Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Apologia Pro Libro Suo - prefaţă la Povestea filosofiei


Will Durant, un interviu de Doru Căstăian

25.09.2019
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Will Durant
Povestea filosofiei. Vieţile şi ideile celor mai importanţi filosofi din Occident
Editura Herald, 2019

traducere din limba engleză de Doru Căstăian


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă la ediţia a doua. Apologia Pro Libro Suo

Editorii mei mi-au sugerat să folosesc ocazia apariţiei unei noi ediţii din Povestea filosofiei pentru a rediscuta problema generală a "schiţelor" şi pentru a lua în considerare unele neajunsuri ale acestei lucrări.

Sunt fericit pentru posibilitatea de a lua la cunoştinţă despre toate acestea şi pentru a-mi exprima, cu toată slăbiciunea simplelor vorbe, recunoştinţa pentru generozitatea cu care publicul american a primit cartea mea, în ciuda tuturor defectelor ei. "Schiţele" au apărut pentru că erau necesare într-o mie de feluri; cunoaşterea umană a devenit vastă dincolo de posibilităţile administrării umane; fiecare ştiinţă a născut alte zeci - una mai subtilă decât precedentele -; telescopul ne-a arătat stele mai multe decât poate mintea omului număra sau numi; geologia ne-a arătat istorii de milioane de ani acolo unde mintea umană nu vorbise decât despre mii; fizica a descoperit un univers întreg în atom, iar biologia a descoperit un întreg microcosm în celulă; fiziologia a dat peste mistere insondabile în fiecare organ, la fel cum psihologia le-a descoperit în fiecare vis; antropologia a reconstruit nebănuita istorie veche a omului, arheologia a dat la iveală cetăţi ascunse şi oraşe pierdute, timpul a dovedit că toată istoria era greşită şi a pictat un tablou pe care doar un Spengler sau un Eduard Meyer l-ar fi putut privi ca pe un întreg; teologia s-a împiedicat, teoria politică s-a surpat, invenţiile au complicat viaţa şi războiul, credinţele economice au răsturnat guverne şi au inflamat întreaga lume; filosofia însăşi, care cândva aduna sub poala ei toate ştiinţele pentru a ne da o imagine unitară a lumii şi o intuiţie cuprinzătoare a binelui, a descoperit că sarcina ei unificatoare era copleşitoare faţă de curajul de care era în stare şi a dezertat de pe toate aceste fronturi ale luptei pentru adevăr, ascunzându-se în locuri întunecate şi înguste, ferindu-se timid de problemele şi responsabilităţile vieţii. Cunoaşterea omului a devenit prea mare pentru mintea sa.

Ne-a rămas doar specialistul în ştiinţe, care ştia tot mai multe despre tot mai puţine, şi speculatorul filosofic, care ştia tot mai puţine despre tot mai multe. Specialistul şi-a pus ochelari de cal care să alunge întreaga lume dinaintea privirii sale, cu excepţia unui punct de care să-şi lipească nasul. S-a pierdut perspectiva. "Faptele" au înlocuit înţelegerea, iar cunoaşterea s-a spart în milioane de fragmente izolate, fără vreo legătură cu înţelepciunea. Fiecare ştiinţă şi fiecare ramură a filosofiei au dezvoltat un limbaj tehnic care este inteligibil doar celor devotaţi lor. Pe măsură ce oamenii au învăţat mai multe despre lume, au găsit tot mai greu cuvintele pentru a le explica tovarăşilor lor ceea ce au descoperit. Prăpastia dintre viaţă şi cunoaştere a devenit tot mai mare; cei care guvernau nu i-au mai putut înţelege pe cei care gândeau, iar cei care voiau să cunoască nu i-au mai putut înţelege pe cei care ştiau. În mijlocul unei ere fără precedent a cunoaşterii, ignoranţa populară a înflorit şi şi-a ales reprezentanţii pentru a conduce marile cetăţi ale lumii. În mijlocul ştiinţelor încununate şi devenite importante ca nicicând altcândva, în fiecare zi apar noi religii, iar vechile superstiţii şi-au recăpătat terenul pe care-l pierduseră. Omul comun s-a trezit forţat să aleagă între o preoţime ştiinţifică, murmurând un pesimism ininteligibil, şi o alta teologică, murmurând speranţe de necrezut.

În această situaţie funcţia profesorului tradiţional a devenit clară: aceea de a media între specialist şi restul lumii, aceea de a învăţa limba specialistului - aşa cum specialistul a învăţat limba naturii, pentru se debarasa de barierele care există între cunoaştere şi nevoie - şi de a găsi pentru noile adevăruri cuvinte cunoscute, pe care oricine să le poată înţelege. Căci, dacă volumul cunoaşterii devine prea mare pentru a fi comunicat, atunci va degenera în scolasticism şi într-o acceptare placidă a autorităţii. Omenirea va aluneca într-o nouă epocă a credinţei oarbe - venerându-şi noii preoţi de la o distanţă respectuoasă -, iar civilizaţia, care sperase să se ridice pe sine printr-o educaţie cât mai răspândită, se va vedea dependentă de o nouă formă de erudiţie tehnică, de un monopol al unei clase izolate monastic prin intermediul barierelor terminologice. Nu este, astfel, de mirare că toată lumea l-a aplaudat pe James Harvey Robinson atunci când acesta a îndemnat la îndepărtarea acestor bariere şi la umanizarea cunoaşterii.

II

Primele eforturi de a umaniza cunoaşterea au fost dialogurile lui Platon. Pasionaţii ştiu probabil că Maestrul a scris două rânduri de lucrări - unele într-un limbaj tehnic, pentru uzul studenţilor săi de la Academie, altele fiind o serie de dialoguri menite să-l ajute pe atenianul mediu educat să se bucure de "deliciile filosofiei". Lui Platon nu i s-a părut o insultă la adresa filosofiei să fie scrise într-o variantă literară, nici o abdicare de la demnitatea sa faptul că trebuia să se preocupe şi de problemele moralităţii sau ale statului. Printr-o ironie a istoriei, operele sale tehnice s-au pierdut şi s-au păstrat cele populare. Printr-o altă ironie, exact aceste opere i-au adus popularitatea.

Cu toate acestea, pentru noi adevărata carieră a noţiunii de schiţă începe cu H.G. Wells. Istoricii nu prea ştiau ce e de făcut cu The Outline of History. Profesorul Shapiro a descris-o ca pe o carte de educaţie liberală, plină de erori. Era, într-adevăr, plină de erori - aşa cum este predispusă să fie orice carte care îşi propune foarte mult -, dar a fost o performanţă absolut uimitoare şi stimulativă pentru o singură minte. Mintea jurnalistică a domnului Wells a legat ceea ce făcea de cauza păcii internaţionale, pe care a considerat-o un factor important în "lupta dintre educaţie şi catastrofă". Nimeni nu voia catastrofa şi toată lumea a cumpărat cartea. Cartea a devenit populară, iar istoricii s-au îngrijorat. Astăzi a devenit obligatoriu pentru ei toţi să scrie la fel de interesant precum H.G. Wells.

Straniu să spun asta, dar doi dintre ei chiar au făcut-o. Profesorul Breasted, de la universităţile din Chicago şi din Egipt, a revăzut şi a îmbunătăţit o veche carte de texte, iar profesorul Robinson a făcut acelaşi lucru. O editură întreprinzătoare a strâns textele lor într-o singură lucrare în două volume şi le-a dat un titlu provocator - The Human Adventure - creând astfel cea mai bună dintre toate schiţele, o capodoperă a expunerii, autoritară ca o scriere germană şi clară ca una galică. Nimic din acelaşi domeniu nu a egalat până acum această lucrare.

Între timp, Hendrik Willem van Loon s-a ocupat de acelaşi lucru cu un stilou într-o mână, un creion într-alta şi cu o sclipire în privire. Nu-i păsa de ranguri şi aprecia o glumă bine ţintită; a trecut prin secole plin de umor şi şi-a însoţit poveştile cu desene şi zâmbete. Adulţii au început să cumpere The Story of Mankind pentru copiii lor, dar şi s-o citească ei înşişi pe nerăsuflate. Oamenii au devenit scandalos de informaţi cu privire la istorie.

Apetitul nespecialiştilor a crescut pe măsură ce au primit tot mai mult. În America şi în Europa, milioane de oameni care nu reuşiseră să meargă la facultate erau însetaţi să afle despre descoperirile ştiinţei şi ale istoriei, în pofida faptului că aceia care trecuseră printr-o facultate se dovedeau moderat interesaţi de cunoaştere. Când John Macy a publicat The Story of the World Literature, mulţi au salutat ceea ce au văzut drept o incursiune genială şi revelatoare într-un domeniu fascinant. De asemenea, când a apărut Povestea filosofiei, a profitat de acest val de interes al publicului şi a căpătat o nesperată popularitate. Cititorii au avut surpriza să descopere că filosofia este foarte interesantă pentru că este, la propriu, o chestiune de viaţă şi de moarte. Vorba a mers din gură în gură şi a devenit la modă ca oamenii să laude, să cumpere şi, ocazional, chiar să citească o carte care fusese scrisă doar pentru un număr mic de oameni. Până la urmă, cartea a fost un succes pe care niciun autor nu poate spera să-l obţină de două ori în viaţă.

Apoi, potopul. "Schiţele" au apărut în cascadă, "poveştilor" le-au urmat alte "poveşti"; ştiinţa şi arta, religia şi dreptul au avut propriii lor povestitori, iar neînsemnatul eseu al lui Bekker a fost rapid transformat în Povestea religiei (The Story of Religion). Un singur autor a produs într-un singur volum o istorie a întregii cunoaşteri, făcându-i pe Wells, van Loon, Macy, Slosson, Breasted şi pe ceilalţi să fie depăşiţi. Apetitul publicului a fost repede satisfăcut. Criticii şi profesorii s-au plâns de superficialitate şi grabă şi a apărut un contracurent de resentiment care a atins fiecare asemenea schiţă de la ultima până la prima. Moda s-a schimbat la fel de repede pe cât a apărut; nimeni n-a îndrăznit să mai scoată vreo vorbă privind umanizarea cunoaşterii; denunţarea schiţelor a devenit o cale facilă către elita criticii. A devenit o modă să vorbeşti cu superioritate îngăduitoare despre orice carte de nonficţiune care putea fi înţeleasă. Epoca snobilor în literatură a început.

III

Unele dintre aceste critici au fost enervant de corecte. Povestea filosofiei era, şi încă este, plină de greşeli. În primul rând, era incompletă. Omiterea în totalitate a filosofiei scolastice a fost un scandal, explicabil doar prin chinurile la care probabil a fost supus autorul în timpul anilor de facultate sau de seminar. Ea este explicabilă, de asemenea, pentru că scolastica era privită mai degrabă ca o formă mascată de teologie şi mai puţin ca o filosofie veritabilă. Este adevărat că, în anumite cazuri (Schopenhauer, Nietzsche, Spencer, Voltaire), prezentarea sistemelor filosofice era mai extinsă decât în majoritatea celorlalte istorii ale filosofiei, indiferent cât de lungi ar fi fost, şi este adevărat că puteam citi încă de la prima pagină:
"Această carte nu este o istorie completă a filosofiei. Este mai degrabă o cale de a umaniza cunoaşterea, centrând povestea gândirii speculative în jurul unor personalităţi dominante. Alte figuri, mai puţin importante, au fost omise pentru a asigura celorlalte suficient spaţiu". (Prefaţă)

Totuşi, faptul că lucrarea era incompletă a rămas neschimbat. Cel mai mare păcat al ei - deşi criticii nu par să fi remarcat acest lucru - era omiterea filosofiei chineze şi hinduse. Chiar şi o "poveste" a filosofiei care începe cu Socrate, dar nu are nimic de spus despre Lao Zi, Confucius, Mencius, Zhuang Zi, Buddha sau Shankara este iremediabil incompletă. Cât despre cuvântul "poveste", care a fost de atunci folosit, dar şi abuzat în permanenţă, el a fost ales în parte pentru a sugera că volumul se va învârti în special în jurul figurilor câtorva gânditori importanţi, dar şi pentru a produce impresia că istoria gândirii a fost o poveste de aventuri la fel ca oricare alta de acelaşi fel.

Nu există scuze pentru neglijarea epistemologiei. Această ştiinţă deprimantă şi-a primit totuşi partea ei de atenţie în capitolul despre Kant, unde, pe parcursul a patruzeci de pagini, suntem invitaţi să dezlegăm enigmele percepţiei. Acest capitol trebuie să le fi plăcut tinerilor cărturari, pentru că a fost scris într-o manieră aproape obscură. (Cu toate astea, un profesor de filosofie de la o universitate din Midwest a trimis vorbă că el preda Kant de cincisprezece ani şi că nu l-a înţeles cu adevărat până la citirea acestui capitol elementar.) Pentru ceilalţi, cartea sublinia într-o manieră neamiabilă că procesul de cunoaştere nu era decât una dintre multele probleme ale filosofiei, că această unică problemă nu era potrivită pentru a atrage atenţia savanţilor şi a germanilor şi că exploatarea ei confuză era responsabilă pentru decăderea filosofiei. Francezii n-au intrat niciodată în această nebunie a exclusivităţii epistemologiei în dauna preocupărilor morale, politice, istorice sau religioase ale filosofiei; iar în ziua de azi chiar şi germanii îşi revin din ea. Să ascultăm vorbele lui Keyserling: "Filosofia este desăvârşirea ştiinţei în legătură cu înţelepciunea... Epistemologia, fenomenologia, logica etc. sunt, cu siguranţă, ramuri importante ale ştiinţei". (Mai exact, sunt ramuri ale ştiinţei în acelaşi fel în care sunt chimia sau anatomia.) "Dar este un rău dincolo de cuvinte faptul că, drept consecinţă a studierii acestora, a dispărut preocuparea pentru realizarea unei sinteze vii." Toate aceste rânduri vin dinspre un german - un vinovat sosit în faţa justiţiei. Spengler i-a descris, de asemenea, pe vechii filosofi chinezi de până la Confucius drept "oameni de stat, regenţi, legiuitori precum Pitagora sau Parmenide, precum Hobbes sau Leibniz... Erau filosofi dârji pentru care epistemologia însemna cunoaşterea unor importante relaţii de viaţă". Desigur că acum, odată ce filosofia a intrat în declin în Germania, va fi exportată în America, drept un dar de nerefuzat al democraţiei.

Filosofii chinezi nu doar că aveau o aversiune faţă de epistemologie, aveau chiar un dispreţ franţuzesc faţă de metafizica practicată în exces. Niciun tânăr metafizician nu putea admite că, bunăoară, Confucius ar fi un filosof, întrucât nu spunea nimic despre metafizică şi prea puţin despre epistemologie; este la fel de pozitivist precum Spencer sau Comte; preocupările lui sunt legate întotdeauna de morală şi de stat. Mai rău decât atât, este scandalos de uşor de înţeles; şi nimic n-ar putea fi mai păgubos pentru un filosof. Dar noi, "modernii", am devenit atât de obişnuiţi cu verbiajul găunos al filosofiei, încât, atunci când o vedem înfăţişată fără acesta, cu greu o mai putem recunoaşte. Ar trebui instituită o pedeapsă pentru idei preconcepute faţă de lipsa de claritate.

Povestea a încercat să se facă mai plăcută asezonându-se cu ceva umor, nu atât pentru că înţelepciunea nu e înţeleaptă dacă alungă veselia, ci şi pentru că un strop de umor, născându-se dintr-o privire în perspectivă, este o rudă mai apropiată cu filosofia; fiecare este sufletul celeilalte. Dar acest lucru le-a părut insuportabil cărturarilor; nimic nu pare a-i jigni mai rău decât o carte care zâmbeşte. Reputaţia de a avea umor este distrugătoare pentru filosofi şi politicieni; Germania nu i-a putut ierta lui Schopenhauer povestea lui Unzelmann şi numai francezii au fost în stare să recunoască profunzimea din spatele spiritului şi sclipirilor lui Voltaire.

Cred că volumul meu nu-i va face pe cititori să-şi imagineze că pot deveni filosofi peste noapte sau că îi va scuti de necazul sau plăcerea de a citi textele filosofilor. Dumnezeu mi-e martor că nu există nicio scurtătură către cunoaştere; după patruzeci de ani de căutări, descoperi că "Adevărul" poartă încă un văl, iar ceea ce se întrezăreşte din el este încă deconcertant. În loc să ţintească spre a fi un substitut pentru filosofi, Povestea se oferă pe sine în mod explicit ca o introducere şi o invitaţie. Îi citează cu generozitate pe filosofi, astfel încât gustul pentru lectura lor să se păstreze şi după ce cartea a fost închisă; de nenumărate ori cititorul este trimis către textele originale; de asemenea, cititorul este avertizat că o singură lectură nu va fi de ajuns.

Spinoza nu trebuie citit; el trebuie studiat. Trebuie să te apropii de el ca şi cum l-ai citi pe Euclid, înţelegând că, în această cărticică de două sute de pagini, un om şi-a aşezat viaţa cu rigoare stoică, îndepărtând tot ceea ce era în plus. Să nu crezi că îi vei afla miezul citind în grabă. [...] Nu citi cartea dintr-odată, ci în mai multe reprize, în fragmente mici. Şi, după ce ai terminat-o, ia în considerare faptul că ai putea fi departe de a începe să o înţelegi. Citeşte câteva cărţi despre acest subiect, cum ar fi Spinoza, a lui Pollock, sau Study of Spinoza, a lui Martineau, sau mai bine pe amândouă. În final, reciteşte Etica. Va fi o nouă o carte. După ce o vei fi terminat-o a doua oară, vei rămâne pe veci îndrăgostit de filosofie.

Este reconfortant să vezi că vânzările la cărţile clasice de filosofie au crescut cu 200% după publicarea acestui volum. Mulţi editori au trebuit să scoată pe piaţă noi tiraje, în special din Platon, Spinoza, Voltaire, Schopenhauer sau Nietzsche. Un înalt oficial al bibliotecii publice din New York, care a ţinut să rămână anonim, a spus că:
"Încă din momentul publicării Poveştii filosofiei, cererea pentru clasicii filosofiei a crescut constant, iar stocurile librăriei noastre au fost suplimentate încontinuu. [...] Înainte, cărţile de filosofie au fost achiziţionate în tiraje mai mici, dar în ultimii doi-trei ani orice volum lizibil despre filosofie a fost achiziţionat în tiraje mai mari, în aşteptarea unei cereri care ar urma să crească rapid".

Prin urmare, să nu ne simţim ruşinaţi să-i învăţăm pe alţii. Cei geloşi, care păzesc cunoaşterea şi o ţin departe de alţii, se pot învinovăţi doar pe ei înşişi dacă exclusivismul scrisului lor şi barbaria terminologiei lor i-au făcut pe oameni să caute în cărţi, la conferinţe sau în formele de educaţie pentru adulţi ceea ce ei au refuzat să le dea. Ar trebui să fie recunoscători că eforturile lor de a stopa cunoaşterea au fost contracarate de amatori care iubesc viaţa suficient de mult încât să le umanizeze învăţăturile. Poate că fiecare tip de profesor îi poate fi de ajutor celuilalt: savantul plin de scrupule să cerceteze cu mare acurateţe entuziasmul celuilalt, menit să aducă viaţă şi căldură în venele cunoaşterii. Poate că împreună vom forma în America un public capabil să asculte genii şi să fie pregătit să le producă. Suntem cu toţii profesori imperfecţi, dar vom fi iertaţi dacă vom fi mutat lucrurile fie şi cu puţin şi vom fi făcut tot ceea am putut. Vom anunţa preambulul şi ne vom retrage. După noi vor veni alţii mai buni.

Povestea filosofiei a fost tradusă în limbile: germană, franceză, suedeză, daneză, iugoslavă, chineză, japoneză, maghiară şi hindi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer