documentată de analiza conţinutului raportat al multor mii de vise - că, în vise, emoţiile negative sunt mult mai prezente decât cele pozitive[xii], emoţia simţită cel mai frecvent fiind anxietatea. Dar o anxietate ce nu a luat proporţii patologice este o stare psihologică şi fiziologică de stress moderat, care ajută la a face faţă situaţiilor dificile şi creşte şansa de reuşită a acţiunilor. Aşa încât, continuitatea atestată ştiinţific între conţinutul viselor şi cel al gândurilor din viaţa conştientă ne dă posibilitatea să încheiem discuţia pornită de la un coşmar cu aserţiunea optimistă din proverbul popular "tot răul e spre bine"!


[i] Eseu apărut în Cultura, anul VIII, nr. 7 (411), din 28 februarie 2013, pp. 14-15, în secţiunea "Cultura ideilor".
[ii] N. Bostrom: "A history of transhumanist thought", Journal of Evolution and Technology vol. 14, aprilie 2005, accesibil on-line.
[iii] D. Margineanu: "A weird concept with unusual fate: Nootropic drug", Revue des Questions Scientifiques vol. 182, pp. 33-52, 2011, accesibil on-line.
[iv] Eseu apărut în Cultura, anul VII, nr. 48 (403), din 20 decembrie 2012, pp. 28-29, în secţiunea "Cultura mozaic".
[v] Monica Săvulescu Voudouri: Dorul de ţară, frica de ţară, în Cultura nr. 389, din 13 septembrie 2012.
[vi] Erin J. Wamsley et al: "Cognitive replay of visuomotor learning at sleep onset: temporal dynamics and relationship to task performance", Sleep 2010, vol. 33, pp. 59-68; Sophie Schwartz: "Life goes on in dreams". Sleep 2010, vol. 33, pp. 15-16.
[vii] G. Frazzetto & S. Anker: "Neuroculture", Nature Reviews Neuroscience 2009, vol. 10, pp. 815-821.
[viii] Clasice în acest domeniu sunt contribuţiile lui William Dement şi Eugene Aserinsky, din şcoala lui Nathaniel Kleitman de la Chicago şi ale lui Michel Jouvet, din Lyon. O tristă ironie a sorţii a făcut ca E. Aserinsky să moară (la 77 de ani) fiindcă a adormit la volanul maşinii pe care o conducea.
[ix] J.M. Siegel: "Why we sleep", Scientific American, November 2003, pp. 92-97; W.R. Klemm: "Why does REM sleep occur?" Frontiers in Systems Neuroscience, September 2011, doi: 10.3389/ fnsys.2011.00073.
[x] Contribuţii majore la clarificarea circuitelor neuronale implicate în determinarea stărilor de somn şi de veghe au fost aduse de remarcabilul neurofiziolog româno-canadian Mircea Steriade (1924-2006). O sinteză a acestora este în volumul Brain Control of Wakefulness and Sleep de M. Steriade & R.W. Carley, New York, Springer, 2005.
[xi] Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, de M. Bocian, U. Kraut & I. Lenz, tradus la Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
[xii] G. William Domhoff: The Scientific Study of Dreams: Neural Networks, Cognitive Development and Content Analysis. Am. Psychol. Assoc. Press, 2002
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer