Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Povestea filosofiei. Vieţile şi ideile celor mai importanţi filosofi din Occident


Will Durant, traducere de Doru Căstăian

25.09.2019
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Will Durant
Povestea filosofiei. Vieţile şi ideile celor mai importanţi filosofi din Occident
Editura Herald, 2019

traducere din limba engleză de Doru Căstăian


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

William James "Will" Durant (1885-1981) scriitor, istoric şi filosof american este cunoscut mai ales pentru lucrarea sa în 11 volume, The Story of Civilization, scrisă împreună cu soţia sa, Ariel Durant, şi publicată între 1935 şi 1975.

The Story of Philosophy (Povestea filosofiei), publicată în 1926, a fost imediat remarcată şi descrisă ca o lucrare inovatoare care ajută la popularizarea filosofiei. Povestea filosofiei s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare în mai puţin de 30 de ani şi a fost tradusă în mai multe limbi.

Împreună, soţii Durant au câştigat în 1968 Premiul Pulitzer pentru General Nonfiction, precum şi cea mai înaltă distincţie civilă a SUA, Medalia Prezidenţială a Libertăţii, în 1977.
*
Câştigător al Premiului Pulitzer pentru non-ficţiune în 1968, Will Durant este cunoscut pentru "poveştile" sale erudite, prin care reuşeşte o inegalabilă muncă de popularizare a filosofiei şi istoriei. Povestea filosofiei este o descriere concisă şi remarcabilă a vieţilor şi ideilor unor mari filosofi - Platon, Aristotel, Bacon, Spinoza, Voltaire, Kant, Schopenhauer, Spencer, Nietzsche, Bergson, Croce, Russell, Santayana, James şi Dewey. Această carte este una dintre cele mai reuşite introduceri în filozofie care există, fiind un instrument de nelipsit pentru oricine vrea să se familiarizeze cu istoria şi dezvoltarea ideilor filosofice în Occident.

Fragment
Capitolul II. Aristotel şi ştiinţa grecească

I. Fundalul istoric

Aristotel s-a născut la Stagyra, un oraş macedonean aflat la peste două sute de kilometri nord de Atena, în anul 384 î.Hr. Tatăl său a fost prietenul şi medicul lui Amyntas, regele macedonean care a fost bunicul lui Alexandru. Aristotel însuşi se pare că a devenit membru al comunităţii asclepiazilor. A fost crescut într-un mediu saturat de medicină, aşa cum alţi filosofi vor creşte mai târziu în medii saturate de sanctitate. A avut toate şansele şi motivaţia pentru a dezvolta o gândire ştiinţifică. A fost pregătit încă de la început să devină fondatorul ştiinţei.

Avem de ales între mai multe poveşti care-i descriu copilăria. Una dintre ele îl prezintă ca risipindu-şi averea într-un trai scandalos, intrând în armată ca să nu moară de foame, revenind la Stagyra pentru a practica medicina, mergând la Atena, în jurul vârstei de 30 de ani, ca să studieze cu Platon. O poveste mai demnă de crezare îl plasează la Atena în jurul vârstei de 18 ani şi îl aşază din nou sub tutela marelui maestru. Dar, chiar şi în această variantă mai probabilă, există suficiente dovezi ale unei tinereţi trăite pe nerăsuflate şi destul de iresponsabil.

Cititorul scandalizat se poate consola pe sine cu gândul că, în ambele variante ale poveştii, filosoful ajunge în cele din urmă în grădinile liniştite ale Academiei.

A studiat opt ani - sau douăzeci - cu Platon. Şi, într-adevăr, platonismul profund al scrierilor aristotelice, chiar şi al celor care-l critică pe Platon, sugerează o perioadă de studiu îndelungată. Mulţi ar vrea să-şi imagineze acei ani drept o perioadă fericită, un discipol extraordinar călăuzit de un profesor incomparabil, meditând liniştiţi şi plimbându-se ca doi îndrăgostiţi prin grădinile filosofiei. Dar ambii au fost gânditori geniali. Şi e fapt cunoscut că geniile se înţeleg unele cu altele la fel de bine ca dinamita cu focul. Au fost separaţi de jumătate de veac. Era greu ca simpla înţelegere să acopere prăpastia dintre ei şi să rezolve incompatibilitatea sufletelor. Platon a recunoscut imediat măreţia elevului său venit din Nordul presupus barbar şi a vorbit despre el ca despre Nous (raţiunea) din Academie - ca şi cum ar fi fost Inteligenţa personificată. Aristotel a cheltuit sume generoase pentru achiziţia de cărţi (manuscrise, în acele zile); a fost primul, după Euripide, care a alcătuit o bibliotecă, iar fundamentul pentru clasificarea cărţilor în bibliotecă a fost una dintre numeroasele lui contribuţii la civilizaţie. Astfel Platon a numit casa lui Aristotel "casa cititorului" şi se pare că a folosit cel mai frumos dintre complimente, dar exista o bârfă străveche care spune că Maestrul a intenţionat, de fapt, o uşoară ironie la adresa pasiunii lui Aristotel pentru căutatul în cărţi. O ceartă mai serioasă pare să fi izbucnit spre sfârşitul vieţii lui Platon, când discipolul a dezvoltat un soi de "complex al lui Oedip" la adresa tatălui său spiritual şi călăuză într-ale filosofiei şi a început sa sugereze că înţelepciunea nu va muri odată cu bătrânul filosof, în timp ce Platon îşi înfăţişa discipolul drept un ingrat care-şi respinge mama după ce a secătuit-o de resurse. În paginile lui Zeller, în care Aristotel atinge Nirvana respectabilităţii, aceste istorii sunt respinse; dar putem să presupunem că trebuie să fi existat ceva foc câtă vreme a ieşit fum.

Celelalte incidente ale acestei perioade ateniene sunt încă şi mai incerte. Unii istorii susţin că Aristotel a fondat o şcoală de oratorie, pentru a-l concura pe Isocrates şi că l-a avut printre elevi pe bogatul Hermias, care va deveni autocratul cetăţii Atarneus. După ce a ajuns în această funcţie, Hermias l-a invitat pe Aristotel la curtea sa; şi, în anul 344 î.Hr., i-a răsplătit favorurile trecute dându-i-o pe sora sa (sau nepoata) de nevastă. Unii ar putea spune că era un dar în maniera grecilor, dar biografii s-au grăbit să ne asigure că Aristotel a trăit mult timp fericit alături de soţia sa, în ciuda geniului său, şi a pomenit-o în mod afectuos în testament. Un an mai târziu, Filip al Macedoniei l-a invitat pe Aristotel la curtea sa pentru a se ocupa de educaţia fiului său, Alexandru. Simplul fapt că tatăl celui care avea să devină cel mai mare conducător a lumii, căutând un educator pe măsura fiului său, s-a oprit tocmai la Aristotel vorbeşte despre reputaţia filosofului.

Filip era hotărât ca fiul său să aibă acces la cele mai bune oportunităţi în educaţie, întrucât avea pentru el planuri importante. Cucerirea Traciei în 356 î.Hr. a dus la capturarea minelor de aur care-i livrau regelui de zece ori mai mult metal decât trimiteau Atenei minele de argint de la Laurium; supuşii săi erau ţărani şi luptători viguroşi, nededaţi luxului şi viciilor cetăţii: iată combinaţia care a stat la baza cuceririi a peste o sută de cetăţi şi a unificării întregii Grecii. Filip nu avea niciun fel de simpatie pentru individualismul care a favorizat arta şi intelectul Greciei, dar care îi destrămase în acelaşi timp ordinea socială. În toate aceste mici capitale, a văzut mai puţin înflorirea artelor şi exuberanţa culturii cât corupţia negustorilor şi haosul politic; a văzut negustori şi bancheri secătuind resursele vitale ale naţiunii, politicieni incompetenţi şi oratori manipulatori atrăgându-i pe oameni în războaie şi comploturi dezastruoase, facţiuni devenind clase, iar clasele devenind caste. Aceasta, credea el, nu mai era o naţiune, ci o adunătură de indivizi - genii şi sclavi; cu mâna sa fermă va pogorî asupra acestui haos şi va face ca Grecia întreagă să stea mândră în picioare, drept centru politic şi temelie a lumii. În tinereţea sa petrecută în Teba, învăţase arta strategiei militare şi pe cea a organizării civile, împreună cu Epaminondas; iar acum, cu un curaj dublat doar de ambiţia sa, şi-a îmbunătăţit această instrucţie. În 338 î.Hr., i-a învins pe atenieni la Cheroneea şi a văzut, în sfârşit, Grecia unită, deşi prin intermediul lanţurilor. Şi apoi, în timp ce se bucura de victorie şi se gândea cum va conduce şi va unifica lumea alături de fiul său, a fost ucis de mâini criminale.

Atunci când a sosit Aristotel, Alexandru avea 13 ani; era un adolescent pasional, epileptic, aproape alcoolic. Distracţia lui, cu care îşi trecea timpul, era îmblânzirea cailor pe care nu-i puteau îmblânzi ceilalţi oameni. Eforturile filosofului de a mai stinge din flăcările acestui vulcan s-au dovedit nu foarte eficiente. Mai mare succes a avut Alexandru cu Bucefal decât Aristotel cu Alexandru. "O vreme", ne spune Plutarh, "Alexandru l-a iubit şi l-a preţuit pe Aristotel de parcă ar fi fost propriul lui tată, spunând că, în vreme ce de la unul a primit viaţă, celălalt l-a învăţat cum să-şi ducă viaţa"("Viaţa", spune un ales dicton grecesc, "este un dar al naturii, însă o viaţă frumoasă este darul înţelepciunii"). "În ceea ce mă priveşte", îi scrie Alexandru lui Aristotel într-o scrisoare, "prefer să excelez într-ale cunoaşterii decât în ceea ce priveşte puterea şi stăpânirea." Dar probabil că acesta nu a fost mai mult decât un compliment făcut de un tânăr rege; în spatele acestui novice în filosofie se afla fiul pătimaş al unei prinţese barbare şi al unui rege neîmblânzit; restricţiile raţiunii erau prea delicate pentru a ţine în frâu aceste patimi ancestrale; aşa că, după doi ani, Alexandru şi-a abandonat lecţiile de filosofie pentru a-şi prelua tronul şi a stăpâni lumea. Istoricii ne lasă să credem (deşi ar trebui să privim sceptici asemenea argumente plăcute) că pasiunea unificatoare a lui Alexandru trebuie să-şi fi datorat forţa şi grandoarea în parte profesorului său, cea mai sintetică minte din istoria filosofiei; şi că obţinerea ordinii în teritoriile cucerite s-a datorat elevului, iar cea în domeniul filosofic profesorului, ambele fiind feţe diferite ale aceluiaşi proiect glorios - doi macedoneni magnifici unificând două lumi ce se zbăteau în haos.

Apucându-se să cucerească Asia, Alexandru a lăsat în urma lui, în cetăţile greceşti, conducători care îi erau favorabili, însă şi populaţii care îi erau hotărât ostile. Lunga tradiţie a libertăţii din Atena, cândva cetate imperială, făcea această situaţie de supunere intolerabilă, chiar şi în faţa unui despot cuceritor al lumii sclipitor; elocinţa amară a unui Demostene a ţinut mereu Adunarea în pragul revoltei împotriva partidei macedonene, care ţinea frâiele puterii. După ce Aristotel, într-o altă perioadă de călătorie, a revenit la Atena în anul 334 î.Hr., s-a alăturat grupului macedonean şi şi-a exprimat în chip firesc susţinerea pentru conducerea unificatoare a lui Alexandru. Pe măsură ce vedem remarcabila succesiune de opere, atât pe cele speculative, cât şi pe cele de cercetare, pe care Aristotel le-a oferit în ultimii doisprezece ani de viaţă, pe măsură ce îl vedem organizându-şi cu atenţie şcoala şi administrând un patrimoniu al cunoaşterii cum probabil că nu mai trecuse până atunci prin mintea unui singur om, să ne amintim că aceasta nu a fost o căutare paşnică şi liniştită a adevărului, că în fiecare clipă apele politice se puteau schimba şi puteau tulbura lumea liniştită a meditaţiei filosofice. Doar având aceste lucruri în minte vom putea înţelege filosofia politică a lui Aristotel şi sfârşitul lui tragic.

II. Opera lui Aristotel

Nu a fost greu pentru profesorul regelui regilor să găsească elevi chiar şi în Atena cea ostilă. Atunci când, în vârstă de 53 de ani, Aristotel a pus bazele şcolii sale, numite Lyceum, numărul elevilor era atât de mare, încât a fost nevoie să născocească reguli complicate pentru a menţine ordinea. Elevii înşişi au stabilit aceste reguli şi, odată la zece zile, îl alegeau pe unul dintre ei ca să supravegheze Şcoala. Dar nu trebuie s-o vedem ca pe un loc plin de reguli rigide; mai degrabă, să ni-i imaginăm pe elevi mâncând la un loc cu maestrul lor şi urmându-l în lungi plimbări pe terenurile atletice de la care Lyceum-ul şi-a luat numele.

Noua şcoală nu era o simplă replică a celei pe care o lăsase în urmă Platon. Academia fusese dedicată în special matematicii şi gândirii politice şi speculative. Lyceum-ul era mai degrabă dedicat biologiei şi ştiinţelor naturale. Dacă e să-l credem pe Pliniu, Aristotel le cerea vânătorilor, pădurarilor, grădinarilor şi pescarilor să-i furnizeze materialul zoologic şi botanic pe care şi-l dorea. Alte scrieri antice ne spun că, la un moment dat, avea aproximativ o mie de oameni împrăştiaţi în toată Grecia şi Asia, colectând pentru el exemplare de faună şi floră. Cu tot acest material, a reuşit să creeze prima grădină zoologică a omenirii. Ar fi greu să supraestimăm influenţa acestui material asupra filosofiei şi ştiinţei pe care le-a dezvoltat.

De unde a avut Aristotel bani ca să finanţeze aceste cercetări? La acel moment, el însuşi de bucura o situaţie financiară bună şi a reuşit să câştige sprijinul unora dintre cei mai influenţi oameni din Grecia. Athenaeus (desigur, exagerând întrucâtva) relatează că Alexandru i-a oferit lui Aristotel suma de 800 de talanţi pentru continuarea cercetărilor (în banii de azi, echivalentul a 4 milioane de dolari). Unele surse cred că, la sugestia lui Aristotel, Alexandru a trimis o expediţie costisitoare ca să descopere izvoarele Nilului şi cauza revărsărilor lui periodice. Asemenea lucrări, precum şi sistematizarea a o sută cinzeci şi opt de constituţii politice de către Aristotel, indică un număr foarte mare de personal auxiliar şi secretari. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un prim caz de finanţare a cercetării ştiinţifice din banii publici. Ce cunoaştere am putea câştiga dacă statele moderne ar finanţa cercetarea cu aceeaşi generozitate!

I-am face însă o nedreptate lui Aristotel dacă ar fi să supraestimăm instrumentele pe care le-a avut la dispoziţie pe lângă aceste resurse fără precedent. A fost nevoit "să estimeze timpul fără să aibă ceas, să compare grade de căldură fără să aibă la dispoziţie termometre, să observe cerurile fără telescop şi să estimeze starea vremii fără barometru [...] Dintre toate instrumentele noastre matematice, optice sau fizice, el a avut la dispoziţie doar rigla şi compasul, împreună cu câteva substituente mai mult decât imperfecte pentru celelalte instrumente. Analiza chimică, estimarea corectă a greutăţii şi o aplicare corectă a matematicii la fizică erau necunoscute. Forţele de atracţie ale materiei, legea gravitaţiei, fenomenele electrice, combinarea chimică a elementelor, presiunea atmosferică şi efectele sale, natura luminii, căldurii, combustiei etc. - cu alte cuvinte, toate elementele pe care se bazează în totalitate sau aproape în totalitate teoriile moderne erau încă nedescoperite".

Şi iată cum invenţiile creează istoria: din pricina lipsei telescopului, astronomia lui Aristotel pare o farsă copilărească; din pricina lipsei unui microscop, biologia lui rătăceşte. Tocmai în materie de invenţii industriale şi tehnologice, Grecia a rămas în urma descoperirilor sale teoretice fără egal. Dispreţul grecilor faţă de munca manuală a făcut ca numai sclavii să rămână în contact cu procesul de producţie, lipsiţi de acel contact învigorant cu maşina care revelează defecte şi prefigurează posibilităţi; invenţia tehnică a fost posibilă doar celor care nu aveau niciun interes ca ea să se dezvolte, care nu puteau obţine din ea niciun fel de recompensă materială. Poate chiar preţul scăzut al sclavilor a făcut ca invenţiile să treneze; muşchii erau mai puţin scumpi decât maşinăriile. Şi astfel, în timp ce comerţul grecesc a cucerit apele Mediteranei şi filosofia grecească a cucerit minţile Mediteranei, ştiinţa grecească a stagnat, iar industria a rămas cam la nivelul la care o găsiseră grecii când au invadat bazinul Mării Egee, la Cnossus, Tiryns şi Micene, cu o mie de ani înainte. Fără îndoială că acesta este motivul pentru care Aristotel apelează atât de rar la experiment; mecanismul experimentului nu fusese încă inventat şi tot cea ce a putut face a fost să colecţioneze informaţii printr-un efort susţinut. Chiar şi aşa, imensa bază de date adunată de el şi de discipolii săi a devenit temelia progresului ştiinţific, manualul cunoaşterii care va domina lumea occidentală vreo de două mii de ani: una dintre realizările mirabile ale fiinţei umane.

Există sute de scrieri ale lui Aristotel. Unii autori antici îi atribuie patru sute de volume, alţii îi atribuie o mie. Ceea ce rămâne este doar o parte şi, cu toate astea, este destul pentru a alcătui o bibliotecă în sine - după care ne putem da seama despre mărimea şi grandoarea întregului. Există întâi lucrările logice: Categoriile, Topicele, Analiticile prime şi Analiticile secunde, Despre interpretare, Respingerile sofistice; aceste lucrări au fost strânse la un loc de peripateticii de mai târziu sub titlul de Organon, care se traduce prin instrument al gândirii corecte. În al doilea rând sunt lucrările "ştiinţifice": Fizica, Despre cer, Despre generare şi corupere, Meteorologia, Istoria naturală, Despre suflet, Părţile animalelor, Mişcarea animalelor, Generarea animalelor şi altele. În al treilea rând există lucrările estetice: Retorica şi Poetica. Şi, la final, operele mai pronunţat filosofice: Eticile, Politica şi Metafizica.

În mod evident, avem aici de-a face cu Enciclopedia Britannica a Greciei. Tot ceea ce se putea şti sub soare şi despre acesta se găseşte aici; nu este deci de mirare că găsim mai multe erori şi absurdităţi în opera lui Aristotel decât în opera oricărui alt filosof. Regăsim aici o sinteză a cunoaşterii mai substanţială decât orice altceva s-a mai încercat până în zilele lui Spencer, şi nici atunci măcar pe jumătate atât de magnifică. Spre deosebire de izbânda brutală şi schimbătoare a lui Alexandru, aici avem de-a face cu o adevărată cucerire a lumii. Dacă filosofia este căutarea unităţii, Aristotel îşi merită cu prisosinţă numele care i-a fost dat vreme de două milenii: Ille Philosophus - Filosoful.

Desigur, într-o minte cu asemenea înclinaţii ştiinţifice, poezia lipsea cu desăvârşire. Nu trebuie să aşteptăm de la Aristotel aceeaşi măiestrie literară ca în paginile dramaturgului-filosof Platon. În loc să ne dea literatură în care filosofia să fie prezentată, dar şi înceţoşată de abordări mitice şi de fantezie, Aristotel ne-a dat ştiinţă, tehnică, abstractă, concentrată; dacă îi vizităm opera pentru a ne distra, s-ar putea să-i cerem înapoi banii de bilet. În loc să folosească termeni literari, aşa cum a făcut Platon, Aristotel a pus bazele limbajului ştiinţific şi filosofic; cu greu am putea vorbi despre ştiinţa de astăzi fără să utilizăm termenii pe care Aristotel i-a inventat; termenii lui stau ca nişte fosile în straturile geologice ale vorbirii noastre: facultate, mijloc, major (care înseamnă, la Aristotel, una dintre premisele silogismului), categorie, energie, actualitate, motiv, scop, principiu, formă - toate acestea, reprezentând monede indispensabile ale gândirii filosofice, au fost gândite de el. Şi poate că acest pas de la delectabilele dialoguri la tratatele de factură ştiinţifică a fost unul necesar în dezvoltarea filosofiei. Iar ştiinţa care este baza şi piatra de temelie a filosofiei nu s-a putut dezvolta până nu şi-a dezvoltat propriile metode şi mijloace de expresie. Aristotel a scris el însuşi dialoguri literare, care au fost la fel de apreciate în epocă aşa cum au fost şi cele ale lui Platon; dar s-au pierdut, aşa cum s-au pierdut şi tratatele ştiinţifice ale lui Platon. Probabil că timpul a păstrat de la fiecare ce a fost mai bun.

În cele din urmă, să spunem că este posibil ca operele atribuite lui Aristotel să nu fi fost ale lui, ci mai degrabă compilaţii realizate de discipoli din materialul amorf al unor note de curs. Se pare că, în timpul vieţii, Aristotel nu a publicat alte lucrări ştiinţifice în afara celor despre logică şi retorică, iar actuala formă a lucrărilor despre logică se datorează unei editări mai târzii. În cazul Politicii şi Metafizicii, notele par să fi fost puse la un loc de discipolii săi, fără să fi fost revizuite sau fără să fi fost schimbat ceva în ele. Chiar şi unitatea stilistică menită să susţină punctul de vedere al celor care cred că filosoful este autorul tuturor textelor poate fi realizată prin editarea comună în cadrul Şcolii Peripatetice. Cu privire la aceste dileme, există câteva întrebări homerice, cu o miză epopeică, asupra cărora cititorul ocupat nu se va apleca, iar studentul modest nu va lua iniţiativa să judece. Putem însă spune, fără riscul de a greşi, că Aristotel este părintele spiritual al acestor texte care îi poartă numele: mâna care le-a scris poate că a fost, în anumite momente, alta decât a lui, dar, cu siguranţă, mintea şi inima i-au aparţinut.

III. Întemeierea Logicii

Prima apreciere care se poate face despre Aristotel este aceea că, fără predecesori, bazându-se în totalitate pe mintea sa, el a creat o nouă ştiinţă: logica. Renan vorbeşte despre "indisciplina inevitabilă a minţilor care n-au trecut prin disciplina culturii greceşti". Dar adevărul este că intelectul grecesc era el însuşi haotic şi nedesţelenit până când Aristotel nu a furnizat o metodă pentru a testa şi verifica gândirea. Chiar şi Platon (cum poate presupune chiar cineva îndrăgostit de el) a fost un suflet neliniştit şi tulbure, înfăşurat prea adesea în aburii mitului, lăsând frumuseţea să acopere cu un văl adevărul. Aristotel însuşi, după cum vom vedea imediat, s-a îndepărtat de canoanele lui; dar atunci era un produs al trecutului său, şi nu al viitorului pe care avea să-l construiască. Decăderea politică şi economică a Greciei a adus o slăbire a minţii şi a caracterului helenic după Aristotel; dar atunci când o rasă nouă de oameni a găsit, după un mileniu de întuneric barbar, răgazul şi capacitatea de a specula, Organon-ul lui Aristotel, tradus de Boethius (470-525 d.Hr.), va deveni structura gândirii medievale, matricea filosofiei scolastice care, deşi sugrumată de nenumărate dogme, a antrenat intelectul unei Europe adolescente, obişnuind-o cu raţiunea şi subtilitatea, a construit terminologia ştiinţei moderne şi a pus bazele acelei maturităţi intelectuale care avea să depăşească metodele şi sistemul care i-au dat naştere şi au susţinut-o.

Logica înseamnă, pur şi simplu, arta şi metoda gândirii corecte. Este logos-ul şi metoda oricărei ştiinţe, a oricărei discipline sau arte. Nici măcar muzica nu se poate dispensa de ea. Este o ştiinţă, pentru că, în linii mari, gândirea corectă poate fi redusă la reguli de raţionare precum cele ale fizicii şi geometriei care pot fi predate unei minţi neiniţiate; este o artă, pentru că practicarea ei oferă gândirii o acurateţe imediată şi inconştientă, asemănătoare celei care face ca degetele pianistului să se mişte graţios peste clapele pianului. Nimic nu este mai arid şi mai important decât logica.

Existau deja indicii cu privire la dezvoltarea viitoarei ştiinţe a logicii în insistenţa cu care Socrate cerea definiţii sau în rafinarea progresivă a conceptelor în dialogurile platonice. Micul tratat al lui Aristotel despre definiţii arată cum acesta a găsit în opera lui Platon sursa de inspiraţie. "Dacă vrei să conversăm", spunea Voltaire, "defineşte-ţi termenii". Câte dezbateri ar putea fi reduse la un paragraf dacă oponenţii şi-ar defini termenii! Aceasta este alfa şi omega logicii, sufletul acestei discipline, anume ca fiecare termen important într-o discuţie să fie definit şi cercetat într-o manieră riguroasă. Este o sarcină dificilă, care pune mintea la încercare. Dar, odată realizată, orice demers este pe jumătate împlinit.

Cum ar trebui să procedăm ca să definim un obiect sau un termen? Aristotel răspunde că fiecare definiţie bună are două părţi, stă pe două picioare: întâi, plasează obiectul într-o clasă sau categorie care are aceleaşi trăsături generale ca şi obiectul însuşi - astfel un om este, înainte de toate, un animal. Apoi, caută să găsească o caracteristică prin care obiectul diferă de celelalte obiecte din clasa respectivă; astfel, în termeni aristotelici, omul este un "animal raţional", aceasta este "diferenţa sa specifică", cea prin care diferă de alte animale (iată originea unei legende amuzante). Astfel Aristotel lasă un obiect să se scufunde în oceanul unei clase, după care îl scoate plin de semnificaţie generică, având marca inconfundabilă a genului său; prin această juxtapunere, diferenţa sa străluceşte mai vizibil în raport cu celelalte obiecte cu care seamănă atât de mult, dar de care se deosebeşte totuşi.

Urmând această linie de gândire, păşim pe terenul de luptă pe care Aristotel s-a luptat cu Platon cu privire la problema universaliilor; a fost primul conflict dintr-un război care va dura până în zilele noastre şi care va face ca întreaga intelectualitate medievală să se despartă în "realişti" şi "nominalişti". Pentru Aristotel, un universal este un nume care se poate aplica fiecărui membru al unei clase. Astfel, animal, carte, copac, om - toate sunt universalii. Dar aceste universalii sunt simple nume, nu realităţi obiective; sunt nomina (nume), şi nu res (lucruri); tot ceea ce există în afara noastră este o lume de obiecte specifice şi individuale, şi nu de lucruri generice şi universale; există oameni, copaci sau animale; dar omul-în-general, omul universal nu există decât în minte; este o entitate mentală la îndemână, şi nu o prezenţă externă, o re-alitate.

Aristotel crede, desigur, că Platon are în vedere ideile ca existenţe obiective; şi, cu siguranţă, Platon a susţinut că universalul este incomparabil mai durabil, mai substanţial şi mai important decât individualul - acesta din urmă nefiind mai mult decât creasta unui val efemer într-o curgere nesfârşită. Oamenii apar şi dispar mereu, Omul însă este etern. Aristotel are o minte mai practică; aşa cum ar spune William James, una robustă, nu foarte blândă. În "realismul" platonic vede rădăcina misticismului nesfârşit şi a erudiţiei fără sens. Aşa că îl atacă, cu toată vigoarea de care e în stare. Aşa cum Brutus a iubit Roma mai mult decât pe Cezar, Aristotel spune Amicus Platon, sed magis amica veritas - "Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul".

Comentatorii ostili ar putea remarca faptul că, la fel ca Nietzsche, Aristotel îl critică pe Platon atât de aspru pentru că este conştient că a luat de la el atât de mult. Niciun om nu este un erou în ochii datornicilor lui. Dar Aristotel are o atitudine sănătoasă; el este un realist aproape în sensul modern; este hotărât să se limiteze la timpul prezent, în mod obiectiv, în vreme ce Platon este captiv în fantasma unui viitor subiectiv. În limbajul socratico-platonic al definiţiilor, avem de-a face cu o evadare din faţa faptelor în lumea teoriilor şi ideilor, o fugă dinspre particular către generalităţi, dinspre ştiinţă către scolasticism; în final, Platon a devenit atât de fidel generalităţilor, încât acestea au început să-i determine existenţele particulare, atât de devotat Ideilor, încât acestea au început să cearnă şi să determine faptele. Aristotel predică o întoarcere la lucruri, la "faţa descoperită a naturii" şi la realitate; avea o preferinţă limpede pentru concret în detrimentul abstractului, pentru individualul în carne şi oase. Dar Platon era atât de îndrăgostit de general şi universal, încât, în Republica, a distrus individualul ca să poată face un stat perfect.

Apoi, cum se întâmplă adeseori prin ironia istoriei, tânărul războinic preia multe dintre caracteristicile maestrului pe care îl asaltează. Avem întotdeauna adânc ascuns în noi ceea ce criticăm; doar cei asemănători se pot pune realmente în contrast, doar oamenii similari se pot certa, iar cele mai crâncene războaie se poartă asupra unor variaţii infinitezimale ale ţelurilor sau credinţelor oamenilor. Cavalerii cruciaţi au găsit în Saladin un gentleman cu care puteau discuta amical; dar, când creştinii Europei au năvălit pe câmpul de luptă, nu a mai existat loc nici pentru cel mai curtenitor inamic.

Aristotel este atât de lipsit de scrupule cu Platon, pentru că este atât de mult Platon în el; şi el este, la rândul său, un iubitor al abstracţiunilor şi generalităţilor, renunţând adesea la faptele simple pentru tot felul de teorii dubioase şi aflat mereu în luptă cu pasiunea sa filosofică, aceasta împiedicându-l să cucerească domeniul empiric.

Există o urmă proeminentă a acestei caracteristici în cea mai originală contribuţie a lui Aristotel la domeniul logicii: teoria silogismului. Un silogism este un trio de propoziţii în care cea de-a treia (concluzia) derivă din celelalte două (premisa minoră şi cea majoră). De exemplu: "Omul este un animal raţional, dar Socrate este om, prin urmare, Socrate este un animal raţional". Cititorul cu aptitudini matematice va vedea imediat că structura acestui raţionament este similară celui care spune că, dacă două lucruri sunt egale cu un al treilea, atunci sunt egale unul cu altul: dacă A este B şi C este A, atunci C este B. Ca şi în cazul structurii matematice, concluzia este obţinută simplificând termenul comun din cele două premise. Astfel, în cazul nostru, concluzia este obţinută suprimând din premise termenul "om" şi unind termenii care rămân. Punctul slab al acestui raţionament, după cum au arătat logicienii de la Pyrrho la John Stuart Mill, este acela că logicienii iau drept adevărat în premisa majoră chiar acel ceva care trebuie, de fapt, dovedit; căci, dacă Socrate nu este raţional (şi nimeni nu pune la îndoială că este om), atunci adevărul concluziei nu decurge în mod universal. Aristotel va replica desigur că, acolo unde un individ are un număr mare de caracteristici comune unei clase ("Socrate este om"), vom avea de-a face cu o puternică prezumţie că îi aparţin şi celelalte caracteristici ale clasei ("raţionalitatea"). Dar se pare că silogismul nu este atât un mecanism pentru aflarea adevărului, cât pentru clarificarea cunoştinţelor şi gândurilor.

Acesta, la fel ca şi celelalte lucruri din Organon, are valoarea lui: "Aristotel a descoperit şi a formulat fiecare canon al consistenţei logice şi fiecare artificiu al dezbaterii dialectice cu o artă şi o pricepere ce nu pot fi egalate cu uşurinţă; contribuţiile lui în acest domeniu au influenţat epocile următoare într-un grad mai mare decât a făcut-o oricare alt gânditor individual". Nimeni vreodată nu a dat logicii o mai mare strălucire; un ghid pentru gândirea corectă este asemenea unui manual de maniere; îl putem folosi, dar acesta nu ne va conferi, prin sine, nobleţe. Niciun filosof nu va cânta logicii ode. Despre logică, putem gândi precum Vergilius care îl îndemna pe Dante cu privire la cei condamnaţi pentru neutralitatea lor: Non ragionam di lor, ma guarda e passa. - "Să nu ne mai gândim la ei, doar priveşte şi treci".

***


Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer